Succesorul lui Nuland, o veste proastă pentru corupți și una bună pentru România

La 19 iulie, Casa Alba a anunțat în mod oficial nominalizarea lui Wess Mitchell, președintele Center for European Policy Analysis (CEPA), pentru poziția de Asistent al Secretarului de Stat pentru Afaceri Europene si Euroasiatice. Potențialul succesor al Victoriei Nuland pentru cel mai important portofoliu dedicat Europei la nivelul Departamentul de Stat, Wess Mitchell nu are o doar profundă cunoaștere a spațiului Europei Centrale și de Est (CEE), dar este și foarte bine conectat cu elitele politice și tehnocrate din regiune. În fiecare an, CEPA organizează cel mai important forum dedicat spațiului CEE, fiind o bună modalitate de a înțelege problemele regionale, macro și micro-tendințele geopolitice, de a creiona strategii, dar în același timp și de a face un mapping al elitelor care contează în formularea sau influențarea politicilor publice locale. În timp, CEPA a devenit o veritabilă interfață a Europei Centrale în Washington. Acest profil va căpăta o adâncime suplimentară prin recrutarea generalului Ben Hodges (actualul comandant al forțelor americane terestre din Europa) care se va alătura echipei CEPA în acest an ca Pershing Chair in Strategic Studies.

În mod particular, nominalizarea lui Wess Mitchell este o veste foarte bună pentru România. De fapt, CEPA este singurul think-tank din Washington care încă de dinainte de Crimeea, cu alte cuvinte inainte ca spatiul să redevină interesant pentru administrația americană, a dezvoltat un program full-time concentrat pe Romania, admirabil coordonat de Corina Rebegea și care reflectă urgențele momentului: întărirea statului de drept, regândirea politicilor de securitate și apărare post’Crimeea, contracararea războiului informațional. Foarte probabil rapoartele programului (în special Romania’s Tipping Point: advancing rule of law, governance and public leadership publicat în iulie 2014, Beyond the Tipping Point: anti-corruption works. Governance works better publicat în noiembrie 2015) vor constitui o fundație inițială pentru politicile pe care care succesorul lui Nuland le va dezvolta față de România.

Corupția: o problemă de securitate națională

Rămân însă de interes din această perspectivă și mesajele pe care Wess Mitchell le-a articulat în ultimii ani despre România și ecosistemul Mării Negre. El este un susținător al consolidării câștigurilor democratice, a statului de drept și a instituțiilor care luptă împotriva corupției. Percepe întreg Flancul Estic al NATO ca un veritabil “câmp de luptă” în competiția dintre Occident și Rusia și avertizează asupra riscului utilizării “corupției” ca armă: “intensificarea competiției geopolitice crește atractivitatea României ca țintă pentru puteri străine, care s-ar putea folosi de corupția din sistemul său politic ca de o breșă în securitatea națională ”, spunea el într-un discurs susținut la București, în noiembrie 2014. Cu atât mai mult într-un ecosistem amenințat de resurgența unui mare “prădător” (Rusia), precum și de proliferarea tendințelor iliberale: “în toate direcțiile în jurul României, ordinea Euro-Atlantică este în retragere. La est, o națiune suverană a fost invadată pentru a împiedica apropierea de UE; la vest, liderul ales în mod democratic în Ungaria a declarat moartea democrației liberale; la sud, un stat membru NATO/UE a fost cooptat de bani rusești și de propria guvernare defectuoasă într-o asemenea măsură încât este pe punctul de deveni un stat capturat.”

În viziunea lui Wess Mitchell, este esențial ca “Romănia să reușească ca democrație. (…) Securitatea națională și guvernarea sunt intim conectate. Si asta este adevărat pentru toate statele. Diferența este că pentru România miza este mult mai mare. România trăiește într-un mediu ostil. Tocmai pentru că România este crucială succesului occidentalizării în această regiune, poate să devină o țintă pentru forțe din afară – fie Rusia sau China – care ar putea să folosească procesele neîncheiate ale tranziției democratice împotriva sa. Sistemul vostru imunitar trebuie să fie mai puternic decât cel al altor state. Capacitatea României de a depăși corupția este imposibil de separat de succesul sau de eșecul său nu doar ca democrație, ci și ca stat. Pretinzând liderilor dumneavoastră o guvernare mai bună – o justiție curată, insistând asupra integrității și transparenței spațiului public – este unul dintre cele mai patriotice lucruri pe care românii de rând le pot face.“

Wess, in interviurile Revistei 22

Nu în ultimul rând pentru a întelege punctual filozofia lui Wess Mitchell față de regiune și față de provocările geopolitice ale momentului ar fi util să navigăm prin multitudinea de interviuri acordate Revistei 22 în ultimul deceniu:

