Instalarea comunismului văzută prin ochii unei familii

Destinul lui Annie Bentoiu și al familiei sale sub dictatură

 Annie Bentoiu ne-a lăsat cele mai bune memorii privind instalarea comunismului în România, așa cum a fost percepută de un om obișnuit. Cele două volume din Timpul ce ni s-a dat au avantajul că îmbină perfect amănuntul autobiografic cu analiza „de jos“, informată și profundă, a efectelor măsurilor dictatoriale.

Cu tată țărănist și socru liberal, ambii tre­cuți prin sistemul concentraționar co­mu­nist, destinul lui Annie Bentoiu şi al fa­miliei sale este semnificativ pentru modul în care membrii clasei de mijloc interbelice au trăit trauma venirii comuniștilor la putere. Annie Bentoiu a resimțit intens frica, acea stare care nu trece, și pri­vațiunile – blocarea stu­dii­lor și a carierei profesionale din cauza „dosarului“ prost, limitarea spațiului locativ, sărăcirea prin „stabilizările monetare“, condiționarea umi­litoare a accesului la mâncare și haine prin sistemul cartelelor acordate cu prețul conformismului politic, urmărirea in­for­ma­tivă etc. Autoarea Memoriilor s-a aflat în poziția de martor privilegiat pentru a ob­serva evenimente cheie din cronologia instaurării comunismului. Dincolo de pre­siunea istoriei, Annie și soțul ei, com­po­zitorul Pascal Bentoiu, și-au construit un destin care merită povestit. Am re­cons­ti­tuit câteva episoade din povestea familiei Ben­toiu, pornind de la memorii și do­sa­rele inedite aflate astăzi în arhiva CNSAS.

Annie Bentoiu, coperta volumului II din Memorii

Familie de politicieni

Annie Bentoiu (cu numele de fată De­cu­lescu) s-a născut în 1927, într-o familie tipică pentru clasa de mijloc interbelică. Şi-a petrecut copilăria şi prima tinereţe pen­dulând între Olteniţa, locul unde fa­mi­lia extinsă îşi avea baza, şi Bucureşti, un­de a locuit cu soţul ei, compozitorul Pas­cal Bentoiu (s-au căsătorit în 1949). Ma­ma, Violette Bujord, elveţiancă la origine, a trăit pe cont propriu comparaţia dintre imaginea livrescă a României şi con­cre­te­ţea brutală a revoluţiilor ideologice prin ca­re a trecut ţara începând cu 1938. Tatăl, Constantin Deculescu (n. 1889), era la ba­ză medic, cu specializare la Paris, şi om po­litic de anvergură locală, respectat în zona Ilfovului. A făcut politică mulţi ani în PNŢ, unde a deţinut funcţii locale, ajun­gând prefect de Ilfov în anii 1928-1929 şi secretar general la Ministerul Sănătăţii, în­tre 1931-1933, sub mandatul lui D.R. Ioa­niţescu. În 1934, a migrat, împreună cu Ioa­niţescu, spre Frontul Românesc al lui Vaida Voevod, unde a avut de asemenea funcţii de partid la nivel local; a candidat în 1937 pentru un post de deputat, dar nu a fost ales. După 1938, a rămas un co­men­tator fervent al actualităţii politice, dar nu a mai făcut politică activă. I-a detestat şi pe legionari, şi pe Ion Antonescu.

