Cazul Mihai Botez (drept la replică)

Viorica Oancea 07.09.2010

De același autor

De la moartea fratelui meu, mă confrunt cu aceleaşi scenarii sordide, explicabile prin descifrarea chiar a surselor acestor calomnii.

Explicaţia se găseşte în cartea despre Istoria Europei Libere – Operaţiunile Meliţa şi Eterul (Editura Albatros, 1999) şi este confirmată de documentul oficial pe care l-am cerut şi obţinut din arhivele SRI, Fond D (Serviciul Independent Dezinformare), dosar 10947, vol. 3 pp. 138-139), în care se precizează următoarele:

În anul 1982, văzând că postul de radio Europa Liberă şi-a intensificat campania de susţinere a matematicianului Mihai Botez, după ce, la începutul anului 1982, intervenise şi Ambasada SUA, notificând autorităţile române că refuzul de a i se acorda acestuia viza de ieşire din ţară se constituie într-un act considerat neprietenesc faţă de SUA, organele de Securitate au pus la punct un plan de discreditare a lui Mihai Botez. Se considera că se impun măsuri concrete de neutralizare a acţiunilor lui, deoarece este evident că nu va mai putea fi multă vreme reţinut în ţară.

În acest sens, într-un raport din 31 martie 1982, maiorul Ion Alexandru Munteanu şi căpitanul Ştefan Ramfu raportează că „se acţionează pentru compromiterea lui Mihai Botez în străinătate, prin acreditarea ideii că Mihai Botez este informatorul organelor de Securitate, sens în care i se va aproba cererea de a efectua o călătorie turistică în SUA“. Această acţiune a fost întreprinsă „în cooperare cu Serviciul Independent Dezinformare“. Imediat s-au luat măsuri ca această diversiune să fie suficient de răspândită în Occident, în rândurile emigraţiei române, prin diverşi emisari ai Securităţii şi prin rezidenţele de spionaj româneşti.

Trebuie să recunosc că şi-au făcut bine treaba, dacă, după 15 ani de la moartea lui Mihai Botez, dosarul lui, cerut de soţia şi de sora sa, încă din 9 octombrie 2002 (nr. 3142 ), cu reveniri în 2004-2005, apoi în 2007 şi 2009 (ultima P 3145 din 27 mai 2009), cerut şi oficial de către membrii Comisiei Tismăneanu, dosar care ar fi trebuit să aibă cel puţin 18 volume, nu s-a găsit. Singurul aşa-zis „dosar“ de 19 file cuprinde câteva date şi fişe ale membrilor familiei. Mai târziu, ni s-au pus la dispoziţie referirile la Mihai Botez din dosarele Europei Libere.

În schimb, din ziua înmormântării şi până astăzi, calomniile, acuzaţiile fără nicio susţinere probatorie nu contenesc.

Disidenţa lui Mihai Botez a fost una atipică. Ea pornea, mai întâi, dintr-o conştiinţă profesională bazată pe strălucirea carierei lui de matematician şi viitorolog, cunoscut de foarte devreme şi în străinătate – la 26 de ani doctor în matematici, la 30 de ani profesor universitar, la 34 de ani şef al departamentului de cercetare, matematici şi management în nou înfiinţata CEPECA, la început sub egida ONU, profesor asociat la catedra de cibernetică economică, statistici şi cercetare din ASE (1967), profesor la Universitatea Bucureşti, studiul sistemelor informatice (1970). La mai puţin de 40 de ani, avea câteva zeci de articole (matematici aplicate) publicate în reviste de specialitate din toată lumea, iar în 1967, când a fost numit directorul Centrului de Cercetări Prospective, scria primul curs de viitorologie din lume. Era, alături de Bertrand de Jouvenel şi alţi savanţi ai vremii, în cele mai selecte grupuri de cercetare, invitat la seminarii şi congrese prestigioase şi era ales în board-urile multor reviste profesionale de prestigiu.

