De același autor
Pare ciudat ca poetul delicat, predispus spre melancolie, cu vocatia de a binecuvanta impacarea cu natura, cu semenii, sa fie tocmai el tinta unei respingeri. Pe neasteptate s-a vorbit dupa moartea lui Rainer Maria Rilke despre un handicap in relatiile sale cu cei apropiati. Dadea de banuit si faptul ca zvonul de discreditare venea de la cineva care il inconjurase altadata cu adoratie. Uimirea a sporit cand s-a aflat ca pornirea iconoclasta se indrepta mai larg impotriva unei serii intregi de barzi, pusi brusc sub semnul cruzimii, al barbariei. Astfel, si Boris Pasternak, recunoscut ca blajin, ros de scrupule morale, era prezentat in aceeasi evocare ca un ins atrofiat, inapt pentru convietuirea umana. Isi permitea sa enunte severe caracterizari o femeie, adepta devotata odinioara a lor, care ii apreciase superlativ pe amandoi si ii iubise cu patima pura si absoluta. Ostentativ, Marina Tvetaieva, tanara care era si ea un talent liric exceptional, marturisise ca le urmase cu pietate modelul de inspiratie si se formase sub indrumarea lor. Isi aroga meritul ca apara o simbioza care unea pe vecie autorii refractari oricarei nivelari.
De ce atunci brusca modificare de perceptie? Socanta declaratie ulterioara a fost descoperita intr-o scrisoare din octombrie 1935, compusa de Tvetaieva la aproape zece ani dupa dramatica intersectie a celor trei destine. Protagonistii alcatuiau un triunghi de grandoare si de prabusire. Varful triunghiului era intruchipat de un rapsod intrat in legenda. Rilke implinise in acel rastimp 51 de ani si in decembrie 1926, in plina glorie, va iesi de pe scena vietii, biruit de o boala nemiloasa. Celalalt, Pasternak, rivalul, camaradul de suferinta, atras irezistibil de aceeasi muza, era cu doua decenii mai tanar. Al treilea element al troicii, femeia fatala, era o juna aspiranta la faima literara, care abia se lansase pe firmamentul liricii ruse si europene. Ea nota in misive ca are aproape aceeasi varsta ca Pasternak. Ca repere geografice si ca mentalitate erau despartiti de bariere de netrecut.
Deschiderea spre celalalt
Cum s-au interferat totusi traiectoriile lor? Primul, Rilke, se socotea el insusi un pelerin, animat de setea de a inghiti spatiile, nu poposea mai multa vreme intr-un loc, era gazduit cu schimbul de prieteni aristocrati in castele si resedinte distinse, in Elvetia, Franta sau Germania. Fusese casatorit, avea o fiica, dar dupa primul an de mariaj parasise caminul conjugal, preferase solitudinea si deplasarea perpetua. Si Pasternak era insurat, injghebase o familie, afirma ca isi respecta nevasta, nu era insa in stare sa-si reprime pasiunea starnita de Marina Tvetaieva. Locuia la Moscova, ca un prizonier de lux al ordinii de stat sovietice, cenzurat si ingradit, supravegheat din imediata vecinatate si de la distanta. Tvetaieva optase pentru ramanerea in exil, departe de patrie, in mediul emigratiei albe. Sotul, Serghei Efron, atragea atentia ca un barbat chipes, ofiter in armata tarului. Au crescut impreuna doi copii. Marina jura ca ii e credincioasa pentru totdeauna, nu-l va abandona nicicand. Nu socotea insa o impietate afinitatea ei pentru Pasternak si aproape simultan pentru Rilke. De la o spovedanie intre initiati ai inspiratiei se ajunsese la o dezlantuire a simturilor pana la paroxism.