• Intrăm într-o epocă a războaielor limitate în care puterile revizioniste pot fi tentate să testeze garanțiile americane (interviu publicat în septembrie 2014):

Războiul limitat este o metodă cu riscuri și costuri reduse prin care actorii revizioniști încearcă să accelereze procesul schimbării geopolitice. În același timp, mărește costurile economice, politice și de reputație pentru America, forțată astfel să apere sistemul pe care l-a construit. Îi transmite hegemonului că nu mai crede în capacitatea sa de a ține laolaltă ordinea pe care a creat-o. Dar este gândit ca un test aflat sub pragul angajamentelor formale ale SUA față de aliații săi. Moscova operează într-o zonă gri, unde știe că avem interese și o agendă de promovat și unde am angajat un capital de prestigiu indirect.

Războiul limitat este o formă evoluată de testare a statu-quo-ului, a reacției sistemului. De-altfel, în istorie observăm toate aceste momente inteligent planificate prin care statele revizioniste inventează teste aflate sub pragul liniilor roșii. Este o tehnică ideală pentru o putere oportunistă care nu vrea să consume prea multă energie și resurse pentru a schimba sistemul, dar care vrea să expună vulnerabilitățile statu-quo-ului și să profite de acestea. Mai mult, este o tehnică extrem de utilă pentru divizarea și fragmentarea alianțelor, inclusiv pentru a rupe presupusa coeziune a flancului estic.

• Responsabilitatea statelor din “prima linie” în competiția pentru zona gri (interviu publicat in septembrie 2014):

Statele aflate la granița trebuie să investească simbolic dincolo de propriile frontiere în stabilitatea zonelor gri din „străinătatea apropiată“. Ucraina este exemplul perfect. Statele vecine ar putea să fie nevoite să îmbrățişeze o varietate de roluri ofensive în politica externă și de securitate cu care nu sunt obișnuite în mod tradiţional, mergând chiar până acolo încât să poarte un război proxy. Pentru asta este nevoie de voință politică și de capacitatea fizică de a susține acele forțe aflate dincolo de propria frontieră care luptă de facto pentru stabilitatea regiunii. Nu mai este suficient doar să oferi un exemplu. Este nevoie de o paradigmă prin care să influențezi și să modelezi regiunea aflată dincolo de propriile frontiere, prin susținerea elitelor politice din zona gri favorabile intereselor europene. Ca stat de frontieră, România fie își va asuma tot mai mult un astfel de rol, fie va fi nevoită să absoarbă mai mult haos și instabilitate.

• NATO & călcâiul lui Ahile (interviu publicat in septembrie 2014):

Călcâiul lui Ahile al și păcatul său originar reprodus din primele momente ale extinderii a fost legat de o distribuție geografică inegală, dezechilibrată, centrată pe Vechea Europă. În plus, riscurile și capacitățile sunt răspândite inegal între statele membre. Iar cei care sunt cei mai expuși au și cele mai slabe capacități. Este o combinație foarte volatilă. Nu cunosc nicio alianță în istorie fondată pe o distribuție neuniformă a riscurilor. Nu știu cum o alianță într-o astfel de stare poate funcționa, mai ales atunci când se confruntă cu o provocare creativă. Iar Ucraina tocmai asta ne arată: avem un prădător creativ în ecosistemul alianței. Nu este nici pe departe animalul de pradă pe care îl aștepta: o forță preponderent convențională, dar care dădea timp Alianței să-și pregătească răspunsul politic și cel strategic.

• Crimeea ca precedent (interviu publicat in martie 2014):

Crimeea oferă un șablon pentru revizionismul , un precedent periculos pentru alte puteri cu agende similare din sistemul internațional, care pot ajunge la concluzia că folosirea forței va fi recompensată cu premii teritoriale, dar cu riscuri și costuri minime pentru ei. Se creează impresia că regulile sunt flexibile pentru cei dispuși să acționeze decisiv, folosind forța militară pentru a revizui statu-quo-ul. Aliații SUA din celelalte regiuni pot ajunge la concluzia că America este cel mult un garant limitat, contextual al securității lor. Intrăm într-un timp în care revizioniștii vor avea un amplu spațiu de manevră și oportunitate, iar voința politică a SUA de a asigura stabilitatea sistemului este pusă la îndoială.