Din ce în ce mai mult, după anii 75, cercetările serioase şi substanţiate ştiinţific, legate de drumul de urmat al Româ­niei, de care se ocupa direct „laboratorul“ condus de el, au început să fie ignorate şi înlocuite cu aberante directive de partid. Este momentul în care se rup şi legăturile României cu lumea ştiinţifică internaţională. După 1976, cultul personalităţii ia amploare – „cum sunt directivilii, aşa şi prospectivilii“, observa el cu umor. Protestul lui Mihai Botez acum începe. El spune deschis ce crede, trimite analize argumentate, memorii în care demonstrează că strategiile dictate de partid duc la dezastru. Pentru el opoziţia făţişă faţă de politica greşită devine, mai întâi, o datorie profesională. El caută soluţii pentru România şi nu doreşte niciun moment să emigreze, protestează faţă de lipsa dreptului de liberă circulaţie al oamenilor de ştiinţă la congrese şi întruniri internaţionale, faţă de izolarea ţării şi a elitelor ei de lumea civilizată.

„Cazul“ Mihai Botez începe, cum se vede din documentul citat mai sus, încă din 1982 pentru Securitatea română. I se propune, de mai multe ori, să plece definitiv din ţară, de două ori se încearcă expulzarea, dându-i-se numai viza de ieşire. Prima dată el revine în ţară neaşteptat, când „organilii“ credeau că au scăpat de el. A doua oară, în 1988, i se înscenează un proces de înaltă trădare a orânduirii comuniste, ca să fie obligat să rămână în SUA şi să ceară azil politic. Asta se întâmpla în 1988, cu un an înaintea morţii lui Ceauşescu. Dizidenţa lui Mihai Botez a fost, cum se vede, de lungă durată. Din 1978 până în 1987, când, după mai mult de 35 de refuzuri, a primit, în cele din urmă, o viză temporară în SUA, Mihai Botez s-a bucurat de interesul constant al presei occidentale, dar şi de „interesul“ constant al Securităţii române, fiind de sute de ori arestat şi încarcerat de organele de Securitate, care aveau însă grijă să nu-l reţină mai mult de 24 de ore, „pentru cercetări“, fără forme legale. Mihai Botez însuşi scrie despre aceste „anchete“: „Tonul era, desigur, variat, de la amabil la ameninţător“. Conţinutul lor, banal. Se cereau cu insistenţă numele (desigur inexistente) ale „şefilor“ săi de la CIA(!), KGB(!!), Mossad(!!!), ori organizaţii care îl „manevrau“ împotriva poporului său / ori i se cereau detalii asupra modului în care scrisorile sale ajungeau în străinătate (răspuns – „prin poştă“), ori asupra jurnaliştilor străini ce părăsiseră deja ţara, (răspuns – „jurnaliştii străini se trimit unii pe alţii la singurul român care vrea să dea interviuri“).

Am făcut această incursiune în istoria vieţii lui Mihai Botez tocmai pentru că pare că nimeni nu mai ştie aceste lucruri şi, de aceea, absurdul acoperă cea mai mare parte a acuzaţiilor denigratorilor lui.

Şi acum, punctual, aş face câteva observaţii strict pe textul publicat de dvs. în avanpremiera apariţiei cărţii la Editura Polirom. Nu am văzut paginile referitoare la Mihai Botez din dosarul lui Dorin Tudoran, pagini pe care CNSAS ar fi trebuit să mi le pună, conform legii, la dispoziţie, aşa încât nu pot decât să fac câteva observaţii pe textul prezentat.

Ca de obicei, în atacurile venind din zona surselor Securităţii, toate acuzaţiile sunt exprimate dubitativ, dar cu un subînţeles de netăgăduit: „ştim noi adevărul, nu ne credeţi proşti“.

1. „Mihai Botez pare să fi fost o sursă a DSS care nu a semnat un angajament cu Direcţia I sau cu UM0800 SMB şi care a dat informaţii «în clar»“. Vorba lui Moromete: „pe ce te bazezi?“(„pare să fi fost“...???).