Persistau mai multe componente paradoxale in aceasta declansare. In acel an, 1926, cand s-a cristalizat dorinta lor imperioasa de a fi impreuna, ei nu au stiut cu limpezime cum arata fiecare la fata, vulcanica eruptie era intretinuta doar de corespondenta si de descrierile amicilor. Scrisorile isi croiau drum printr-un labirint, Pasternak a fost constrans adesea sa ascunda textul unor mesaje, ele ii parveneau cu chinuitoare amanari, cu crampeie sterse sau mutilate. El nu-l vazuse pe Rilke decat o data, inca era copil, la varsta de zece ani. Intr-o gara din Rusia - Kursk - i-a fost recomandat calatorului strain care efectua un voiaj in stepa. A fost naucit pur si simplu cand, dupa un sfert de veac de eclipsa, s-a difuzat stirea ca lui Rilke ii placusera unele versuri ale sale. Era o chemare din alta lume, care purta amprenta unui zeu al liricii si el a exclamat euforic ca "e citit in ceruri". Marina Tvetaieva nu l-a intalnit niciodata pe trubadurul renumit de care se simtise legata irezistibil dupa lectura unor carti, pentru ea de capatai. Preparand impreuna cu Pasternak pelerinajul la Rilke, fusesera sec informati ca poetul a decedat, rapit de maladia care se infiltrase pe cai invizibile, misterioase. Cu Tvetaieva, Pasternak conversase rar in anii precedenti, cand li se incrucisasera pasii la cate un seminar international consacrat literaturii. Iubirea lor a tasnit mai tarziu, tot dupa semnalarea unor versuri in gazetele exilului. In anul de gratie 1926, n-au avut ocazia sa se confrunte direct.
Romantic, mistuit de o flacara, Pasternak i-a cerut femeii un raspuns clar: sa ia decizia de a sfarama pe loc propiul camin sau sa taraganeze deznodamantul inca un an, pana va fi terminat unele proiecte de creatie. Voia sa obtina incuviintarea Marinei pentru gestul de ruptura si totodata s-o crute pe Jenia, sotia lui, o fiinta "impetuoasa, nervoasa, rasfatata", avertiza el. Ea era amenintata sa se piarda cu totul odata cu despartirea. De Rilke, Pasternak era subjugat. Ajunge sa-i scrie Marinei: "Acum iubesc totul, pe tine, pe el, propria mea dragoste". Se teme ca ea nu-l iubeste destul (pe Rilke). Nelinistea sa nu era iscata atat de prezenta rivalului in preajma Marinei (anuntul ca se vor intalni curand), cat de posibilitatea ca femeia sa se poarte mai rece cu concurentul sau. Simtaminte neobisnuite, expresia unei morale care sfida canonul comun.
Remarca inopinata despre fondul de monstruozitate detectat la ambii pretendenti fusese transcrisa de Tvetaieva intr-o epistola, dupa inghetarea patimei. Ea reflectase asupra divagatiilor afectului, dar punctul de declic fusese probabil deceptia ei din pricina lipsei de statornicie a lui Pasternak. La vestea ca acesta intentioneaza sa se recasatoreasca, a fost invadata de ciuda. Il judeca de asta data fara mila si nu mai avea importanta circumstanta ca in alte prilejuri din trecut repetase ca prietenul ei detine un grad de sfintenie, e un fenomen al naturii, un stejar falnic. Pe atunci ii scria: "Te iubesc. Piata, carucioarele trase de magari, Rilke, totul, toate sunt in tine in raul tau urias. Mi-e atat de dor de tine" sau "Boris, traiesc cu tine, dimineata si noaptea, trezindu-ma cu tine, culcandu-ma cu tine, sunt gata sa ma napustesc. Niciodata de acum inainte n-as putea inceta sa te iubesc. Tu esti unicul meu cer legiuit". Fata de Marina, Pasternak nu se jena, isi infatisa slabiciunile, naivitatea, amintea stangaciile in contact cu sexul slab, nematuritatea lui. "Linisteste-te iubita mea, te iubesc fara margini, te iubesc nebuneste". Se socoteste ca un supus, are ravna de a fi ghidat, de a creste in maturitatea afectiva: "Nu mi-o lua inainte. Sunt atat de ramas in urma. Sapte ani am fost un cadavru moral". Ea e tare, autoritara, sigura de sine, il poate conduce si pe el, pe jumatate copil. Acesta era omul care ii va insufla dupa zece ani revolta ca e un monstru.
Si pe Rilke il pretuise inainte ca pe un idol ce pretinde veneratie. De la el a preluat metafora care sintetiza atractia dintre ei (bataie de aripi). "Wir rühren uns. Womit? Mit Flügelschlägen" ("Noi ne atingem. Cum? Prin fluturare de aripi"). Era un erotism infranat, concentrat in gesturi diafane, totusi de o intensitate maxima, oprit la poarta dezmatului. Sila ei fata de impuritatile trupului face ca delirul sentimental sa evite obscenul si perversul si totusi sugereaza felul in care patologicul chemarii nutreste o altfel de etica, o altfel de arta.
