Pe aceeași temă
Printre cei 66 de semnatari ai scrisorii se numără și profesori/cercetători din centre academice din străinătate, Oliver Jens Schmitt, Maria Bucur, Dennis Deletant, Vladimir Tismăneanu, dar și prodigioși istorici români.
Textul integral al scrisorii deschise
”Cercetarea istorică românească a făcut, după 1989, pași importanți către racordarea la circuitul istoriografic occidental. Foarte mulți istorici români au devenit, prin temele abordate și instrumentarul metodologic și teoretic folosit, parte a unei mari comunități în care libertatea de exprimare și acceptarea unor puncte de vedere opuse reprezintă elemente de bază ale educației și culturii academice. Totuși, la fel ca pentru întreaga societate românească, dificultățile trecerii de la modelul comunist totalitar către un sistem bazat pe valorile liberale continuă să se reflecte și în viața academică, inclusiv, sau poate chiar mai ales, în câmpul cercetărilor istorice. Abordarea de către foarte mulți cercetători a unor teme incomode ale istoriei noastre, care se regăsește în proiecte de cercetare finanțate prin competiție, în articole sau volume apărute în România și în străinătate, mai este urmată de reacții care depășesc, din păcate, limitele eticii și deontologiei profesionale. Nu de puține ori, atacurile iau și forma unor denunțuri sau atacuri mediatice, sub protecția anonimatului sau prin interpuși.
Privim aceste cazuri, mai vechi și mai noi, ca o oportunitate de a face următoarele observații cu privire la situația actuală a cercetării istorice din România și de a invita întreaga comunitate profesională să reflecteze asupra condiției istoricului în societatea românească.
Istoricii care își aleg subiectele în conformitate cu criterii pur științifice, fără nicio ingerință din partea instituțiilor guvernamentale; istoricii care au acces liber la arhive, primesc finanțare guvernamentală bazată pe transparență și calitate, își pot publica și discuta liber rezultatele – acesta este un element de bază al unei societăți democratice, construite pe principiile libertății de exprimare și a statului de drept.
O societate democratică se caracterizează prin diversitatea opiniilor. Prin urmare, nu există – și nici nu ar trebui să existe – o interpretare oficială a istoriei. De fapt, un asemenea fenomen reprezintă un semn al unui sistem politic non-democratic și autoritar.
La 30 de ani de la sfârșitul dictaturii comuniste, se poate face un anumit bilanț.
Punctul de plecare a fost dificil. Regimul comunist a folosit interpretarea ultranaţionalistă şi protocronistă a istoriei României ca o resursă de putere. O istoriografie oficială, aflată în slujba regimului, a distorsionat trecutul în interesul păturii dominante, adică al nomenclaturii comuniste. Proiectând o perspectivă exclusiv teleologică asupra istoriei românilor și prezentând figuri de referință ale trecutului ca simpli precursori ai „geniului Carpaților”, istoricii oficiali s-au angajat, de fapt, în legitimarea politicii de autarhie, care a transformat România în anii 1980 într-o societate a foamei, a frigului, a lipsurilor, a încălcării drepturilor elementare ale omului și a fricii. Istoricii fideli regimului, care au ocupat poziții cheie în instituții și au reprezentat istoriografia românească în străinătate, poartă o responsabilitate directă în acest sens.
Pe lângă acești istorici apropiați regimului, au existat însă și cercetători care au respins politizarea și instrumentalizarea trecutului, conform dorințelor partidului-stat. Acești istorici au continuat partea mai deschisă a tradiției interbelice și a studiilor istorice din interiorul și din afara regatului dinainte de 1918. Ei aveau sentimentul că fac parte dintr-o comunitate savantă internațională, chiar dacă regimul controla strict sau încerca să împiedice integral contactele cu străinătatea.
