De același autor
Lion Feuchtwanger a ajuns în URSS vag simpatizant, ezitant, presimţind adevărul, punând întrebări incomode care dovedesc că nu intuiţia-i lipsea, dar, odată ajuns în Europa, a preferat să mintă, să se înhame cu entuziasm la carul celor care aduceau osanale stalinismului.
Lion Feuchtwanger s-a născut în 1884 într-o familie asimilată de evrei germani, luptând chiar în armata germană în timpul primului război mondial, fapt ce i-a influenţat orientarea tematică a scrierilor sale, apropiată din punct de vedere ideologic de politicile de stânga. Primul său roman care a cunoscut un mare succes a fost Jud Suß (1925), iar în volumul Erfolg, din anul 1930, era descrisă ficţional ascensiunea şi prăbuşirea politică a NSDAP. Dovedindu-se un vizionar mai puţin dotat, atunci când naziştii au ajuns cu adevărat la putere, l-au ţinut minte, astfel încât operele sale s-au aflat printre cele interzise şi chiar arse în pieţele publice. Aflându-se în ianuarie 1933 într-un turneu de promovare în Statele Unite ale Americii, a fost avertizat de ambasadorul Germaniei la Washington, vom Prittwitz und Gaffron, să nu se mai întoarcă acasă. Înţelept, autorul de origine germană i-a urmat sfatul, stabilindu-se de acum în sudul Franţei, în localitatea Sanary-sur-Mer. La 25 august 1933, ziarul oficial al guvernului nazist i-a inclus numele pe prima listă cu personalităţi antinaziste a căror cetăţenie germană a fost retrasă pentru că ar fi trădat Reich-ul şi poporul german. Lion Feuchtwanger a continuat să denunţe regimul nazist şi măsurile antidemocratice şi rasiste luate de acesta, fapt ce i-a asigurat o mare popularitate în epocă.
Lion Feuchtwanger a fost invitat în anul 1936 în Uniunea Sovietică de Mihail Koltsov, şeful Comisiei Externe a Uniunii Scriitorilor Sovietici, dar şi un cunoscut ziarist şi scriitor sovietic care a obţinut aprobări speciale atât de la Politburo, cât şi de la Comitetul Central. De Feuchtwanger trebuiau să se ocupe atât Comisia Externă a Uniunii Scriitorilor Sovietici, cât şi VOKS, în încercarea de a da o contralovitură de imagine comparabilă cărţii lui André Gide, Retour de l’URSS, având în vedere renumele lui Feuchtwanger. Nu întreaga ierarhie sovietică cu atribuţii de serviciu în materie era la fel de bucuroasă de sosirea lui Feuchtwanger în URSS. Aroseev, şeful VOKS, care deja presimţea primejdiile viitoare declanşate de Primul Proces de la Moscova, era mai reţinut. În cele din urmă, în decembrie 1936, Lion Feuchtwanger a ajuns la Moscova, fiind încredinţat interpretei şi, totodată, ghidei Karavinka, ale cărei rapoarte amănunţite se află în arhiva VOKS. Importanţa acordată lui Feuchtwanger ne îndreptăţeşte să credem că nici Karavinka nu era o amatoare în sistemul interpreţilor-ghizi ai organismului, condus la acea dată de Aleksandr Aroseev. Spre deosebire de Gide şi grupul său, ca să nu menţionăm lungile peregrinări ale lui Panait Istrati, Lion Feuchtwanger nu a ieşit din capitala sovietică. Din rapoartele scrise de Karavinka pentru ierarhia VOKS se poate constata evoluţia viziunii scriitorului de origine germană, de la una destul de critică faţă de sistemul sovietic la o alta, surprinzătoare, modelată în conformitate cu dezideratele de intoxicare practicate cu mult succes de URSS.
