De același autor
Accelerarea istoriei a dus la intensificarea viciilor, tot așa cum refugiul masiv în lumea digitală ne-a dus spre o biciuire senzorială mereu mai necesară, dar tot mai ineficientă.
Îndoiala metodică, de sorginte carteziană, are mai puțină trecere, azi, decât îndoiala umorală. Ce n-am demistificat? Ce a scăpat demitizărilor? Putem face lista obiectelor intelectuale încă intacte? Copiem, voluntar sau inconștient, atitudinea adolescenților nesiguri pe ei, care tac îmbufnați la discuțiile dintre adulți. Prudența și temerea de a fi inadecvați ne fac să chestionăm aprioric orice aserțiune, credo sau program. Orice termen, propunere, concept sau valoare ajunge la noi în ghilimele. Încă o dată: nu mă refer la îndoiala „bună“, pe care ne sprijinim în căutarea adevărului, ci la suspiciune, la neîncredere. Produse aparent înrudite, dar esențial diferite. Medierile digitale au dematerializat gândirea și, odată cu ea, cadrul ei de referință obiectiv.
Scriu acest eseu în biblioteca personală. Rafturile cu cărți se află la mică distanță de ecranul computerului. Deși ele sunt reale, în vreme ce literele care apar pe ecran pe măsură ce ating tastatura sunt (numai) „digitale“, cărțile par de fapt un simplu decor abstract, o poză: realitatea secundă a ecranului are prioritate perceptivă și mi se impune ca atare. Derealizarea realului și obiectivarea virtualului sunt deja imperative aproape senzoriale. Această răsturnare posturală ține de vechiul principiu aristotelic potrivit căruia potența e superioară actului. Cărțile din bibliotecă, fotoliul englezesc din piele neagră matlasată, toate obiectele „reale“ din camera în care scriu sunt imperfecte în comparație cu desăvârșita claritate a caracterelor care apar pe ecran. Obiectele familiare din jurul computerului sunt încărcate cu o istorie proprie, dar și gravide cu propria mea istorie. Constituie o comoară de amintiri și presupuneri, dar și o povară insuportabilă, ca o sarcină toxică, de care sunt tentat să mă debarasez. E povara fascinantă odinioară a imperfecțiunii asumate. Povara oricărui obiect care „a trăit“, îmbătrânindu-ți alături. Știu că mă înșel. Că nu e frumos să mă dezic de urmele timpului asupra mea și a cadrului meu de viață cotidiană, așa cum s-a compus el prin acumulări, selecții, ciocniri, presiuni, utilizări practice sau reverii. Și totuși, măcar până la stingerea temporară a ecranului, prefer rolul lui Dorian Gray.
Indiferent cum transcriem această fundamentală substituire dintre real și virtual în viețile noastre captive în tehnosferă, fuga de real tinde să capete amploarea unui „fapt social total“.
Omul postmodern preferă virtualul pentru că realul e sursa angoaselor etern umane pe care speră să le abolească: nu știu totuși să fi dispărut agonia terifiantă, frica de moarte, dar nici maladia, suferința sufletească a înstrăinării, apăsarea singurătății, eșecul profesional sau nedreptatea, primită ca o izbitură de măciucă în moalele capului. Oricâte miracole operează sau promite progresul științific, nu ne-am modificat soarta mortală, marcată de confruntarea cu limitele noastre biologice, sociale, mentale, afective.
Virtualul are toate caracteristicile unui drog. Deturnează atenția, transformă senzațiile, modifică percepțiile, confundă halucinațiile cu împlinirea dorințelor, proiectează eul într-o lume alternativă, scutită de interdicții și dureri. În lunga lor istorie culturală, produsele extatice au fost accesibile doar marginalilor, geniilor răzvrătite, misticilor, șamanilor și profeților dornici să tălmăcească, în bolboroseli penticostale, voința divină. Marea noutate e tocmai democratizarea lor prin extinderea lumii virtuale. Faptul că această mișcare scade productivitatea globală e deja o glumă pe Facebook, ca și faptul că realitatea își cere drepturile în fiecare clipă... Nu poți fi șomer, alegător nemulțumit, filozof amator, îndrăgostit sau muribund în lumea virtuală. Niciuna dintre ipostazele care scandează tragedia ființei și a conștiinței nu se regăsește în catalogul cu oferte virtuale. În lumea rețelelor de socializare, suntem alții, cu alte coordonate existențiale. Acolo funcționăm ca succedaneu oniric al unei umanități care-și refuză condiția. E imperiul ghilimelelor. Nimic nu trebuie luat ad litteram și știm că tocmai „litera“ (stacojie sau nu) e cea care ne răstignește destinul, fie că vorbim despre legi, literatură sau textele sacre în oglinda cărora se reflectă starea noastră imperfectă, perfectibilă și radical misterioasă. Acolo ne rescriem infinit condiția finitudinii. Prin refugiul în virtual, presiunea irealității consimțite devine constituția unei republici de spectre fericite. Dar totul e un joc. Și jocul nu e nici mincinos, nici autentic. E altceva-ul care face din gravitație un dans, din zgomotul firii o muzică, din haos un loc geometric și din incertitudine o palpitație voluptuoasă.
