Pledoarie pentru nuanțe

Viziunea totalitară nu aparține exclusiv unor celebre personaje sau regimuri din istorie, ea poate lucra insidios în mintea oricui...

Marina Dumitrescu 14.09.2021

De același autor

Asemenea îngerilor păzitori, nuanțele veghează la tot pasul. Așteaptă să ne îndreptăm atenția către ele, să le cerem sprijinul. Nu există practic situație în care nuanțarea să nu aibă rost, și totuși e din ce în ce mai neglijată. Se prăvălește în desuetudine, pe măsură ce câștigă teren aroganța (pseudo)certitudinilor. Deși ne definim ca oameni și prin facultatea de a opera distincții în orice domeniu, un asemenea bun obicei se pierde pe zi ce trece, probabil și din lipsa timpului adecvat lui. Dar nuanțele nu pier. Ele se „înduhovnicesc” și ne acompaniază în tăcere. Cum să se aneantizeze comoara discernământului, adunată sârguincios, epoci la rând, din înfruntarea cu mizele aspre ale vieții pământești? Față în față cu inteligența robotului, ființei umane insubstituibile îi rămân, pare-se, tocmai nuanțele cele mai fine... Disocierile, decantările pe care niciun algoritm nu le poate îngurgita, căci ele vin prea de departe, din straturi insondabile. Îndeletnicirea cu nuanțele este unul din atuurile noastre majore, pe orice plan: spiritual, rațional; social, creativ, politic; laic sau religios. Problema e că trecem tot mai ușor cu vederea un potențial unic.

În română, cuvântul are șansa unei etimologii superbe: din subst. fr. nuance, din vb. nuer (devenit nuancer), din subst. nues, din lat. nubes (nori). Altfel spus, desenul schimbător al norilor, ca model celest al paletei de posibilități. Termenul francez a intrat, de altfel, cu succes și în fondul romanic al limbii engleze sub aceeași formă. It’s a matter of nuances – spune elegant englezul, subliniind importanța grijii analitice care nu trebuie să ne părăsească. Numai implicați să fim, că are balta pește. Ne lăfăim, de fapt, printre accente, tușe, tonuri, tonalități, granulații, comparații, analogii – pregătite să se manifeste, dacă le-o cerem. Cu greu însă acceptăm decalajul între discreția nuanței și efectul adesea izbitor asupra unei realități sau alteia. Aplecându-ne asupra acestui ciudat raport, am găsi numeroase exemple când o minimă precizare, o reformulare, o notă de subsol, o adăugire sau o rectificare venită în timp util au „salvat” un întreg context. Deși înrudită cu detaliul, nuanța (ca rod al reflecției) este diferită de el. Un detaliu poate fi hilar sau inutil (fiind punctual), o nuanță nu e nici ridicolă, nici nefolositoare. Sau atunci devine altceva. În volumul său din 2006, Dietetica lui Robinson, Alex. Leo Șerban inspirat nota: Stilul (personal, al cuiva, n.n.) este (nu poate fi decât) o chestiune de terorism al nuanței. Nu se admit aproximări sau dileme. Dacă există o cât de mică ezitare în materie de nuanță, adică în exact acel aspect care face diferența stilului, atunci nu se mai poate vorbi de stil. Numai oximoronic e cu putință ironizarea nuanței. Sau ludic. În vreme ce detaliul cade și în derizoriu, nuanța rămâne definitorie.

Limbajul artelor este prin excelență domeniul nuanțărilor. Până la urmă, după atâtea milenii de creație, ce inovație mai e cu adevărat plauzibilă, în afară de aceea a variațiunilor, a gradațiilor tot mai atente în interpretarea ideilor, în exprimarea sensurilor? E un loc comun formula: „s-a spus cam tot în cultura umanității”. Desigur, cu mențiunea că nuanțarea e fără sfârșit. Cât timp oameni se vor naște, vor avea ca menire să exercite în fel și chip această abilitate. Apariția umbrei în pictură, apoi rafinarea ipostazelor luminii reprezintă pentru artele vizuale ceea ce gama cromatică a adus în muzică. Adică acel parcurs fondat pe cernere și discernere, care nu ar trebui niciodată abandonat. Când acest lucru totuși se întâmplă sau s-a întâmplat, consecințele s-au dovedit jalnice. Și nu doar în artă. Pierderea contactului cu nuanța schimonosește frumusețea lumii ca ansamblu, fiindcă îi contrazice natura. Cât despre poezie, ca funcție centrală în raportarea noastră la univers, ea însumează efortul de a zămisli și/sau a revela nuanțe. Lexicul oricărei limbi, prin tezaurul sinonimiilor, polisemiilor, omonimiilor, antonimiilor, dar și al figurilor de stil germinate în imaginație, reflectă aptitudinea umană de a cultiva acest ogor și așteaptă să ne arate de ce minuni e în stare. Cât ne mai interesează oare asemenea oportunități cognitive?