Aurelian Bentoiu în închisoare. Foto: CNSAS

Tatăl lui Pascal, Aurelian Bentoiu (n. 1892), a avut o carieră politică mai consistentă, la PNL de data aceasta. Până să intre în po­litică, a absolvit şcoala de ofiţeri de in­fan­terie şi a luptat în primul război mondial, fiind şi rănit. După război, a terminat fa­cultăţile de drept şi filosofie (unde a fost coleg cu Tudor Vianu şi Camil Petrescu) şi, la absolvire, s-a înscris în barou, de­ve­nind unul dintre cei mai cunoscuţi avocaţi ai României. A intrat în politică la în­dem­nul lui I.G. Duca, ocupând demnitatea de deputat gu­vernamental, apoi, al­ter­na­tiv, subsecretar de stat la Ministerul de Jus­ti­ţie şi la cel de Interne în timpul gu­vernării Gh. Tătărăscu (1935-1937). În 1939, la cererea lui Tă­tărăscu, s-a înscris în Fron­tul Renaşterii Na­ţio­nale (FRN), a fost ales de­putat, a ocupat poziţia de secretar pentru „Ocupaţiuni in­te­lectuale“, a girat trans­for­marea FRN în Partidul Na­ţiunii şi, pentru şapte săp­tămâni, a fost ministru al Jus­tiţiei în Guvernul Tă­tă­răscu (mai-iulie 1940). După război, a fost din ce în ce mai afectat de apropierea gru­pării Tătărăscu de comunişti. Îi scria, în august 1945, lui Tătărăscu o scrisoare fai­moasă în care spunea: „În guvernarea des­făşurată timp de aproape 6 luni, aţi în­re­gistrat o serie de înfrângeri grave. Vi le-am sem­nalat atrăgându-vă atenţia că bi­lanţul este falimentar pentru Ţară şi uci­gător pentru Partid. Aţi amânat decla­ra­rea în faliment, azi, după ce instituţiile garante de ordine au fost dezagregate cu girul Dvs., când economia ţării a fost dis­trusă cu girul Dvs., printr-o aplicare ne­dreap­tă a convenţiei de armistiţiu. Ţara a fost golită de resurse“. La alegerile din 1946, Bentoiu a candidat, fără succes, din par­tea grupării brătieniste. A urmat, sub ame­ninţarea represiunii comuniste, de­grin­­go­lada partidelor democratice din 1947.

Aurelian Bentoiu în 1936, împreună cu cei doi copii, Pascal şi Martha. Foto din volumul de Aurelian Bentoiu Zări şi zodii. Poezii din închisoare.

Martor privilegiat

Cu tată ţărănist şi socru liberal, povestea spusă de Annie Bentoiu cuprinde în mic o bună parte din povestea României la schim­barea de regim. Fără să idealizeze pe­rioada interbelică, cea care ne-a lăsat Tim­pul ce ni s-a dat scrie totuşi istoria per­cepţiei unui contrast. Schimbările ra­pide de după 1944 sunt pentru ea stu­pe­fi­ante şi dureroase, modificând radical sti­lul de viaţă al întregii familii. Ceea ce era sursă de prestigiu social înainte – cariere pro­fesionale spectaculoase, parcursuri po­litice onorabile, afaceri temeinice – s-a trans­format în vinovăţie odată cu răstur­narea re­voluţionară a sistemului de valori.

Schimbările au fost percepute într-o gra­daţie rapidă. Annie a asistat ca spectator mirat şi revoltat la răvăşirea vechii ordini în perioada 1944-1947, după care schim­bările au fost resimţite, tot mai mult, per­sonal.

Martora noastră a asistat de la bal­co­nul apar­tamentului în care locuia la mani­festaţia co­munistă din Piaţa Palatului, din 24 fe­bru­arie 1945: „De la balcon, în acea după-amiază, am putut vedea mani­fes­tanţii, pan­cartele, steagurile roşii, apoi s-au au­zit răpăieli şi oamenii s-au îm­prăştiat în goană, aruncându-şi în­sem­nele pe jos“. Incidentele au dus la căderea Guvernului Nicolae Rădescu.

În toamnă, Annie Bentoiu a luat parte la manifestaţia din 8 noiembrie 1945, cea din urmă adunare publică prodemocratică de anvergură. Annie a asistat la momentul în care două camioane pline cu zeci de muncitori înarmaţi cu bâte, apoi niște mo­tocicliști au ajuns în piaţă pentru a sparge adunarea. Agresorii au fost însă copleşiţi de mulţime. După care, autorităţile – era Guvernul Petru Groza – au început să tra­gă în mulţime, făcând multe victime, şi să opereze arestări.