După revoluția din 1989, cercetările istorice românești s-au dezvoltat puternic. În 2021, mulți istorici români fac parte dintr-o comunitate internațională de cercetare. Ei publică articole în reviste din România și din străinătate și volume în serii tematice prestigioase. Ei lucrează în arhive acasă și peste hotare. Ei țin prelegeri la cele mai prestigioase universități și academii din lumea liberă. Ei iau parte la conferințe importante. Ei colaborează la proiecte de cercetare care au fost aprobate pe baza unor evaluări internaționale riguroase. Segmente importante ale cercetării istorice românești se sincronizează perfect, în 2021, cu cercetările internaționale de cel mai înalt nivel. După decenii de izolare, istoricii români fac din nou parte din comunitatea internațională de cercetare. Ei își pot alege în mod liber subiectele și pot publica rezultatele propriilor investigații în conformitate cu criteriile științifice și conform standardelor internaționale de calitate. Pe scurt: ei lucrează la fel ca și colegii lor din alte părți ale lumii libere. Acest fapt este un mare succes, mai ales dacă se ține cont de punctul de plecare atât de dificil.
România are similitudini cu alte țări post-comuniste. Moștenirea mentală a național-comunismului nu a dispărut. Unele structuri de stat au promovat în continuare și au reciclat naționalismul izolaţionist. Nu toți istoricii acceptă noul sistem de finanțare, care se bazează pe evaluarea internațională, pe calitatea proiectului și pe transparență. Nu este general acceptat nici faptul că structurile responsabile de asigurarea calității, și nu rețelele clientelare, trebuie să decidă asupra utilizării fondurilor publice.
În condiții nu tocmai simple, după 2010, România a construit un sistem eficient de selectare competitivă a proiectelor de cercetare. Acest sistem corespunde standardelor celor mai bune modele europene din domeniu. Selectarea proiectelor după criterii de calitate garantează faptul că finanțarea guvernamentală este acordată celor mai buni cercetători, nu celor care au cele mai bune relații. Un astfel de sistem generează încredere și oferă multor tineri cercetători posibilitatea de a-și realiza investigațiile, de a-și vedea împlinite ideile. Un astfel de sistem întărește cercetarea din România, o face competitivă la nivel internațional și creează o competiție intelectuală dinamică și productivă. Cercetătorii sunt încurajați să-și îmbunătățească performanțele și rezultatele prin critici constructive.
Cercetările istorice românești au beneficiat foarte mult de acest sistem: cei mai buni istorici sunt promovați după o evaluare de către colegi din țară și din afara țării.
În același timp, și România în general, ca societate, a câștigat mult prin acest sistem. După decenii de dictatură comunistă și manipulare intenționată a trecutului, o istoriografie pluralistă și liberă aduce o contribuție decisivă la stabilizarea democrației din România. România are vecini (Rusia, Ungaria, Polonia) în care guvernele exercită o influență masivă asupra instituțiilor academice și cercetării libere. Din contră, România este un exemplu important de dezvoltare a unei culturi științifice libere și deschise. Această cultură se datorează implicării și efortului tuturor celor care simt că aparțin comunității oamenilor de știință. Această comunitate a fost și este internațională, astăzi mai mult ca oricând. Apartenența la ea nu se bazează pe o anumită poziție de putere, ci pe respectul colegial și reciproc pentru munca științifică.
Evoluțiile recente din unele țări vecine României arată că cercetarea liberă trebuie apărată, din nou și din nou, în fiecare zi. Cercetarea liberă trebuie să se bucure de aprobarea și susținerea comunității de cercetare, dar și a celor care ocupă funcții cheie în elaborarea politicilor științifice și în managementul științei”.