Reversul medaliei
Inscrise in acest grafic, frazele din 1935 suna buimacitor: "Despre tine. Tu nu poti fi judecat ca un om, intrucat atunci ar trebui sa fii considerat un monstru". Ce a trezit indignarea ei? Ea reactiona tardiv la imprejurarea ca Pasternak facuse o calatorie pe ruta Moscova-Paris si nu coborase din tren intr-un oras din Germania unde se gaseau parintii sai, pe care nu-i mai vizitase de 12 ani. "Aici se afla o limita a intelegerii mele, a intelegerii noastre, a intelegerii omenesti - ea este opusul". Despre dansa sustinea ca n-ar fi rezistat tentatiei, chiar "daca s-ar teme la fel, s-ar bucura la fel de putin". Ce ar fi intreprins? "Ar fi luat trenul in spinare." Se inscrie pe sine in tabara indivizilor obisnuiti, cei normali, desi a fost mustrata pentru accese de indiferenta. "Toti cei apropiati mie, si n-au fost putini la numar, s-au dovedit mai blanzi decat mine." Imputarea cea mai dureroasa i-a parvenit de la marele prieten: "Chiar Rilke mi-a scris: Du hast recht, aber Du bist hart" ("Ai dreptate, dar esti aspra"). Ea nu vrea insa sa fie inrolata in oastea privilegiata. Aparenta ei duritate a fost doar "o forma, un contur al esentei, o frontiera necesara autoprotectiei". Fata de cine? "Fata de blandetea voastra, a lui Rilke, Marcel Proust, Boris Pasternak." In privinta sa, conchide ca nu poate pastra ritmul, nu tine pasul. "Printre voi - nu oameni - eu eram doar un om." Tvetaieva se plange ca ei si-au retras mana ocrotitoare in ultima secunda, lasand-o singura, surprinsa de propria omenie. Nu puteau altfel, vor ispasi greseala, pacatul. E adevarat ca "stirpea lor se arata superioara". Si iar o pune pe ganduri constatarea ca Rilke murise fara sa-si cheme sotia, fiica, mama la patul de agonie. "Si cu totii l-au iubit." Ea, Tvetaieva, nu se compara cu cei alesi pentru alte misiuni. Care era rostul ei? De dimineata pana seara era confiscata de treburile casei, facea cumparaturi, matura, se ingrijea de curatenie. Traia cu picioarele pe pamant. Se consolase cu menirea care i se atribuise. "Toata viata am dus cate un copil de mana."
Si rechizitoriul continua: "Despre tandretea voastra. Prin ea voi va rascumparati - astupati gaurile ranilor de voi provocate". Nu poate fi pacalita de spectacolul mai degraba ipocrit. Politicosi, bine crescuti, ei plecau fara sa tranteasca usa, ca sa nu pericliteze universul lor, al creatiei, al egoismului artei. Zadarnic se straduiau sa se derobeze. Din randuri razbate un resentiment. Tvetaieva doreste o revansa. Recunoaste rangul pe care il ocupa acesti neoameni in ierarhia valorilor, reclama insa lipsa de echitate. In realitate, naduful se indreapta contra barbatului pe care l-a iubit cu ardoare si caruia i-a pastrat credinta. Din prisma ei de evaluare s-a simtit tratata neloial. Ca sa dovedeasca injustitia traita, Tvetaieva ofera si alte exemple. Nu altfel s-au petrecut lucrurile in numeroase episoade celebre, pretinde ea. Ciocnindu-se de stanci, aceeasi soarta i-a pandit si pe altii. "Schumann a uitat ca avea copii, le-a uitat numarul, le-a uitat numele." Fara aceasta lacuna creatia ar fi fost poate vaduvita, adauga el ironic. Mai departe: "Goethe nu s-a dus la inmormantarea lui Schiller, nu si-a vizitat mama la Frankfurt sapte ani, menajandu-se pentru al Doilea Faust sau pentru altceva". Totusi, atentie! " A avut curajul la 74 de ani sa se indragosteasca si a hotarat sa se insoare, nu s-a mai menajat". De ce? "In acest domeniu voi sunteti risipitori… Si Rilke ar fi venit la mine sa ma iubesca pentru ultima oara". Tvetaieva dibuie pricina. "Fiindca de nu-omenescul in sine (dumnezeiescul in sine) voi va lecuiti precum cainii care-si ling ranile cu ce-i mai simplu - dragostea". E pregatita sa identifice calvarul, caci nu e urmarit un abuz sau o rasplata. "Si tocmai pentru asta, fusese nevoie de acea ucigatoare peste masura singuratate." Rilke i-a zugravit nevoia sa de izolare totala, de a nu inregistra luni de zile nici un sunet, pe retina nici o silueta: o acumulare care va produce roade dupa aceea, prin navala din adancuri.