Aurelian Bentoiu, dreapta, în 1914, împreună cu prietenul Camil Petrescu, foto din volumul de Aurelian Bentoiu, Zări şi zodii. Poezii din închisoare.

Tragedia lui Aurelian Bentoiu

În 1948 a venit prima nenorocire. Aurelian Bentoiu, retras din politică, îşi petrecea timpul traducând din Puşkin şi Gorki – învăţase rusă după război „din spirit de contradicţie faţă de opresorul de atunci şi din dragoste de literatură“. Simţea at­mosfera încărcată şi presimţea că va fi ares­tat. Când lucrurile s-au precipitat, a plecat de acasă şi s-a ascuns. A fost găsit de anchetatori pe 31 octombrie 1948, du­pă ce i-a fost sechestrată şi anchetată fa­milia şi după ce secretarul personal, Ioan Filipescu, a fost bătut cu sălbăticie (acesta va face 11 ani de închisoare).

După arestare, familia nu a avut nicio ves­te de la Aurelian Bentoiu timp de opt ani. În anchetă, şi acesta declara: „Nu mai ştiu nimic nici de soţie, nici de copii din clipa arestării mele“. Dosarele voluminoase de anchetă, păstrate astăzi la CNSAS, arată că Bentoiu a trecut prin interogatorii in­terminabile (acolo se găsesc unele dintre ce­le mai bune pagini despre istoria PNL scri­se vreodată). Documentația de la dosar re­levă că în anturajul avocatului au fost re­crutate mai multe surse, unele furnizoare de informaţii precise, altele cu delaţiuni aberante. Anchetatorul principal a fost lo­cotenentul major de Securitate Nicolae Du­mitrăşconiu – un personaj cheie în an­chetele îndreptate împotriva fostelor elite democratice –, care, după 1989, nu ma­ni­festa nicio urmă de regret pentru ac­ti­vitatea în cadrul Securităţii, după cum se vede din interviurile date presei.

Deşi se afla în închisoare de mulţi ani, un mandat de arestare a fost emis abia în 1955, iar în 1956 s-a organizat un proces. Au­relian Bentoiu era acuzat de „activitate intensă contra clasei muncitoare“. Mai exact, i se imputa că, din poziţia de sub­se­cretar de stat la Interne şi Justiţie, ar fi ple­dat pentru prelungirea stării de asediu şi a cenzurii în detrimentul clasei mun­citoare, că ar fi contribuit la dizolvarea unor sindicate şi că ar fi jucat un rol în transformarea Frontului Renaşterii Na­ţio­nale în Partidul Naţiunii, partid totalitar. Sprijinul acordat de avocatul delegat Ovi­diu Rădulescu-Dobrogea i-a permis lui Bentoiu – el însuşi un avocat strălucit – să se apere eficient, arătând că starea de ase­diu şi cenzura erau îndreptate, în timpul mandatelor sale, împotriva extremiştilor de dreapta; că a desfiinţat câteva sindicate în momentul în care au devenit o ame­ninţare la adresa ordinii de stat; şi că în chestiunea FRN–PN nu a avut decât un rol tehnic şi că oricum Partidul Naţiunii nu a funcţionat de facto.

Procurorul a cerut până la urmă achitarea în procesul organizat în 1956 şi Aurelian Bentoiu a fost eliberat din penitenciarul Vă­căreşti pe 13 iulie 1956. A stat în li­ber­tate un an şi cinci luni, alături de Pascal şi Annie, care tocmai născuse o fată (Ioana Bentoiu). În acest timp, i-a dictat febril lui Pascal poeziile compuse în închisoare şi a început să-şi scrie amintirile.