2. Apoi, acelaşi domn Ioanid citează ironic autorii şi sursele: Lettre Internationale (Nicolae Manolescu) şi „România literară“ (Tudorel Urian), care fac o alăturare, altminteri deseori întâlnită în presa occidentală, între Mihai Botez şi Adam Michnik; toate acestea pentru ca în fraza următoare să citeze părerile, desigur mult mai autorizate în ochii domniei sale, ale lui Ioan T. Morar, care afirmă că, într-o discuţie avută „cu un înalt reprezentant al SRI, de faţă cu martori“ (tot din SRI?, din vechiul sau noul SRI? – n.n.), marele anonim „a recunoscut textual că Mihai Botez a fost un produs de lux al spionajului românesc“. Exact aşa spunea şi vechea Securitate. Iată ce bine funcţionează încă ordinul din 1982! Şi totuşi, după atâtea eforturi, nu au putut găsi nici o probă, iar dosarul a dispărut miraculos.

3. Prin acelaşi procedeu, lipsit de orice rigoare, I.T. Morar îşi permite (doar de asta avem libertate de opinie) să afirme (iată, nu suntem proşti, „să înghiţim gogoşi“), că firma Future Impact este „inexistentă în anuarele americane“, minciună sfruntată, dovedibilă cu acte, şi că „la Universitatea Stanford, Mihai Botez a avut o carieră fictivă“. Îi voi răspunde că Mihai Botez a lucrat la Hoover Institution, reputat centru de cercetare al Universităţii Stanford, şi voi pune la dispoziţia redacţiei, ca o reparaţie morală faţă de memoria lui Mihai Botez, un text scris de Robert Conquest - de care, desigur, I.T. Morar n-a auzit, dar poate domnul Ioanid, care e istoric, da. Scrisoarea face referire la perioada petrecută de Mihai Botez la Hoover, are sigla instituţiei şi este semnată de Robert Conquest.

4. În continuare, domnul Ioanid afirmă tot atât de categoric că „în SUA, opiniile legate de M.B., în rândul clasei politice (parcă ar fi la Realitatea TV – n.n.) şi al persoanelor cu informaţii solide despre România comunistă (cine oare, te întrebi, n.n.), nu sunt generoase“, ca apoi să dea un exemplu de convorbire între „autorul acestor rânduri“ şi Charles A. Vanik (decedat între timp), care ar fi „declarat cu o duritate fără echivoc“ (în limbajul dâmboviţean al Securităţii române) că „se prezintă ca fost disident, dar noi ştim cine este, să nu ne creadă proşti“. Despre reputaţia lui Mihai Botez în SUA stau mărturie primirea, de la Bill Clinton, a titlului de Cetăţean de Onoare al oraşului Monticello, pe când acesta era guvernator al statului Arkansas, sau corespondenţa cu mari personalităţi americane, oameni pe care-i cunoscuse în cele două stadii petrecute la prestigiosul Woodrow Wilson şi cu care devenise prieten. În prefaţa ediţiei româneşti la cartea Intelectualii din ţările din Est, Mihai Botez mulţumeşte colegilor de la Centrul International Woodrow Wilson, Smithsonian, Washington DC şi în special directorilor J. Billington şi P. Guifford, ca şi prietenilor J. Lampie, M. Latinsky, E. Hanleiss şi A. Smolar, colegilor de la Institutul Hoover, lui Robert Conquest, ca şi iluştrilor colegi Milton Friedman, K. Arrow, E. S. Hook, E. Teller, I. Seymour-Lipset, G. Shultz, E. Meese 3-rd, R.F. Staar, C. Gani etc. Studiul a fost elaborat în 1988 în stagiile de cercetare din Washington DC şi Stanford (Hoover).

