Dreapta, stânga şi liberalismul

Cele două noţiuni reflectă în mod tacit o anumită filosofie a istoriei şi nu pot fi înţelese decât în raport cu modernitatea şi cu liberalismul, filosofia politică a modernităţii.

De la Revoluţia Franceză încoace, semnificaţia poziţionării la stânga sau la dreapta pe axa imaginară a scenei politice s-a alterat şi s-a reînnoit în permanenţă, reflectând evoluţia istorică şi ideatică, astfel încât, astăzi, cele două noţiuni au devenit practic indicative interşanjabile pentru un conţinut semantic unic şi poliform.

În momentul de faţă, stânga şi dreapta generice nu mai pot fi diferenţiate printr-o sumă de idei proprii exclusive, cum ar fi tradiţie versus progres, libertate versus egalitate, naţionalism versus internaţionalism ş.a.m.d., deşi aceste idei continuă să joace, sub diverse forme şi în diverse combinaţii, un anume rol în dezbaterea politică curentă. De regulă însă, o anumită idee poate fi la fel de bine însuşită de stânga, pe cât poate fi însuşită de dreapta, în funcţie de poziţionările tactice de pe scena politică la un moment dat. Cu alte cuvinte, câmpul politic a devenit multidimensional şi suprapus, iar cele două noţiuni nu mai denotă viziuni conflictuale de substanţă, ci subsumează practica adversativă oscilantă a scenei politice şi presiunile tehnocratice ale momentului. Acest lucru se datorează unei crize a schemei dialectice de la baza opoziţiei stânga-dreapta, căci cele două noţiuni reflectă în mod tacit o anumită filosofie a istoriei.

Sensul lor originar nu poate fi înţeles decât în raport cu modernitatea şi cu liberalismul, filosofia politică a modernităţii. Atât conservatorismul, ca doctrină politică a dreptei în forma sa tare, cât şi socialismul, ca doctrină politică a stângii, se definesc prin opoziţie cu modernitatea şi, deci, prin opoziţie cu liberalismul. Ele reprezintă reacţiuni la adresa modernităţii, două proiecte radicale care au apărut în două faze cronologice distincte şi care şi-au propus să ofere alternative la societatea modernă. Singura diferenţă între cele două ideologii constă, practic, în faptul că, în timp ce în primul caz modernitatea este negată prin prisma unei utopii plasate în trecut, în cel de-al doilea caz, modernitatea este negată prin apelul la o utopie plasată în viitor. Antimodernitatea şi postmodernitatea, paradisul pierdut şi paradisul regăsit, sunt cele două alternative utopice la o societate deschisă şi dinamică a lumii moderne.

Conservatorismul a reprezentat prima reacţie în ordine cronologică la adresa modernităţii şi a gândirii liberale, în momentul în care aceasta din urmă ocupa în ochii observatorilor stânga scenei politice. Modernitatea şi liberalismul erau criticate de conservatori prin raportarea la un ideal platonician de societate, o vârstă de aur a ierarhiilor naturale, a meritului şi a ordinii, care ar fi fost înlocuită cu dezordinea şi corupţia lumii capitaliste moderne. Socialismul reprezintă a doua reacţie, în ordine cronologică, la adresa modernităţii şi liberalismului, fiind plasat atunci, din motive mai mult circumstanţiale, la stânga spectrului politic, deşi critica sa la adresa modernităţii nu diferă în esenţă de cea conservatoare. În cazul socialismului, lumea modernă este raportată de asemenea la un ideal platonic de societate, o vârstă de aur a egalităţii naturale, care nu exclude însă „profeţi de geniu“, în persoana intelectualilor mişcării, şi care ar fi urmat să înlocuiască dezordinea şi inegalitatea societăţii capitaliste moderne. După cum se poate observa, odată ce ornamentele de discurs sunt date la o parte, divergenţele substanţiale dintre conservatori şi socialişti privind o anumită idee de egalitate sau de inegalitate sunt minore, comparativ cu punctele comune. Deşi au repere metafizice diferite şi manifestări istorice distincte, ambele ideologii îşi asumă un caracter colectivist şi propun alternative radicale la societatea modernă, bazate pe o reconstrucţie şi corectare idealizantă a modernităţii.

În Europa, antimodernismul a eşuat în intenţia sa de a furniza un proiect alternativ la societatea modernă în cursul secolului XIX, iar, odată cu acest eşec, centrul reacţiunii s-a deplasat la stânga. La sfârşitul secolului XX, după decenii în care socialismele, fie ele naţionale sau internaţionale, revoluţionare sau graduale, păreau confirmate de istorie, alternativa postmodernă la societatea modernă a eşuat în mod spectaculos şi, foarte adesea, tragic. Ca urmare, liberalismul s-a văzut reconfirmat în rolul de unic model de societate viabilă pentru omul modern.