A doua arestare a întrerupt volumul de amintiri exact când începuse să redea pe­rioada interesantă a maturităţii sale pro­fesionale şi politice. Poeziile şi amintirile aşternute pe hârtie aveau să fie publicate după 1989. A doua arestare a venit în con­textul valului de represiune care a urmat revoluţiei din Ungaria, din 1956. A fost re­ţinut pe 10 noiembrie 1957, judecat în iu­lie-august 1958 şi condamnat la 25 de ani temniţă grea într-un lot compus din foşti liberali (alături de Hurmuz Aznavorian, Dan Amadeo Lăzărescu şi alţii). A murit la Ji­lava, pe 27 iunie 1962, în condiţii în­grozitoare, lipsit de tratament medical adec­vat, cu rănile infectate după o ope­raţie de cancer făcută în sinistrul spital Vă­căreşti. N. Steinhardt evocă ultimele clipe ale bătrânului avocat (a murit la 70 de ani), discuţiile în contradictoriu cu Radu Lecca (în care Lecca, susţinut discret de Steinhardt, era pro-Antonescu, iar Ben­to­iu, critic virulent), suferinţa de după ope­raţie şi indolenţa criminală a personalului închisorii, care i-a grăbit sfârşitul.

Aurelian Bentoiu în 1956, între cele două detenţii, împreună cu nepoata, Ioana Bentoiu, foto din volumul lui Aurelian Bentoiu, Zări şi zodii. Poezii din închisoare.

Comunismul ca umilință impusă

Să ne întoarcem la Annie Bentoiu. Uneori s-a simţit copleşită de necazuri, de frică, de durere, alteori era încrezătoare. Şi spu­ne: „Totuşi, eu nu priveam lucrurile cu prea mare amărăciune. Uneori voiam să mă conving că arestarea socrului meu [era în 1949] – şi a atâtor altora – vor fi doar măsuri excepţionale menite să in­ti­mideze şi nu de lungă durată, nu chiar o caracteristică structurală a regimului“.

Dar semnele schimbării în rău se vedeau peste tot. În 1949, întorcându-se să lo­cu­iască în Bucureşti, Annie a fost frapată de aspectul schimbat al Capitalei: un oraş de­venit dintr-o dată mohorât, prost luminat (ca efect al „raţionalizărilor“ la energia elec­trică), pustiu, în care megafoanele plan­tate pe străzi dădeau un aspect orwellian. De la acele megafoane s-a auzit în toată ţa­ra anunţul de proclamare a republicii, pe 30 decembrie 1947, vestea provocând în­cremenirea cetăţenilor pe stradă ca într-un stop-cadru de cinema. Megafoanele vor fi folosite şi cu ocazia morţii lui Stalin.

Pentru Annie au început să apară pro­ble­me cu banii, iar stabilizarea din 1947 a în­ră­utăţit lucrurile. Şi ea, şi soţul şi-au că­utat îndelung loc de muncă, fără succes, fi­ind respinşi de mai multe ori pe motiv de dosar. La un moment dat, când a avut naivitatea să încerce să obţină un post de dactilografă la România liberă, i s-a re­co­mandat să facă un act de dezicere de clasa socială de care aparţinea, „o scrisoare de respingere a clicii lui Rădescu, aşa cum a făcut chiar fiul lui“. Întrebată cum în­drăzneşte să vină, cu problemele ei la do­sar, să ceară un loc de muncă la „al doilea ziar al Partidului“, Annie a răspuns: „Mor de foame“. Răspunsul activistului a venit sec: „Asta şi vrem!“.

După foametea din 1946-1947, dar mai ales după „raţionalizările“ introduse de no­ua putere, aprovizionarea cu alimente era o mare problemă. Accesul la mâncare şi haine era condiţionat printr-un sistem de cartele la care nu aveau acces decât cei in­tegraţi în noul sistem. „Cine nu era «în­cadrat» nu avea nici un drept, nici car­telă, nici lemne, nici chiar locuinţă“. Abia când a reuşit să se angajeze ca ste­no­dac­tilografă la Fabrica de Cauciuc „Zorile“ din Jilava a obţinut un tip de cartelă cu drep­turi mai multe. Soţul a primit cartelă când a fost acceptat în Societatea Com­po­zi­to­ri­lor Români. Apăruseră restricţii şi pe uti­lizarea spaţiului locativ (un om avea drep­tul la doar opt metri pătraţi), găsirea unei locuinţe decente devenind o problemă cro­nică pentru toţi membrii familiei.

