Fructificarea unei deschideri diplomatice. Relațiile României cu Statele Unite în anii ‘60

Virgil Tarau 12.11.2013

De același autor

Disidența României în blocul sovietic, calea națională a comunismului românesc, declarațiile publice de dezangajare și multiplicarea formelor de cooperare economică, culturală sau științifică, dar și rolul de intermediar, asumat de statul român în conflicte aflate pe agenda publică internațională, au generat o apropiere diplomatică între România şi Statele Unite ale Americii.

Relațiile dintre Statele Unite și România co­munistă în perioada postbelică au cu­nos­cut o sinuozitate care a făcut deja obiectul mai multor reflecții istoriografice. Este un subiect ce revine în actualitate pe măsură ce urmele din arhive sunt reflectate în scri­sul și analiza istorică, dar și în con­textul dezbaterilor publice cu privire la evoluția sistemului internațional. În esen­ță, literatura de specialitate a consacrat faptul că, de la începutul anilor ‘60, pe fondul destinderii, dar și al discretei des­prinderi a României de la locomotiva po­li­ticii externe sovietice, al tensionării ra­por­turilor în contextul dezbaterilor pe mar­ginea diviziunii internaționale a muncii în lagărul socialist, liderii de la București au încercat să producă o deschidere a po­li­ti­cii externe spre spațiul occidental. Unul din­tre azimuturile acesteia, cel mai im­por­tant strategic, dar și cel mai fertil, a fost cel dedicat Statelor Unite ale Americii.

Dacă, până în anul 1960, ra­por­turile diplomatice au fost cva­siinexistente, treptat, până la sfârșitul decadei, prin contacte diplomatice discrete sau prin angajarea unor discuții legate de interesele economice ale României, au fost degajate direcții de contact care au fost fructificate până la un nivel foarte înalt. Disidența Ro­mâniei în blocul sovietic, calea națională a comunismului românesc, declarațiile pu­blice de dezangajare și multiplicarea for­me­lor de cooperare economică, culturală sau științifică, dar și rolul de intermediar, asumat de statul român în conflicte aflate pe agenda publică internațională, au ge­nerat o apropiere diplomatică marcată de vizitele bilaterale, la nivel de șef de stat, întreprinse în 1969 de Nixon și în 1970 de Ceaușescu. Au fost momentele de apogeu ale unei politici externe imaginate de Dej după 1961 și continuate de Ceaușescu pâ­nă la mijlocul anilor ‘70, când, din cauza limitelor demonstrate de România atât în planul politicii externe, cât, mai ales, din cauza încremenirii interne în proiectul de tip stalinist, în plan intern, au intrat pe o pantă descendentă.

Intervenția de față nu poate să discute ansamblul acestei evoluții, ci dorește să propună o mutare de accent în evaluarea perioadei, de la mult prea frecventata pa­radigmă care a personalizat politica ex­ter­nă românească, spre eșaloanele care au fă­cut posibilă materializarea acesteia, o ge­nerație diplomatică și una tehnocrat-poli­tică ce au orchestrat-o. Altfel spus, pro­punem o abordare birocratic decizională, care este motivată și de o constatare le­ga­tă de faptul că schimbarea de orizont a po­liticii externe românești este legată de as­censiunea unei noi echipe decizionale în epoca Dej – un rol major avându-l cei ca­re au gestionat destinele diplomatice (Cor­neliu Mănescu, George Macovescu, Cor­ne­liu Bogdan sau Mircea Malița) sau eco­no­mi­ce (Ion Gheorghe Maurer, Gheorghe Ga­s­ton Marin sau Alexandru Bârlădeanu), ca­re au fost îndepărtați de Ceaușescu la mij­­locul anilor ‘70. Ceea ce susținem este fap­tul că, atâta vreme cât problemele de po­li­tică externă ale României au urmat li­nia des­chisă și susținută de această echi­pă, deschiderile au fost fructificate. De îndată ce liderul de la București a renovat echi­pa, și reușitele de politică externă au in­trat pe o pantă descendentă, agravată tot mai mult de personalizarea acesteia. În acest con­text, distincțiile între co­mu­niștii naționali și internaționaliști sau cele ce sugerează dis­tincții de politică între cei doi lideri co­mu­niști își atenuează re­le­van­ța, putând fi de­pășit orizontul personalist al re­cons­ti­tuirii istorice în favoarea unuia mai com­plex, ins­tituțional, organizațional sau biro­cra­tic, care poate să facă posibilă și de­pă­șirea unor canoane de tip ideologic, reapă­rute, în analizele asupra subiectului, de curând.