Detalii uşor de observat despre condiţiile de viaţă în URSS (pe care ne întrebăm cum le-a observat, căci scriitorul a fost oricum cazat la Hotel Metropol, vitrina hotelieră sovietică unde era cazată marea majoritate a oaspeţilor ideologici occidentali) îl determină pe Lion Feuchtwanger să generalizeze şi să-i exprime nemulţumirile chiar interpretei. „Se plânge faţă de serviciile de la hotel, despre nesiguranţa primirii corespondenţei şi despre o serie de alte disfuncţionalităţi. A declarat că, până acum, din ce a văzut, condiţiile de viaţă din URSS sunt infinit mai proaste decât cele din celelalte ţări din Europa; atunci când muncitorul nostru va trăi ca cel din Franţa, abia atunci Sovietele vor cuceri lumea. Apoi s-a întrebat despre nivelul de viaţă al angajaţilor din staţiunea unde a stat. Câştigau 70 de ruble pe lună în timp ce o pereche de pantofi costă 180 de ruble“1. Către sfârşitul lui decembrie 1936, ghidul ideologic notează o anumită modelare a viziunii critice de tipul Gide la Feuchtwanger, o ipoteză care trebuie luată în calcul fiind şi dorinţa ei de a sublinia suplimentar eforturile şi calitatea acţiunilor zilnice pe care le depunea în sensul convingerii scriitorului. Feuchtwanger a fost integrat în sistemul clasic de vizitare şi fermecare imaginat de VOKS, astfel încât a fost dus să vadă lucrările de reconstrucţie şi sistematizare a capitalei sovietice pe care, acum, autorul german le găsea minunate, fiind „izbit de măreţia planului de reconstrucţie a Moscovei, vorbind cu admiraţie despre acesta, vrând să ştie cât mai multe detalii despre aprobarea şi punerea lui în practică“. Descoperind că Feuchtwanger era interesat de arta dramatică, Karavinka l-a dus să vadă o piesă de teatru, pe care scriitorul a apreciat-o ca având „o distribuţie excelentă. În timpul unei pauze între acte, Goriunov a anunţat audienţa de prezenţa lui Feuchtwanger în sală. A primit ovaţii şi a fost târât până pe scenă. A fost emoţionat şi, în mod evident, plăcut impresionat“. Aceeaşi punere în scenă a avut loc şi în cazul lui Romain Rolland sau Barbusse şi nu numai.
Una dintre celelalte componente ale mecanismului propagandistic de impresionare consta în organizarea unei întâlniri între oaspetele străin şi vârfuri ale intelectualităţii sovietice. A celei oficiale. Şi pentru Feuchtwanger s-a organizat o astfel de recepţie, la 21 decembrie 1936, pe care el a apreciat-o foarte mult, conform rapoartelor interpretei, căci a avut posibilitatea să vorbească cu diverşi reprezentanţi ai intelighenţiei sovietice, găsind întâlnirea croită după moda europeană. Dar în timpul acestei întâlniri cineva i-a şoptit că Boris Pasternak ar fi avut probleme. Scriitorul a întrebat-o pe interpretă dacă este adevărat că Pasternak se afla în dizgraţie, având în vedere că tonul cărţilor sale nu coincidea cu linia generală a Partidului (adică a lui Stalin), informaţie pe care o auzise în timpul dineului oficial. Angajata VOKS, bine instruită, l-a întrebat cine i-a oferit această informaţie, însă Feuchtwanger a refuzat să-i spună. În mod naiv, scriitorul german avea încredere în Karavinka, spre deosebire de André Gide, altfel nu se explică sinceritatea pe care o aborda în discuţiile cu aceasta, care friza naivitatea, căci punea în pericol vieţile celor cu care avusese conversaţii mai mult sau mai puţin libere. Ştim bine că acelaşi rău îl făcuse Panait Istrati în timpul lungului său periplu prin URSS din 1927-’29. Interpreta oficială consemna fiecare informaţie cât de cât relevantă, rapoartele ei devenind adevărate denunţuri care urmau calea ierarhică sovietică. Mai mult, Feuchtwanger nu ezita să aibă discuţii cu subiecte politice, criticând lipsa libertăţilor politice din URSS. „După părerea lui, nu există libertate de expresie în URSS. Apoi, a adăugat el, nu este împotriva dictaturii, înţelege nevoia ei, dar consideră că puţin mai multă toleranţă este esenţială. Spune, printre alte lucruri, că este periculos să-ţi exprimi opiniile aici şi că asta i s-a întâmplat lui Gide.“ La scurt timp, scriitorul occidental avea să simtă pe propria piele rigorile sistemului sovietic.
Maria Osten-Gressgener, o cunoştinţă de origine germană, emigrantă în URSS, i-a solicitat un articol pentru oficiosul Pravda, avându-l drept ţintă pe André Gide. Spre marea surprindere a lui Feuchtwanger, articolul nu a fost tipărit atunci când i se promisese, ba, mai mult, i-a fost retransmis pentru a face modificările de rigoare, fapt ce l-a umplut de indignare pe scriitor. Raportul tovarăşei Karavinka vine să o ateste indubitabil: [corecturile la articol] „vin să dovedească faptul că Gide avea dreptate când vorbea despre lipsa libertăţii de exprimare şi că nimeni nu-şi poate spune liber părerea etc. Editorul îi sugera să schimbe anumite fragmente din articolul său, mai ales cele care priveau cultul personalităţii lui Stalin.