Numai sexul mai putea intrerupe stereotipia, scotandu-i din matca indiferentei pentru lume. Desigur, in sinea ei, Tvetaieva pricepe mecanismul de sublimare. Ea insasi sub alta zodie l-a pus in aplicare. In tabelul ei de virtuti nu intra puritatea monogamiei conventionale. Stia ca nu-si tradeaza nici sotul, nici copiii, desi se daruia altora si le-a propus lui Pasternak si lui Rilke o incalcare a tuturor oprelistilor. ("Fidelitatea ca permanenta expresie e de neinteles, imi e straina.") Datoria conjugala nu contravine revarsarii afectului. Ea nu recunoaste limitarile si de aceea inregistreaza criza de moralitate care il ravaseste pe Pasternak cu condescendenta ironie. Pentru cei blanzi extazul, gelozia, autosanctiunea au alte dimensiuni. In confesiunea ei transmite o filosofie a existentei descotorosita de banal si prejudecata. Tocmai dansa, libera in efuziuni, si-a insotit barbatul in toate peripetiile, in exil, in saracie, in naiva revenire pe pamantul Rusiei. Cutremurata de moartea prin executie a lui Serghei, de aruncarea in temnita a fiicei, ea a ratacit in convoaiele de evacuare ale razboiului si a sfarsit prin a se spanzura.
In accesul ei de deceptie (scrisoarea din octombrie 1935) nu-si retine nedumerirea in fata inconsecventei lui Pasternak. Renunta la generozitate, rosteste cuvinte usturatoare, aluneca in trivial. Ii proroceste ca noua cucerire va fi " ultima remorca". Il contempla de sus, ca sa-l descalifice: "Numai sexul va face om, nici macar paternitatea". Ii adreseaza un indemn: "De aceea, tine-te de frumoasa ta".
Contra cui asmute ea cainii? Presimte lucid ca e nevoie de o corectura la sentinta data, deoarece ei, cei din stirpea superioara, nu sunt nici cinici, nici nepasatori. Momentele lor de monstruozitate nu sunt o constanta, sunt compensate de o risipa de bunatate si autosacrificiu. Criteriile dupa care dezvaluie la fiecare din ei doza de ferocitate nu rezista la o investigatie mai stricta. Uitucul Schumann fusese atins de o maladie, trecuse prin faze de recluziune. Cautase intunericul si stergerea memoriei, probabil ca moduri de eschivare programate din nastere. La Paris, in 1934, Pasternak sosise bolnav, hartuit de o insomnie rebela, era crispat probabil din pricina jocului pe care era constrans sa-l duca pana la capat. E de presupus ca i s-au dat instructiuni cum sa se comporte cu colegii din exil, secrete pe care nu le putea destainui nici Marinei, nici sotului ei, cu care comunicase relaxat, sfidand consemnul. Fusese desemnat de Stalin sa reprezinte tara si sa reteze ostilitatea presei straine. Dictatorul il proteja in felul lui capricios, tinandu-l sub teroare. Impreuna cu Babel, Pasternak ii tinea locul lui Gorki, impiedicat sa paraseasca teritoriul Rusiei. Ei umpleau golul lasat la varf, prin disparitia lui Esenin si a lui Maiakovski. Venind sa-l intampine la gara (Pasternak nu suporta avionul) Malraux s-a mirat ca e imbracat doar cu o rubasca si i-a imprumutat un costum pentru congres. Oaspetele a luat cuvantul, dar a prezentat un discurs de lunatec. N-a abordat tema antifascista, care era obiectul lucrarilor, ci a perorat despre inspiratia campestra si seninatatea ogoarelor. Poezia s-a ratacit in transee, nu a nimerit cadenta potrivita.