Datoria de a nuanța nu e la modă, deși realitatea tot mai confuză în care trăim ar avea nevoie de ea ca de apă. În trend sunt polarizarea, radicalizarea, exagerarea, exacerbarea. Opțiunea pentru lămurire sau contextualizare e o decizie grea. Învechită. Contra curentului. Primul și cel mai grav afectat fiind, bineînțeles, discursul în spațiul public. Deși mijloacele de comunicare ale veacului ar favoriza teoretic intervenția unor prețioase „tușe” în peisajul actualității, starea de fapt indică inversul. Zarvă mare, nuanțe (tot mai) puține. Nu e timp, dar nici prea mulți „operatori” nu se arată, căci e nevoie de smerire și bunăvoință. Verdictele, etichetările se îmbulzesc la poarta popularității cu efect instantaneu, care flatează spiritele încinse. Spre deosebire de aceasta, răbdarea de a decanta pe o temă sau alta se dovedește nespectaculoasă, deci perdantă. Îi este preferată deseori amalgamarea planurilor sau a perspectivelor, care nu produce decât tulburare. Pe fond de mândrie. Disputa între „progresiști” și „conservatori” devine azi exponatul principal în vitrina... refuzului nuanțelor. Niciuna dintre tabere nu le acceptă relevanța sau nu insistă destul asupra lor. Fiecare le contestă într-un fel sau altul eficiența, punând acest lucru pe seama războiului deschis&urgent care nu permite un asemenea „lux”. Fundătura polemicii creative este ideologizarea care operează cu prefabricate. Un joc de corpuri geometrice unde se combină, cu minime alternanțe, aceleași piese. Nepăsarea față de nuanțe sau disprețuirea lor, știm cu toții, duce la plafonare și plictis. Iar în aval, ajunge la absurd și ură. Cine altul le repudiază în bloc, dacă nu dictatorul? Autocratul – obligat să abolească, înainte de orice altceva, libertatea de a discerne. Viziunea „totalitară” nu aparține însă exclusiv unor celebre personaje sau regimuri din istorie, ea poate lucra insidios în mintea oricui...

Contează mult să nu arondăm greșit nuanțele. Să nu le confundăm în grabă cu ezitarea, imprecizia sau relativismul, pentru că funcția lor se opune tuturor acestora. Conștiința va fi aceea care ne va arăta, de fiecare dată, cum să departajăm lucrurile cu onestitateadică nu spre a aburi, ci spre a lămuri (frumos verb!). Există o etică a comunicării aflată la îndemâna ființei gânditoare, calibrată evident pe gradul de educație al acesteia. Ea cumpănește și ghidează pas cu pas (dacă i se îngăduie) manifestările intelectului. Dar și bunul-simț „elementar” are la îndemână un evantai de criterii, corespunzător aspirației către un țel. Limbajul duhovnicesc numește această subtilă virtute sădită în om dreapta socoteală. Altfel spus, acea formă a nuanțării care să-l mențină pe calea justă, plăcută lui Dumnezeu și semenilor deopotrivă. O cale de mijloc ferită de excese, dar în același timp străină de orice ambiguitate sau cedare. Echilibrul pe care nuanța îl aduce reprezintă semnul izbânzii și opusul renunțării. În Scara Sfântului Ioan Scărarul, cap. 26, găsim aceste finețuri: Dreapta socoteală este conștiință neîntinată și simțire curată. (...) Una este păcatul, alta este trândăvia, alta este nepăsarea, alta este patima și alta este căderea. Cine le poate cunoaște pe acestea în Domnul să le cunoască.(...) Furarea sufletului este pierderea pe nesimțite a bogăției duhovnicești. Furarea este a face ceea ce nu este bine ca și cum ar fi bine. Furarea este o neștiută luare în robie a sufletului. (trad. Mănăstirii Sihăstria)

Există în societate anumiți „responsabili cu nuanțarea”. Purtătorii de mesaj, profesioniști ai bunei conectări între comunități sau „publicuri”. Jurnalistul, profesorul, politicianul, preotul, scriitorul sunt, prin natura vocației lor, primii de la care se așteaptă luarea cât mai în serios a nuanțelor. Dacă o astfel de menire se împlinește, efectul modelator e asigurat. Când formatorii de opinie vor ocoli, în schimb, prin tertipuri sau omisiuni, acele discrete distincții care cizelează înțelegerea, dezorientarea se va instala la fel de sigur. Până la răspunzătorii „ierar­hici”, fiecare persoană are însă la îndemână exerciții zilnice, dat fiind că orice interacțiune necesită nuanțe: între soți, între frați, între prieteni, între părinți și copii, între profesori și elevi, între parteneri și adversari. În public sau în intimitate. Dacă ele sunt absente, relația se golește. Rămâne ca un selfie pomădat. Apropo, o festă lingvistică... La concurență cu imaginea digitală, clasica fotografie alb-negru își recuperează în plin secol XXI statutul de artă, tocmai prin capacitatea (paradoxală) de a scoate la iveală mereu semnificații latente. Exact ceea ce realitatea în alb și negru nu reușește niciodată. //

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22