I-am explicat esenţa atitudinii poporului sovietic faţă de tovarăşul Stalin, de unde derivă aceasta şi că este complet greşit să fie numit cult. A fumegat mult timp, spunând că nu va schimba nimic în articol. Cu toate astea, după ce a sosit Maria Osten s-a mai calmat, a stat cu ea şi a corectat tot ceea ce ea i-a cerut, cu excepţia unei propoziţii cu privire la toleranţă pe care nu a dorit să o modifice sub nicio formă“.
O altă temă care-l frământa pe Feuchtwanger şi care se afla în centrul actualităţii internaţionale era „Primul Proces de la Moscova“2. Scriitorul refuza să creadă că vechi bolşevici precum Kamenev sau Zinoviev ar fi putut trăda idealurile înalte ale Revoluţiei, mărturisind crime inacceptabile, care frizau ridicolul. Interpreta nu a reuşit să-i calmeze temerile şi să justifice Procesul, mulţumindu-se să raporteze că scriitorul solicită cu insistenţă o întâlnire cu Dimitrov pentru a-i fi clarificate circumstanţele şi sentinţele. „Vrea să vorbească cu Dimitrov despre procesul troţkist pentru că are un efect devastator în Europa, costând Uniunea Sovietică două treimi din prietenii săi. Acum este foarte important să se întreprindă muncă de lămurire pentru a remedia situaţia.“ Se observă că Feuchtwanger era nehotărât în atitudinea sa faţă de URSS, oscilând între a condamna practicile totalitare din URSS şi nevoia de a modifica comportamentul statului sovietic, probabil pentru a avea ce contrapune Germaniei naziste şi pentru a oferi simpatizanţilor şi aderenţilor din Occident o imagine mai bună. Ceea ce Procesele de la Moscova au infirmat cu hotărâre. În cele din urmă, VOKS a aranjat o întâlnire între Feuchtwanger şi Dimitrov, înaltul demnitar cominternist invitându-l la cină, la el acasă (la fel cum a procedat cu mulţi alţi invitaţi străini de o oarecare importanţă - a se vedea cazul descris în capitolul despre vizita lui Léon Nicole). Dintr-un alt raport al interpretului se constată cu tristeţe sovietică faptul că nici Dimitrov nu reuşise să-l convingă despre justeţea sentinţelor pronunţate. „A spus că Dimitrov era foarte nervos când au început să vorbească despre Proces şi i-a trebuit o oră şi jumătate să-i explice, fără însă a-l convinge. Feuchtwanger a declarat apoi că procesul este privit în străinătate într-o lumină foarte proastă şi este asemănat cu procesul incendierii Reichstagului. Nimeni nu poate înţelege cum 15 revoluţionari decişi, care şi-au riscat viaţa de atât de multe ori complotând împotriva liderilor, ar fi putut să mărturisească şi să se căiască. I-am explicat că toată greşeala lui constă în a-i considera pe aceşti troţkişti contrarevoluţionari drept revoluţionari hotărâţi, când, de fapt, ei nu erau decât oameni fără scrupule, care luptau să câştige puterea prin orice mijloace, fără să se dea în lături de la nimic“, explică şi se apără interpreta.
