De același autor
Adevenit aproape un stereotip ca, până şi cu ocazia marcării bicentenarului naşterii lui Charles Darwin (1809-1882) şi a aniversării a 150 de ani de la publicarea lucrării sale capitale Originea Speciilor (1859), în ciuda scurgerii a atâta timp de la cele două evenimente, savantul şi opera sa să fie percepute sub semnul dilemei unei (mai ales presupuse) contradicţii între credinţă şi evoluţionism. Desigur, ca orice schemă binară, ea e seducătoare prin caracterul său tranşant, dar denotă, în acelaşi timp, o logică militantă, cu accente extremiste, convenabilă şi exploatabilă din punct de vedere mediatic, însă cu limite evidente, mai ales prin ignorarea virtuţilor compromisului. Cum s a ajuns la apariţia şi perpetuarea unei asemenea situaţii şi care este adevărata faţă a problemei rămâne veritabila dilemă.
Odată cu publicarea Originii Speciilor, Darwin propunea, înainte de toate, prin teoria selecţiei naturale, un model simplu şi deosebit de fecund de explicare a diversităţii lumii vii şi a capacităţii sale de a subzista. Fie şi indirect, el venea însă în conflict cu reprezentarea tradiţională a unei lumi create de Dumnezeu, permanentă şi stabilă. În asemenea împrejurări, creaţionismul preexistent a găsit un excelent pretext de a-şi reafirma poziţiile, erijându-se chiar în reacţie-antidot la pericolul pe care l-ar fi reprezentat evoluţionismul. Astfel s-a născut una dintre dilemele fundamentale, în orice caz, cea mai pasionantă, ale epocii moderne, greu de elucidat, cu atât mai mult cu cât poartă asupra sa enigma primului impuls al vieţii pământene.
Alimentat cu o puternică încărcătură socio-politică şi sub povara propriilor slăbiciuni, creaţionismul, refugiat mai ales peste ocean, a cunoscut modificări şi transformări sub impactul mersului istoric, trecând astfel prin „creaţionismul ştiinţific“ (anii 1960) şi ajungând la „proiectul inteligent“ de astăzi (post-1980), în timp ce evoluţionismul, îmbogăţit în permanenţă prin progresul ştiinţific, a generat dezvoltări extraordinare în rândul ştiinţelor vieţii.
S-a ajuns astfel la un adevărat paradox, în sensul că, pe de o parte, Darwin deschide o istorie, căreia el îi subliniază cu plăcere contingenţa, iar, pe de alta, darwinismul pretinde să-şi exercite influenţa asupra gândirii, cu riscul de a deveni el însuşi o nouă religie, considerată de unii mai aptă decât cea veche, fiind mai „ştiinţifică“, spre a răspunde problemelor omului modern.
Adversitatea între cele două „religii“, cea exprimată sub formă de credinţă şi, respectiv, cea cu statut de ştiinţă, nu s-a atenuat ori disipat, ci, dimpotrivă, s-a perpetuat şi diversificat, încercând să se adapteze la trecătoarele circumstanţe.
Lista în „10 puncte“ a biologilor americani M. Antolin şi J. Herbers cuprinde, ca „argumente“ împotriva ideilor lui Darwin, printre altele: susţinerea că evoluţionismul nu ar fi decât o teorie, nu şi un fapt; că ar pretinde descrierea originii vieţii, ceea ce este foarte improbabil; că evoluţia darwiniană ar arăta spectacolul unei naturi crude, proclamă supravieţuirea celui mai adaptat şi conduce la ateism; că nu ar exista două opţiuni posibile – evoluţia (darwinismul) ori creaţia (creaţionismul); că evoluţia nu ar fi fost niciodată verificată ori că selecţia naturală ar ţine seama de microevoluţie, nu şi de macroevoluţie ...
Analiza, sub pavăza „probelor“ concrete, demonstrează indubitabil inconsistenţa lor. Ideea că speciile au evoluat, s-au transformat, astfel spus, nu au rămas identice lor înşile, de la momentul când au fost create este larg dovedită prin analiza fosilelor şi cunoaşterea ADN-ului. Desigur, rămâne în discuţie modul cum a operat această evoluţie: care e partea hazardului, a selecţiei de către mediu ori a constrângerilor fizico-chimice.