Omul descris de Hobbes, a cărui viață este „solitară, neplăcută, săracă, abrutizată și scurtă“, trăiește încă nu doar în cazul celor care câștigă un dolar pe zi, ci și îndărătul paravanelor noastre digitale. E imposibil să negi progresele. Politic vorbind, majoritatea omenirii a făcut saltul de la Hobbes la Locke și Rousseau, de la semianimalitatea promiscuă a fărădelegii celui mai puternic spre raționalitatea contractului social pecetluit prin vot democratic. E la fel de greu să ignorăm legătura dintre creșterea globală a speranței de viață și progresul tehnic, începând cu acela din sfera medicinei. Toate aceste progrese nu ne-au făcut fericiți și nici perfecți. Au deviat sau amânat consecințele fatale ale condiției umane, care nu și-a modificat datele ontologice.
Psihologia jocului, extinsă pe seama progresului tehnologic, ne permite mult mai multe căi de evaziune în ireal. Panoplia instrumentelor de anesteziere, datorită cărora pierdem contactul cu realitatea așa-cum-este, a evoluat imens, dar chiar dacă tindem spre trăirea întregii vieți în afara ei înseși, asta nu înseamnă că am găsit calea de a ne mântui sau de a escamota moartea. Conștiința sfârșitului e intermitentă, însă sfârșitul e același. Mai mult, fondul vicios al naturii umane (pe care teologia păcatului originar îl explică, fără să îl absolve) e încă și mai vicios într-o epocă definită prin satisfacerea aproape garantată a necesităților de supraviețuire. Lăcomia, invidia, avariția, conspirația mediocrității, lașitatea, egoismul și chiar crima erau mai ușor de „justificat“ în societățile precare, în care darwinismul social domina compulsiv viața laolaltă. Nu numai că n-au dispărut, dar sunt parcă mai active ca oricând, în pofida evoluției legislative, a progresului discursiv panuman și a adoptării, de către statele postbelice, a Cartei ONU. Individualismul doctrinar al societăților liberale moderne a generat lupi moraliști, lupi educați, lupi subtili, fără să diminueze substratul atavic al unui comportament predator. Privesc de aceea neputincios cinismul – sau ignoranța manipulată – a celor care, la câteva decenii după Holocaust, Hiroshima, Cambodgia lui Pol Pot sau Gulagul sovietic, tună și fulgeră, cu indignări umanitare, împotriva presupusei „barbarii“ a Evului Mediu...
De ce ni se par naive filmele din anii ’60 sau ’70 ai secolului XX? De ce aproape tot trecutul pare o epocă ingenuă, candidă, în care până și crimele din romanele polițiste nu ne mai înfricoșează? Pentru că accelerarea istoriei a dus la intensificarea viciilor, tot așa cum refugiul masiv în lumea digitală ne-a dus spre o biciuire senzorială mereu mai necesară, dar tot mai ineficientă. Excitația erotică, bunăoară, s-a bazat mii de ani fie pe consumul secret de texte sau imagini licențioase, fie pe sugestia detaliului dezvăluit: omul își închipuia doar ce urmează... Acum, dependenții de pornografie online supralicitează delirant noi forme de explicit care nu mai incită... Obsesia transparenței, despre care am mai vorbit, nu ne-a cadorisit raiul, ci infernul propriei apatii mereu stimulate, cu efecte tot mai palide. Am văzut deja totul. S-au făcut documentare despre agonia unor bolnavi de SIDA, prezentată ca document militant, pentru a scuza, cât de cât, impietatea supremei indiscreții. Factorul CNN a transportat războaiele lumii în sufrageria oricărui mic-burghez. Cinematograful documentar sau de ficțiune (cele două tind să se confunde) a introdus camera în măruntaiele trupului uman, expus microscopic, în marele gol cosmic de care se temea Pascal, în toate mediile sociale, în toate epocile, stările psihice, în bordeluri, palate și colibe. Am văzut, cu mici banderole preventive („atenție, imagini șocante!“), execuții capitale, decapitări operate victorios de talibani, scene de tortură pe viu, violuri și morți prin împușcare. Nimic din cruzimea lumii naturale n-a scăpat canalelor de felul NatGeo, unde există realizatori specializați în prezentarea celor mai ucigașe specii. Moartea, ca fenomen natural ficționalizat, a devenit un fetiș cultural adorat pe scară largă. Ea e, întotdeauna, moartea altora, livrată ca dovadă binevenită a propriei supraviețuiri. Cu bune și cu rele, violența s-a detabuizat, în numele triumfului vizual, care are dreptul de a despuia orice mit, de a dezveli orice idol, de a manifesta inavuabilul. Numai inefabilul e în criză. Lumea noastră nu mai cunoaște implicitul, nuanța, taina, sacralitatea celor nespuse și de nespus. Totul trebuie povestit, arătat, mercificat, adică aruncat pe o piață globală a „senzațiilor tari“. Așa se explică și grotesca derivă senzaționalistă a mass-media, care nu contenesc să exagereze, să îngroașe tușele oricărei știri, de parcă televiziunea n-ar fi decât un aspirator de emoții furate, un difuzor de adrenalină, testosteron, feromoni și hemoglobină. //
CITIȚI ȘI