Aparatul sovietic descoperise influenţa pe care o exercita Maria Osten asupra scriitorului. Interpreta informatoare notează: „Feuchtwanger este bun prieten cu ea şi are încredere în ea“. În mod firesc, scriitorul de origine germană şi-a negociat drepturile de autor pentru publicarea şi ulterior ecranizarea romanului său Familia Oppermanns, iar interpreta informatoare subliniază faptul că, în timpul negocierilor, Feuchtwanger nu a fost meschin, „fără a da dovadă de lăcomie sau încăpăţânare. A adăugat că în America i-au fost oferite condiţii financiare mult mai bune pentru ecranizarea romanului său, însă el preferă să fie făcut în URSS“. Fiind destul de încăpăţânat în subiectele sensibile de natură politică, pentru a-l convinge totuşi de justeţea regimului, Feuchtwanger a fost plimbat şi pe la redacţia ziarului Izvestia, însă unul dintre editorii revistei a eşuat din nou în a-i influenţa vederile scriitorului cu privire la democraţie şi libertatea de exprimare. În ultimul raport scris de Karavinka, ea se spală pe mâini de Feuchtwanger, descriindu-i din nou atitudinile negative la adresa sistemului sovietic. „Mi-a spus ironic că i-ar plăcea să vadă dacă i se va publica în URSS cartea în care va descrie viaţa aici ca fiind neconfortabilă, după cum i se pare. Că, indiferent cât de minunată este Uniunea Sovietică, el preferă să trăiască în Europa.“ Rapoartele tovarăşei Karavinka despre Feuchtwanger s-au oprit brusc la 4 ianuarie 1937, înaintea întrevederii de trei ore (semn major al poziţiei fruntaşe în clasamentul sovietic) pe care Feuchtwanger a avut-o cu însuşi Stalin, la 8 ianuarie 1937.
De aceea este cu atât mai surprinzătoare cartea publicată de Feuchtwanger în acelaşi an, în care-şi descrie experienţa sovietică în culori idilice, Moscova 1937, o carte profund prosovietică. „Uniunea Sovietică luptă împotriva multor duşmani, iar aliaţii ei îi oferă slabe ajutoare. Prostia, reaua voinţă şi stagnarea încearcă să discrediteze, defăimeze şi nege tot ceea ce este productiv în Est. Dar un scriitor care i-a văzut măreţia nu îndrăzneşte să nege ceea ce au văzut ochii lui, chiar dacă măreţia nu este populară şi mulţi vor descoperi cuvintele lui fiind neplăcute. De aceea depun mărturie.“ De altfel, o introducere standard a literaturii propagandistice prosovietice, care include toate elementele definitorii: autoproclamata sinceritate a autorului, care, aşa cum reiese din rapoartele interpretei sovietice, este o imensă minciună, martirajul Uniunii Sovietice, înconjurată numai de duşmani, respingerea revoltată a acuzaţiilor că s-ar fi lăsat păcălit de aparatul propagandistic sovietic. Această carte a devenit rapid replica volumelor lui André Gide. Feuchtwanger îl acuză pe Gide de meschinărie, incapacitate de a vedea imaginea de ansamblu, fiind orbit doar de detaliile vieţii din URSS, exact aceleaşi trăsături pe care i le imputa Karavinka lui Feuchtwanger pe la începutul vizitei acestuia la Moscova. De altfel, chiar el recunoaşte că „în timpul şederii mele la Moscova, am încercat din greu să-mi controlez opiniile şi să le reformulez pentru ca impresiile de moment, plăcute sau neplăcute, să nu-mi afecteze judecata ultimă“. Cartea lui Feuchtwanger nu face parte decât din numeroasa maculatură a literaturii propagandistice de călătorie în URSS, căci autorul prezintă aceleaşi marote sau locuri comune precum majoritatea călătorilor înregimentaţi: construcţia metroului, chiar dacă într-unul din rapoartele interpretei se scrie că, atunci când i-a fost prezentată marea realizare moscovită, Feuchtwanger ar fi replicat că nu are cum să compare metroul din Moscova cu altele pentru că el nu a luat niciodată metroul, călătorind doar cu maşina! În carte el va scrie: „Metroul lor este într-adevăr cel mai frumos şi mai confortabil din lume“, iar „Reconstrucţia Moscovei este una dintre cele mai grandioase lucrări. Graţie electrificării, Moscova străluceşte ca niciun alt oraş din lume“. Condiţiile de viaţă ale cetăţenilor sovietici sunt descrise în culori deschise, doar mici detalii fiind de natură a împiedica ajungerea în raiul comunist. Evident, Feuchtwanger nu face nicio referire la oamenii disperaţi care l-au vizitat, riscându-şi libertatea pentru a se plânge şi a-i cere un ipotetic ajutor, după cum menţiona Karavinka în rapoartele sale. „Toţi oamenii cu care m-am întâlnit în URSS, chiar şi interlocutori întâmplători peste care am dat şi care nu aveau cum să fie pregătiţi să discute cu mine, chiar dacă uneori criticau anumite lipsuri, erau mulţumiţi cu ordinea existentă. Într-adevăr, întregul oraş Moscova era mulţumit, în armonie, chiar fericit.“ O altă minciună imensă, căci se ridică întrebarea dacă autorul a discutat cu toţi cei 4-5 milioane de locuitori ai imensului oraş pentru a le descoperi starea de bine.