Amestecul de „frică, ură, cupiditate şi pof­tă de putere“ la cei care au profitat de co­munism revine adesea ca temă de re­flecţie în Timpul ce ni s-a dat. Câteva lu­cruri o re­voltau îndeobşte pe Annie Ben­toiu: enor­ma cantitate de suferinţă inutilă provocată de aplicarea noului proiect ideo­logic; pre­zenţa cotidiană a distorsiunilor şi absur­dităţilor care separau drastic lu­mea pro­pa­gandistică de lumea reală; ju­de­carea oame­nilor în mari categorii, ceea ce pentru o fire liberală era un afront; în fi­ne, umilirea oamenilor de valoare şi pro­movarea, cu ur­mări incalculabile, a im­posturii.

În 1950, pe 24 septembrie, a fost arestat şi tatăl lui Annie Bentoiu, Constantin De­cu­lescu, ca parte a campaniei de internări administrative îndreptate împotriva foş­ti­lor demnitari şi lideri ai partidelor de­mo­cratice. Securitatea s-a bazat pe mai mul­te denunţuri făcute de surse din Olteniţa, prin intermediul cărora a aflat că De­cu­les­cu răspândea zvonuri privind iminenta ve­nire a americanilor şi prognoza revolte în ţară ca urmare a valurilor de arestări. Con­form unui informator, Deculescu a spus, în iunie 1950, că „dacă ar fi după el i-ar aresta pe toţi comuniştii care au dus ţa­ra de râpă“. Reco­mandarea de internare a fost făcută de locotenentul major de Se­curitate Dumitru Temelie. Deculescu a fost trimis la Canal, apoi la Colonia de muncă nr. 5 de la Bicaz, timp de 12 luni. La Ca­nal, s-a regăsit cu fratele său Ion (n. 1898), care fusese „încadrat“ pe 14 aprilie 1950, tot 12 luni, pentru că „[a]re legături cu elemente reacţionare, lansează zvonuri false cu privire la un nou războiu şi se manifestă duşmănos regimului“. Cons­tan­tin a fost eliberat în toamna anului 1951.

Constantin Deculescu, în timpul detenţiei. Foto CNSAS

Anul înfrângerilor

1952 a fost un moment de vârf al ten­si­u­nilor. Anul a debutat cu reforma mo­ne­ta­ră, care a fost decisă pe neaşteptate şi i-a sărăcit pe mulţi. Annie Bentoiu observa că „toţi oamenii care aveau economii şi le-au văzut drastic reduse, iar poeţii de ser­viciu au semnat texte rimate în care-şi ex­primau bucuria de a-i vedea pe chia­buri plângând după banii îndesaţi în saltele“.

Al doilea eveniment care a marcat anul 1952 a fost „devierea de dreapta“. Acest epi­sod al luptei pentru putere de la vârful PMR este de acum bine cunoscut. Important pen­tru discuţia de faţă este de spus că această confruntare nu a rămas în sferele înalte ale puterii, ci a avut efecte capilare importante. Resuscitarea fana­tismului ide­o­logic şi vânătoarea de deviaţionişti în PMR şi UTM au stricat şi mai mult relaţiile din­tre oameni în organizaţii, instituţii şi fa­brici. Annie Bentoiu face şi în acest caz ob­servaţii foarte nimerite: „Lupta împotriva deviaţiei de dreapta crease în rândurile partidului, dar nu numai, o tensiune no­uă. Fiecare, simţindu-se ameninţat, se stră­duia să se arate cât mai zelos şi să-şi demonstreze vigilenţa revoluţionară“. Autoarea Memoriilor lucra atunci pe post de dactilografă şi i s-a cerut să transcrie, într-un maraton de patru zile, şedinţele de demascare şi autocritică puse la cale pen­tru comba­terea devierii de dreapta la Ministerul Industriei Uşoare. „Par­tici­pan­ţii erau toţi adulţi cu experienţă, dar se dovedeau a avea mari dificultăţi în a de­osebi dreapta de stânga, iar frazele lor, pe care le notam, păreau alcătuite din mici elemente fixe, prefabricate, care trebuiau brusc aşezate în altă ordine, şi ei, de frică, o făceau extraordinar de greu, şi pen­tru că vocabularul folosit era atât de limitat. (...) Noul stat mi se prezenta ca o piramidă de funcţii în care fiecare tre­mura, cel mai speriat fiind cel ce ajun­se­se mai sus.“ Vorbind de propria frică, Annie Bentoiu mărturisea „că nu numai că n-am devenit imună, ci dimpo­trivă, că frica a devenit oarecum o prezenţă constantă, rămasă în preajma conştiinţei şi gata oricând să se reactiveze“.