5. În următoarea frază, domnul Ioanid face referire la părerea lui Mircea Răceanu despre Mihai Botez, tot în registru dubitativ: „există posibilitatea ca disidenţa lui Mihai Botez să fi fost făcută cu aprobarea Securităţii“. În dosarul de 19 pagini primit de la CNSAS există o notă de audienţă, nr. 5/1489 din 29 iulie 1987, pe care o pun la dispoziţia celor interesaţi, în care „tovarăşul Mircea Răceanu, Direcţia V Relaţii, a primit în audienţă pe Frank Strovas, consilier la Ambasada SUA, însoţit de Michael Butler, secretar III. A asistat Dumitru Tâncu, secretar II la Direcţia V Relaţii. Frank Strovas reclama că «la 27 iulie, orele 11,45, o persoană» (Mihai Botez), care dorea să intre la secţia consulară a Ambasadei SUA pentru o cerere de viză şi care era însoţită de un membru al Ambasadei americane (M. Butler), a fost oprită de lucrătorul de miliţie care asigura paza secţiei consulare. Ambasada SUA a calificat acest gest drept hărţuire şi limitare a accesului publicului la Ambasada SUA şi la secţia consulară a acesteia, fapt ce vine în contradicţie cu nota verbală nr. 194... etc. În încheiere, (...) Mircea Răceanu afirmă că nu are cunoştinţă de incident, că va comunica la conducerea ministerului şi că nu se va mai repeta asemenea incident“. Cred că domnul Ioanid nu se îndoieşte de credibilitatea sursei Răceanu şi de faptul că acesta este indubitabil un duşman neîmblânzit al Securităţii şi un martor obiectiv al activităţii lui Mihai Botez.

6. Următoarea acuzaţie împotriva lui Mihai Botez este legată de un presupus autograf pe care Mihai Botez l-ar fi dat lui Marian Ureche: „Nu se ştie în ce împrejurări, pe ce carte şi când“. Într-adevăr, ar fi important să aflăm toate aceste detalii. În cartea Operaţiunea Meliţa şi Eterul se afirmă: „deşi se luaseră măsuri împotriva lui din 1982, la 5 martie 1986, Mihai Botez se mai afla în ţară (Dorin Tudoran - nu, n.n.) şi (...) era lucrat în dosar de urmărire informativă de direcţia III şi contactat periodic şi de locotenent-colonelul Marian Ureche, în vederea influenţării sale pozitive“. Mihai Botez a plecat din ţară în 1987. Faptul că Marian Ureche se află în posesia unui autograf al lui M.B. nu-l incrimineaza în niciun fel pe Mihai Botez. Părerile lui M.B. erau publice, spuse cu voce tare, transmise prin memoriile deschise sau prin scrisorile către Vlad Georgescu la radio Europa Liberă. Nu era greu pentru ofiţerul cu „influenţarea pozitivă“ să citeze, din chiar sursele pe care M.B. le considera publice, fraze care se pot interpreta tendenţios.

De obicei însă, tocmai amănuntele îi divulgă pe cei ce încearcă un fals. În Scrisori către Vlad Georgescu, Vlad Georgescu a descoperit imediat un fals al Securităţii între scrisorile olografe primite şi semnate „Mihai Botez“, datorită mitocăniei involuntare a stilului. I se cerea lui Vlad Georgescu să trimită înapoi toate scrisorile primite de la Mihai Botez, dar Vlad Georgescu a sesizat imediat falsul din exprimările de genul „şi fă şi tu un sacrificiu şi dă un telefon“, „nu scriu cu revolverul la frunte“, „am reflexe încete şi până să îmi ridic garda ca la box“. În plus, i-a fost evident că nu Mihai Botez era autorul scrisorii, fiindcă lipsea codul. Plastografia, însă, există. În cartea Scrisori către Vlad Georgescu este relatată întreaga istorie, recunoscută acum.
Aştept apariţia cărţii ca să pot să mă pronunţ în privinţa celor 15 informări incriminate. Este curios totuşi că în revista 22 se publică un facsimil la fel de puţin credibil ca cel evocat anterior. Pentru cine a citit corespondenţa către Vlad Georgescu şi pentru cei care l-au întâlnit este clar că Mihai Botez n-ar fi spus niciodată „să vizionăm un film şi apoi să ciocnim un pahar în locuinţa sa“, „mi-a adus salutări de la prietenul ...“, „Dorin Tudoran s-a înarmat cu topoare spre a rezista asalturilor răufăcătorilor eventuali“ etc. Cât despre ziariştii cu care se întâlnea, Mihai Botez a fost mutat la Tulcea, tocmai ca să nu mai poată fi contactat de ei. În ciuda acestei sancţiuni, el nu se ferea să-i întâlnească pe jurnalişti şi spunea întotdeauna că părerile lui din interviuri şi memorii sunt publice.