Nimeni nu își dorește un război în Crimeea. Dar, dacă Ucraina este importantă din punct de vedere strategic pentru noi, atunci trebuie să fim dispuși să ne folosim pârghiile militare pentru a consolida poziția diplomatică a Occidentului. În timpul Crizei Strâmtorilor, Lordul Salisbury și-a trimis flota britanică din Mediterana în Marea Neagră ca o contrademonstrație la agresiunea rusă din Balcani. Chiar dacă problema Balcanilor era de interes secundar pentru Marea Britanie, el a înțeles prejudiciul colateral pe care o astfel de agresiune îl are pentru stabilitatea statu-quo-ului regional. Altfel, ar fi fost o invitație pentru teste repetate din partea puterile revizioniste. Ar trebui să folosim puterea militară a Vestului după modelul britanic folosit în Criza Strâmtorilor, pentru a arăta că avem voința și capacitatea de a răspunde revizionismului teritorial în crize viitoare, în special în statele baltice.

• Vestul trebuie să rămână ancorat într-o fundație euroatlantică (interviu publicat în decembrie 2011):

Pericolul este că, pe măsură ce criza datoriilor suverane şi cea de lichiditate se amplifică, canalizând tot mai mult energiile spre interior, se conturează o atmosferă care nu îi predispune pe oameni să caute soluţii transatlantice. Ci, dimpotrivă, sunt invitaţii la parohialism. Criza economică drenează atmosfera care a făcut posibilă paradigma atlantismului. Atlantismul este o viziune despre lume extrem de generoasă, internaţionalistă, fondată pe un set de valori. Însă vremurile austere produc viziuni despre lume la fel de puţin generoase.
În acelaşi timp, trebuie să fim conştienţi că nu avem alternative. Alternativa ar fi aceea a unui Vest fragmentat, parohial, care se concentrează doar pe problemele sale, lăsându-le pe cele internaţionale să se deterioreze şi să intre în metastază. În câţiva ani, acestea se vor maturiza, ajungând din nou la uşa Vestului, iar, atunci, costurile care trebuie plătite vor fi mult mai mari. Întrebarea este: ce înseamnă pentru europeni un atlantism echilibrat din punct de vedere fiscal? Şi ce înseamnă pentru americani un internaţionalism sustenabil politic şi economic? Nu mai este suficient să spunem că Europa şi America trebuie să facă mai multe, cu mai puţin. E nevoie să ne întoarcem conceptual la momentul anilor 1946/1947 şi să identificăm ingredientele cheie ale puterii occidentale care permit Vestului să îşi afirme influenţa dincolo de graniţele sale, conservându-şi totodată capacitatea de a se ocupa de ce este acasă. Austeritatea are potenţialul de a face pentru atlantism ceea ce face pentru o firmă, plasând-o pe o traiectorie economică sănătoasă, eficientă, orientată pe priorităţi.

• Elitele se schimbă, principiile si valorile rămân (interviu publicat in decembrie 2011):

Intrăm cu certitudine într-o eră geopolitică diferită. Problema este că moştenim un „sistem de operare“ bazat pe anumite principii şi valori: apărarea colectivă, disponibilitatea de a menţine forţe de descurajare în Europa şi Asia etc. Când aducem în scenă un nou „sistem de operare“, înţelegând prin asta oameni noi, condiţionaţi să gândească diferit, este esenţial ca aceştia să îşi asume o parte dintre valorile anterioare. Mă îngrijorează perspectiva abandonării paradigmei unui Occident internaţionalist, capabil să-şi proiecteze influenţa (spre exemplu în Belarus). Trebuie să fim conştienţi că anumite instrumente au funcţionat şi mai funcţionează. Ar fi stupid să renunţăm la ele: precum exportul valorilor noastre acolo. Vreau ca Rusiile şi Chinele lumii să fie îngrijorate că mă interesează drepturile omului. Vreau ca Rusia să fie preocupată de faptul că investesc anual 15 milioane de dolari în opoziţia din Belarus şi că ne exportăm ideile acolo. Asta nu înseamnă că trebuie să cheltuim jumătate din bugetul politicii noastre externe. Riscul este ca, atunci când schimbi „sistemul de operare“, noua elită să nu îmbrăţişeze angajamentul tău pentru o anumită perspectivă economică şi de securitate. Însă noua generaţie de lideri trebuie să aibă înţelepciunea de a şti ce merită păstrat din vechea paradigmă.

• Fragmentarea/regionalizarea opticilor de securitate în interiorul NATO (interviu publicat in 2009):

Când vine vorba despre misiunea centrală a Alianţei, statele din Vechea Europă sunt blocate în 1989, americanii în 1999, iar statele din Europa Centrală şi de Est în 1939. Tensiunile structurale din interiorul NATO sunt o consecinţă a ciocnirii celor trei viziuni strategice fundamental diferite.