4 februarie 2021
Semnături*:
1. Dorin Dobrincu (Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași)
2. Florea Ioncioaia (Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iași)
3. Oliver Jens Schmitt (prof. univ., Universität Wien)
4. Maria Bucur (prof. univ., Indiana University, Bloomington)
5. Adrian Andrei Rusu (istoric, Mediaș)
6. Alexander Rubel (Institutul de Arheologie din Iași)
7. Armin Heinen (prof. univ., Aachen)
8. Mihai Chiper (Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași)
9. Andrei Florin Sora (Universitatea din București)
10. Dennis Deletant (prof. univ., Londra)
11. Vladimir Tismăneanu (prof. univ.,University of Maryland)
12. Virgiliu Țârău (prof. univ., Universitatea „Babeș-Bolyai”, Cluj-Napoca)
13. Hannes Grandits (prof. univ., Humboldt-Universität zu Berlin)
14. Arleen Ionescu (prof. univ., Shanghai Jiao Tong University)
15. Ovidiu Pecican (prof. univ., Universitatea „Babeș-Bolyai”, Cluj-Napoca)
16. Mihaela Simion (arheolog și muzeograf, Muzeul Național de Istorie a României, București)
17. Konrad Gündisch (prof. univ., München)
18. Silviu Miloiu (prof. univ., Universitatea „Valahia” din Târgoviște)
19. Iurie Stamati (Université Laurentienne/Laurentian University, Sudbury, Ontario)
20. Ottmar Trașcă (Institutul de Istorie „George Barițiu”, Cluj-Napoca)
21. Șerban Marin (Arhivele Naționale ale României, București)
22. Daniel Citirigă (Universitatea „Ovidius” din Constanța)
23. Mihai Ghițulescu (Universitatea din Craiova)
24. Igor Cașu (Universitatea de Stat din Moldova, Chișinău)
25. Ulf Brunnbauer (director, Leibniz-Institut für Ost- und Südosteuropaforschung (IOS), Regensburg)
26. Radu Carp (prof. univ., Universitatea din București)
27. Roland Clark (University of Liverpool)
28. Zoltán Pálfy (Universitatea „Babeș-Bolyai”, Cluj)
29. Pietro Cingolani (antropolog, Torino)
30. Petru Negură (Universitatea Liberă Internațională din Moldova, Chișinău)
31. Daniel Ursprung (istoric, Universität Zürich)
32. Mirela Cherciov (York University)
33. Adrian Cioflâncă (Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, Centrul pentru Studiul Istoriei Evreilor din România, București)
34. Dorel Paraschiv (arheolog, Institutul de Cercetări Eco-Muzeale „Gavrilă Simion”, Tulcea)
35. Stefan Troebst (prof. univ., Universität Leipzig)
36. Liviu Rotman (prof. univ., Școala Națională de Studii Politice și Administrative)
37. Ovidiu Buruiană (Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iași)
38. Hans-Christian Maner (prof. univ., Universitatea „Johannes Gutenberg”, Mainz)
39. Radu Oltean (Editura Art Historia, București)
40. Leonidas Rados (Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași)
41. Georgiana Țăranu (Universitatea „Ovidius” din Constanța)
42. Cătălin Botoșineanu (arhivist, Arhivele Naționale Iași)
43. Giordano Altarozzi (Universitatea de Medicină, Științe și Tehnologie „George Emil Palade”, Târgu Mureș)
44. Vlad Alexandrescu (prof. univ., Universitatea din București)
45. Ioana Baskerville (etnolog, Institutul de Filologie Română „A. Philippide”)
46. Mathias Beer (Institut für donauschwäbische Geschichte und Landeskunde (IdGL), Tübingen)
47. Horia Bozdoghină (istoric, profesor, Liceul Tehnologic „Independența”, Sibiu)
48. Mihai Burcea (Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, București)
49. Lucian-Zeev Herșcovici (Ierusalim)
50. Alexandru Cohal (Institutul de Filologie Română „A. Philippide”)
51. Dan Dana (Centre National de Recherche Scientifique (CNRS), HiSoMa, Lyon)
52. Svetlana Suveica (Leibniz-Institut für Ost- und Südosteuropaforschung (IOS), Regensburg)
53. Madalina Dana (Université Jean Moulin Lyon 3)
54. Bogdan Constantin Dogaru (arhivist, Arhivele Naționale Vrancea)
55. Iakob Attila (cercetator științific, Cluj-Napoca)
56. Roberto Merlo (filolog, Torino)
57. Florian Matei-Popescu (Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan”, București)
58. Alex Tipei (Université de Montréal)
59. Florian Kührer-Wielach (director, Institut für deutsche Kultur und Geschichte Südosteuropas, München)
60. Bogdan Jitea (cercetător independent, București)
61. Dana Ionescu (Université du Québec à Montréal)
62. Gheorghe Onișoru (prof. univ., Universitatea „Ștefan cel Mare”, Suceava)
63. Radu Nedici (Facultatea de Istorie, Universitatea din București)
64. Virgiliu Pâslariuc (Universitatea de Stat din Moldova, Chişinău)
65. Simona Mitroiu (Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi)
66. Vitalie Bârcă (Institutul de Arheologie și Istoria Artei, Cluj-Napoca)
* Semnăturile sunt în nume personal și nu angajează instituțiile la care profesorii/cercetătorii sunt afiliați.