Ceea ce ramane
Cum au fost tarati in vartej, sub ce stea s-au inrolat, cat a durat confruntarea lor uimitoare cu altii si cu ei insisi - despre aceste fete ale pribegiei si nostalgiei relateaza un volum aparut recent in romaneste: Roman epistolar, 1926, ingrijit de Ion si Janina Ianosi. Este un document extraordinar despre scanteia geniului, ispitele amorului, tentatia absolutului. Fusese o incercare de a dispune liber de setea de armonie umana, depasind boli, infirmitati, caderi ale instinctului de conservare, restrictii ale epocii. Cei doi autori au selectat corespondenta, au descifrat competent traseele, neocolind mistere ale vietii si ale creatiei. Reiese ca e antiuman si antiutopic sistemul care a inlesnit deportarile, persecutiile, uciderea sentimentului. Faptele vor culmina cu impiedicarea luarii in primire a Premiului Nobel acordat lui Pasternak pentru Doctor Jivago.
Suntem martorii unei descinderi. Patrundem intr-un continent inca neumblat, o aventura de pionieri exersati in cutreierarea labirintului spiritului. Ei nu leapada fiorul descoperirii si nu resimt corvoada impusa de orgoliu, de rusine, de atingerea pacatului. Toti trei se socotesc slobozi, o libertate in sensul riscului, dar fara pofta de a sfida, de a provoca senzatia. Exhibitionismul le e strain. E o experienta limita, luminata de dragoste.
Extrag in fuga cateva din notatiile rasfirate pe tot parcursul corespondentei, la care s-ar putea anexa multe altele:
- despre reintoarcerea la "scoala" a lui Rilke: dupa germana pe care o exploatase pana la satietate, a simtit necesitatea de a fi din nou elev, cum deduce Tvetaieva, de a suferi din nou cazna intretaierii cuvintelor, verificarii proprietatilor, de aceea ultimul volum, Livezi, e scris in intregime in franceza.
- despre recaderile ciclice ale poetului si rostul unei psihanalize (se destrama vraja elaborarii?). Rilke a ezitat, sprijinit si de Lou Andreas Salome. Tezele iubitei din tinerete care-l acompaniase in Rusia si se specializase in Freud tratau despre narcisismul literar si "greva celor trei orificii" .
- despre suspectarea trupului la Tvetaieva, lipsa de incredere in simturi, pledoaria pentru un erotism maxim concentrat asupra unui singur segment, mereu reinventat.
- despre ineficienta geloziei, promovata de Tvetaieva, care nu suporta restrangerea, acorda sentimentului autonomie absoluta, fara sa zdruncine casnicia cu Serghei. In mod bizar devine geloasa cand Jenia, sotia lui Pasternak, trebuie sa se mute in afara Rusiei ("doua strainatati" nu accepta, nu admite pentru Pasternak bipolaritatea, centrele duble de preocupare in Europa, in schimb nu protesteaza la viata lui obisnuita conjugala dusa la Moscova).
- despre interpretarea liricii, superbe oaze teoretice, observatii patrunzatoare cu privire la poemul Locotenentul Schmidt, rezerve expuse sincer fata de un prieten si apoi replica acestuia, care justifica reprimarea hiperbolizarii.
Intreg volumul e un amestec de inteligenta, exaltare, pledoarie pentru plenitudine, pentru a simti altceva, un nou alfabet al dragostei si al inaltarii spiritului. Nimanui nu i se sugereaza supunerea la codul moral in vigoare; el e adaptat unor anumite spirite, unice, deschise experimentului.
O scurta remarca finala: ceea ce spune Tvetaieva cu duritatea respingerii poate fi receptat si invers. Depinde de context, de accent, de curgerea frazei. Bunaoara cand afirma ca ea este rea. "Ce-am simtit eu? Remuscari? Nu. Niciodata. Pentru nimic. Nu pot sa ma impart." In ultima instanta, se observa in pledoaria ei si zvarcolirea unei femei, o biata naufragiata a istoriei si a limitelor experientei umane.