Din nefericire, falimentul proiectelor alternative de societate nu a însemnat şi o îmbrăţişare entuziastă şi o consolidare a valorilor şi instituţiilor modernităţii. Acest lucru se datorează caracterului nonideologic şi singularităţii filosofiei umaniste liberale. Spre deosebire de antimodernism şi postmodernism, liberalismul nu învesteşte politicul cu un proiect transcendent. Ca urmare, el nu poate propune o alternativă radicală la societatea prezentă. Liberalismul nu îşi propune decât să descopere şi să perfecteze un cadru instituţional, adică un set de reguli şi de aşteptări în conduita actorilor sociali, care să protejeze şi să potenţeze libertatea şi autonomia egală a indivizilor. Cu alte cuvinte, în filosofia liberală, individul este cel învestit cu un caracter transcendent, şi nu un colectiv anonim, cum ar fi umanitatea sau societatea. Ordinea socială liberală reflectă multiplicitatea şi plasticitatea alegerilor şi cunoştinţelor individuale, nu o unică preferinţă şi alegere care este impusă tuturor în virtutea unei scheme ideologice utopice. Acest realism social şi idealism individual conferă măreţie liberalismului, dar, în acelaşi timp, şi o anumită slăbiciune.

Respingând alternativele politice utopice radicale, liberalismul nu poate răspunde nevoilor celor care nu găsesc suficientă transcendenţa la nivelul individului şi o vor proiectată într-un destin colectiv. Din acest motiv, de pildă, militanţii religioşi găsesc că dorinţa liberalilor de a transforma religia dintr-o prerogativă a statului într-un act privat reprezintă un atac la adresa religiei în sine, în timp ce ideologii umanitarişti nu văd în pledoaria liberală în favoarea pieţei libere ca sistem instituţional capabil să servească libertatea individuală şi prosperitatea generală decât o justificare a egoismului celor avuţi şi a inegalităţii economice. Ca urmare, liberalismul nu se poate mândri cu un număr mare de aderenţi consecvenţi, iar modernitatea reprezintă o condiţie fragilă a societăţii.

Eşecul alternativelor radicale la adresa liberalismului nu a însemnat şi dispariţia nevoii resimţite de un număr mare de oameni de a învesti politicul cu un proiect transcendent de societate. Însă această nevoie a suferit o metamorfoză semnificativă. Dintr-o exigenţă dialectică ea a devenit o exigenţă tehnocratică. În consecinţă, critica la adresa modernităţii nu se mai poartă acum pe câmpul filosofiei istoriei, ci pe câmpul filosofiei sociale. Astăzi, aceleaşi tentative de a corecta societatea modernă în numele unui ideal viitor de societate se poartă în numele unui model pseudotehnocratic de societate, care este învestit cu toată încărcătura transcendentă de care a beneficiat cel dintâi. Căci, deşi pare să ofere argumente ştiinţifice şi limitate la cazuri şi situaţii specifice, această critică tehnocrată a societăţii moderne este subdeterminată de aceeaşi propensiune politică transcendentă caracteristică criticii dialectice a societăţii moderne. Astfel, capitalismul, de pildă, nu mai este văzut ca un sistem economic instabil şi o etapă tranzitorie a istoriei, ci este considerat un sistem economic fatalmente imperfect, care necesită reparaţii permanente, în timp ce nevoia de a limita sfera de acţiune a statului şi de a proteja libertatea individuală şi asociaţiile voluntare cărora le dă naştere este considerată un fel de prejudecată tributară unor superstiţii medievale, cu nimic diferite, la drept vorbind, de credinţa în strigoi şi un afront la adresa paternalismului binevoitor al statului.

În aceste condiţii, conflictul politic cotidian dintre stânga şi dreapta apare ca un concurs anost de măsuri tehnocratice limitate şi destinate să corecteze mici imperfecţiuni sau să realizeze mici îmbunătăţiri sociale, acolo unde şi în măsura în care acestea sunt necesare. În aparenţă, nici dreapta, nici stânga nu îşi mai mărturisesc scopuri ultime, iar măsurile politice adoptate nu mai sunt supuse unei grile de lectură ideologice propriu-zise. Cu toate acestea, sub masca tehnocraţiei se ascunde vechea înclinaţie de a învesti politicul cu un caracter transcendent, în dauna transcendenţei individului, a cărui sferă de acţiune este diminuată în margine cu fiecare nouă măsură colectivistă.

Deşi nu ştim când şi care va fi următorul proiect utopic alternativ la societatea modernă, impopularitatea liberalismului, în ciuda eficacităţii sale, confirmată de dublul eşec al antimodernismului şi postmodernismului, ne arată că, dintre toate elementele modernităţii, sensul modern al politicului rămâne totuşi cel mai greu de înţeles şi de acceptat pentru spiritul uman. Căci, în fond, singurul clivaj care contează în societatea modernă este cel care îi separă pe apărătorii individualismului corect înţeles de apologeţii colectivismului, indiferent de formele şi justificările pe care le îmbracă acesta.