Dorind să fie un anti-Gide, Feuchtwanger elimină orice referire la lipsa libertăţilor politice sau civice, autocenzurându-se, scriind chiar că „ziarele au publicat comentariile mele pe primele pagini, chiar dacă liderilor sovietici poate că nu le-au plăcut. Ziarele sovietice nu mi-au cenzurat articolele, chiar când mă plângeam de intoleranţa din anumite domenii sau despre cultul excesiv al lui Stalin sau când doream o mai mare claritate în desfăşurarea unor procese politice“, uitând episodul Pravda. În plus, câţi dintre cititorii occidentali aveau acces la ziarele sovietice, cunoscând limba rusă?
Rapoartele interpretei care i-a ghidat şederea arată şi ipocrizia sovietică. O anume faţetă era arătată străinului şi cu totul altceva se consemna şi adăuga la dosar. Evident, Karavinka îşi lua măsuri de precauţie, căci, după cazul Gide, această misiune era una cu un grad mare de periculozitate, existând un mare risc de a ajunge fie în Gulag, fie în faţa plutonului de execuţie. În fond, milioane de oameni au pierit în URSS pentru mult mai puţin decât o lungă expunere radioactivă la un element potenţial duşmănos, reacţionar. Faptul că până la urmă Feuchtwanger nu a fost un nou Gide demonstrează cu claritate că nu numai sistemul sovietic de fermecare era vinovat de minciuna răspândită, ci, mai ales, chiar oamenii de cultură occidentali. Rapoartele tovarăşei Karavinka demonstrează ceea ce se aplică şi în cazul grupului condus de André Gide: călătorii în URSS puteau, dacă doreau, să obţină şi informaţii din alte surse, independente de sistemul propagandistic oficial organizat de VOKS, în funcţie şi de amploarea vizitei şi de timpul petrecut în URSS. Sistemului sovietic îi era imposibil să filtreze absolut toate contactele pe care le aveau călătorii în timpul lunilor petrecute în Uniunea Sovietică, de aceea un rol major în redactarea lucrărilor propagandistice revenea invitaţilor, care de multe ori adoptau o atitudine politicoasă, centrată în jurul ospitalităţii şi generozităţii sovietice, care nu putea fi răsplătită altfel decât tot prin generozitate, laude şi discreţie faţă de aspectele negative. Exemplul lui Feuchtwanger pare cu atât mai interesant, căci el a făcut exact drumul invers faţă de Gide, Istrati sau Céline, care au ajuns în URSS convinşi, simpatizanţi ai comunismului, pentru a pleca dezamăgiţi, cunoscători, fripţi. O celebră sintagmă declama „sunt prieten cu Platon, dar mai prieten îmi e adevărul“. În cazul acestui tip de călător înregimentat, butada s-ar putea transforma în: „sunt prieten cu adevărul, dar mai prieten mi-e Stalin!“.
Lion Feuchtwanger a ajuns în URSS vag simpatizant, ezitant, presimţind adevărul, punând întrebări incomode care dovedesc că nu intuiţia-i lipsea, dar, odată ajuns în Europa, a preferat, din motive pe care doar le putem bănui, să mintă, să se înhame cu entuziasm la carul celor care aduceau osanale stalinismului, ceea ce, de altfel, i s-a şi reproşat în epocă, dublul standard, unul aplicat fără milă totalitarismului nazist, celălalt fiind susţinerea celui comunist. Spre deosebire de Walter Benjamin, cu care se întâlneşte atât din punct de vedere al originii germano-evreieşti, al exilului, cât şi al călătoriei în URSS, al sentimentelor filocomuniste şi încercării de a ajunge la Lisabona, ieşirea de siguranţă dintr-o Europă ocupată de nazişti, Feuchtwanger, chiar dacă a fost internat în lagărul de la Les Milles de autorităţile franceze de la Vichy, a reuşit să evadeze înainte de a fi transferat autorităţilor germane din Nordul Franţei. A ajuns la Marsilia, de unde s-a strecurat, cu ajutorul viceconsulului american Hiram Bingham IV, care i-a acordat viza de intrare în Statele Unite, prin Spania franchistă, ajungând la Lisabona, de unde a luat vaporul, debarcând la New-York. Lion Feuchtwanger şi soţia s-au stabilit la Los Angeles, cât mai departe de Europa, unde a continuat să scrie până în anul 1958, anul morţii. //