Nereproducerea în laborator a apariţiei vieţii nu reprezintă, în orice caz, o imputaţie serioasă! În sfârşit, evoluţionismul, în sens strict, nu descrie originea vieţii, ci transformarea speciilor. Cât priveşte aparenta „cruzime“ a naturii, ideea l-a tulburat şi pe Darwin, dar lupta pentru existenţă şi, în general, modul în care funcţionează natura nu trebuie să constituie o referinţă a felului de acţiune al omului.
Tot aşa, darwinismul nu conduce, în mod necesar, la ateism; în cazul lui Darwin s-a ajuns la agnosticism, iar, în ciuda faptului că în unele ţări, precum Franţa şi Germania, acesta a alimentat anticlericalismul, au existat evoluţionişti creştini şi, în general, nu se poate pretinde o corelaţie deterministă între credinţă şi practica ştiinţifică.
Rămâne ca excesivă şi aprecierea că, prin considerarea omului ca parte intrinsecă a regnului animal, evoluţionismul ar constitui o ameninţare pentru ordinea socială, prin propovăduirea, chipurile, a „comportamentelor sălbatice“, precum amorul liber, etica situaţională, consumul drogurilor, divorţul, avortul, care ar conduce omul contemporan spre inconsistenţă şi disperare. În acest mod, creaţionismul a regresat considerabil, iar evoluţionismul a rezistat cu succes.
Desigur, pentru o teorie ştiinţifică, problema verificării sale empirice e una prioritară. În privinţa evoluţionismului, dificultatea majoră, din acest punct de vedere, rezidă în faptul că e nevoie de o mare durată de timp, care depăşeşte cu mult ca întindere temporală o viaţă de om. Anumite procese pot fi simulate în laborator, cum ar fi cazul organismelor a căror perioadă de reproducere e foarte scurtă, la scară umană, cum e cea a bacteriilor, dar extrapolarea ei la scara întregului viu este aproape imposibilă. Ieşirea din impas presupune, cel puţin deocamdată, precauţii, iar în loc de afirmaţii ferme, supoziţii relative. În orice caz, plasarea creaţiei divine la începutul speciei umane este problema credinţei, iar evoluţia viului, cea a ştiinţei, indiferent de modul de exprimare a acesteia.
Există, aşadar, o incompatibilitate naturală între religie şi evoluţionism? Nicidecum! Important este să vezi specificul, locul şi rolul fiecăruia şi să cauţi aspectele care le apropie până la combinare, fără a ignora, desigur, total ceea ce le desparte. Asigurarea confortului intelectual trece, aşadar, prin a completa certitudinea empirică cu incertitudine metafizică. Ca fiinţă complexă, omul are nevoie, deopotrivă, de arghezianul „să pipăie şi să urle, este!“, dar şi de blagianul „a fi“, dacă se poate, în specificul propriu.
Se ştie, de asemenea, că, de regulă, cercetarea ştiinţifică progresează cu adevărat în măsura în care renunţă la perspective prea globale, la probleme exagerat de generale, în favoarea celor concrete, iar căutarea de certitudini încearcă să compenseze „petele albe“ ale teoriei cu alte date. Religia poate să fie folosită spre a acoperi aceste „blancuri“, aducând elementele de cunoaştere pe care biologia, deocamdată, nu poate să le furnizeze. Să nu uităm, de altfel, că trăim într-o lume complexă, pluralistă, în care nicio instanţă nu-şi poate revendica singură deţinerea adevărului, prin definiţie relativ. Acceptarea perspectivei pluraliste, complementare şi, prin forţa lucrurilor, provizorii şi tranzitorii, care presupune un anumit compromis între religie şi ştiinţă, ni se pare cea mai potrivită, în aşteptarea marii certitudini şi a adevărului absolut. Până atunci, nu putem decât să contestăm realitatea şi să afirmăm falsitatea dilemei Dumnezeu versus Darwin! //