7. Cea mai stupefiantă afirmaţie a prefeţei cărţii lui Dorin Tudoran este aceea că în februarie 1982 Alexandru Haig, secretar de stat american, a fost primit de Ceauşescu şi a cerut viză pentru Mihai Botez şi Silviu Brucan. Nu ştiu despre Brucan, dar Mihai Botez a primit viza în 1987 şi a plecat în toamna acelui an. Mare putere trebuie să fi avut intervenţia unui secretar de stat american, dacă ea şi-a făcut efectul peste 5 ani! Mihai Botez cerea de fiecare dată viză temporară, adică exact ceea ce nu voiau să-i acorde autorităţile române.

8. În sfârşit, o afirmaţie hilară mi se pare aceea că faptul că Mihai Botez şi soţia sa erau invitaţi la recepţiile ambasadelor este o dovadă că Mihai Botez avea relaţii cu Securitatea („cel puţin 2 servicii din DSS“). Mihai Botez era o personalitate recunoscută în străinătate, iar listele de protocol ale ambasadelor nu puteau fi, cel puţin oficial, cenzurate. Iată ce spune Jean Marie le Breton, fostul ambasador al Franţei la Bucureşti, în Sfârşitul lui Ceauşescu, istoria unei revoluţii, 1997, Editura Cavallioti, p. 50: „Îl cunoşteam pe Mihai Botez din 1972, când îl vizitasem la Institutul de Prognoză pe care îl conducea. (...) În 1987, Mihai Botez se îndepărtase din ce în ce mai mult de putere. Reluate de presa internaţională, poziţiile lui disidente făcuseră din el disidentul numărul unu din România. Denunţa acum răspunderile Occidentului (şi ale americanilor în special) în deriva politicii de industrializare a lui Ceauşescu. Acest om hăituit, bătut uneori, nu se sfia să rămână în relaţii cu Ambasada. Prezenţa lui ne încuraja şi ne făcea să relativizăm ceea ce vedeam prin alte părţi. Convorbirile noastre erau axate pe viitorul regimului şi al României, pe relaţiile franco-româ­ne. Analist lucid, puţin dezamăgit, judecata lui era, în general, mai bine structurată decât a celorlalţi interlocutori ai mei. Participarea lui la recepţia noastră din 14 iulie 1987 a fost memorabilă... Păstrez imaginea acestui om, nu foarte înalt, cu barbă, cu privirea scânteind de inteligenţă. Din capul scărilor din curtea ambasadei sfida oficialităţile cărora le inspira în acelaşi timp frică şi oroare“.

9. O altă „turnătorie“ de care e incriminat Mihai Botez este legată de o convorbire cu agentul de influenţare pozitivă, în care Mihai Botez ar fi spus că cele două scrisori anonime, în care Dorin Tudoran era ameninţat cu moartea, ar putea fi scrise, după bănuiala lui D.T., de persoane din anturajul lui Vadim Tudor, Adrian Păunescu sau de ofiţeri DSS. Nu am văzut documentul, dar ce ştiu este că Mihai Botez însuşi a primit în acea perioadă scrisori de ameninţare cu moartea.

10. Ceea ce mi se pare revoltător este punerea numelui lui Mihai Botez alături de Vadim Tudor, într-o înşiruire care nu mai are nicio noimă. Mihai Botez nu a reprezentat ca ambasador „aşa-numitul guvern al patrulaterului roşu“, ci o ţară ce scăpase de dictatură şi-şi căuta, în condiţii grele de suspiciune şi zgură, un drum spre normalitate. Ce ştiu sigur este că Mihai Botez nu ar fi admis niciodată să devină „fiul lor“, oricât de grea ar fi fost lupta lui, singuratică şi neînţeleasă. Dar cei ce trăiesc în veşnică suspiciune, în ură şi coşmaruri negre sunt atât de departe de limpezimea, generozitatea, curajul enorm, umorul - de fapt dâra de lumină pe care viaţa şi moartea lui ni le-au lăsat -, încât toate serviciile secrete, ce-şi şterg cu grijă urmele, şi toţi creatorii de scenarii ieftine nu vor putea schimba realitatea, în ciuda eforturilor lor. //

Titlul aparţine redacţiei.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2020 Revista 22