Coperta dosarului de urmărire informativă a lui Annie Bentoiu

Un impact emoţional la fel de mare l-au avut şi procesele „sabotorilor“ de la Ca­nal, din august-septembrie, soldate cu mul­te con­damnări, inclusiv condamnări la moarte.

1952 a fost anul cu cele mai multe arestări. A rămas în memorie mai ales „Noaptea Sfintei Marii“, când s-au produs reţineri masive de ţărănişti, preoţi şi studenţi. Annie Bentoiu, din nou: „Ziua de 15 au­gust 1952 deţine probabil recordul celui mai mare număr de arestări ce au avut loc simultan în România. Ştirea despre ele s-a răspândit după vreo trei, patru zile. Fiecare ştia doar despre câte o ru­dă, câte un necunoscut, câte un prieten, dar nimeni nu comenta întâmplarea în nici un fel“. Pe 15 august, a fost arestat vărul lui Annie, Gheorghe (Dodel) De­cu­lescu. Arbitrarul arestărilor se vede din faptul că la motivul reţinerii era trecut în acte când „membru PNL“, când „membru PNŢ“. Va fi eliberat pe 15 mai 1954, fără nicio explicaţie asupra acuzaţiilor aduse şi motivelor reţinerii.

A urmat o nouă arestare şi internare a lui Constantin Deculescu, la 21 octombrie 1952. Motivul scris în acte: „element dubios“. A fost trimis în coloniile de muncă de la Bicaz şi Borzeşti. Deşi iniţial se stabilise să fie internat până în decembrie 1956, o subcomisie a MAI a decis să fie eliberat mai devreme, pe 13 aprilie 1954, şi i s-a fixat domiciliu obligatoriu. După eliberare a fost urmărit ani buni de Secu­ritate.

În fine, anul 1952 a mai adus o veste proas­tă pentru Annie Bentoiu. Pascal Ben­toiu în­deplinea serviciul militar în cadrul Di­recţiei Generale a Serviciului Muncii, cre­ată pentru a se folosi de mâna de lucru a militarilor. La un moment s-a făcut o verificare la dosare şi a fost descoperită po­vestea cu tatăl său arestat, motiv pentru care Pascal a fost mutat la batalion dis­ci­plinar, la balastiera Doaga–Vrancea.

Teroarea dezlănţuită, risipirea speranţelor într-o alternativă, oboseala provocată de hăi­tuirea continuă făceau din 1952 anul înfrângerii. Aşa îl resimțea Annie Bentoiu: „În acel an 1952, în care discursul oficial se impunea cu tot mai multă insistenţă, erau tot mai numeroşi cei ce-şi obţineau liniştea interioară lăsându-se convinşi de afirmaţiile pe care erau puşi să le tot repete. (...) Acţiunea de dărâmare, dis­tru­gere şi suprimare a vechii societăţi era aproape sfârşită. Supravieţuitorii, aflaţi în închisori sau într-o cu totul relativă libertate, trebuiau bine struniţi, deşi nu mai reprezentau cine ştie ce pericol. Ma­rea masă gâfâia, mânată cu biciul, aiu­rită de vorbe, şi părea că nu aspiră decât la un ceas de somn în plus, cam aşa cum se întâmpla cu mine“. //