Cuplurile prezidențiale Ceaușescu și Nixon la balconul Casei Alba din Washington, în 1970

Cum însă spațiul nu ne permite mai mult, ne vom opri cu acest prilej la două eve­nimente care, în opinia noastră, fac ne­ce­sară și o abordare dintr-o atare di­men­si­une. Este vorba de două vizite ale unor de­legații de specialiști români, în mai-iunie 1964 și în vara anului 1968, în SUA. Am­be­le delegații fructificau deschideri diplo­ma­tice anterioare. Prima, desfășurată în mai-iunie 1964, dar negociată pe parcursul unui an, pe acelea angajate de Corneliu Mă­nes­cu în posteritatea crizei rachetelor, prin situarea României într-o postură de dez­an­gajare în caz de conflict, respectiv prin des­chiderea propusă de acesta secretarului de stat Dean Rusk, de a intermedia și explica pozițiile exprimate de China (noiembrie-decembrie 1962). Nu mai puțin importante au fost solicitările românești pe linie eco­nomică, tehnologiile și produsele ame­ri­ca­ne, care au ocazionat deschiderea unei con­sistente cooperări pe această linie. Cea de a doua, în contextul disidențelor Ro­mâ­niei în raport cu Moscova, față de con­flictul din Orientul Mijlociu, a recu­noaș­terii Germaniei Federale sau a eve­ni­men­telor din Cehoslovacia în vara anului 1968. Delegațiile românești au fost formate, în ambele cazuri, din peste 50 de specialiști pe diferite ramuri economice, de la sec­torul bancar la cel industrial, agrar sau di­plomatic. Dacă prima delegație, condusă de Gheorghe Gaston Marin, a vizat des­chiderea cooperării, sondarea pieței ame­ricane prin contacte la nivel politic, de­partamental, dar și prin tatonări directe ale firmelor identificate și interesate de schimburile cu România, cea de a doua, condusă de Alexandru Bârlădeanu, a vizat cu precădere sondarea pieței de tehnologii noi – informatică, calculatoare, tehnologii siderurgice, de laminare sau a celor aso­ciate cercetărilor nucleare, apă grea, pro­ducția de energie –, majoritatea întâl­nirilor fiind desfășurate în universități, centre de cercetare sau în departamentele care gestionau aceste domenii.

Efectele celor două vizite, în ter­meni economici, au fost mai mult decât consistente. Companiile ame­ricane, cu aprobarea diri­guitorilor politici, au acceptat să intre într-o amplă agendă de cooperare, care a generat înnoiri consistente ale in­dustriei românești. Vom enunța doar câ­te­va dintre acestea, materializate cu ajutorul tehnologiilor americane în acea perioadă: amoniac, cauciuc sintetic, cracare ca­ta­li­tică, laminare, apă grea, convertizoare si­de­rurgice etc. Mai importante au fost efec­tele politice care s-au așezat astfel pe o agendă comună, care a permis apro­fun­dări și extinderi tot mai consistente, chiar în plan strategic – a se vedea implicarea României în tratativele pentru terminarea conflictului din Vietnam, care, fără să fi condus la un succes, arată gradul de în­credere construit între părți.

Toate aceste evoluții au dus la un nivel înalt relațiile dintre cele două state. Spre exemplu, doar în cursul anului 1969, Nicolae Cea­ușescu a primit un număr de opt scrisori din partea președintelui ame­rican Richard Nixon. În cea din 7 august, conform uzanțelor diplomatice, pre­șe­din­tele SUA îi mulțumea liderului comunist pentru călduroasa primire făcută cu pri­lejul celei de a doua vizite ale sale (prima în 1967) în România, încheind prin a spu­ne că a prețuit în mod deosebit posi­bi­li­tatea de a discuta în mod liber și deschis pro­blemele și interesele comune. Că re­lația dintre cei doi a fost una amicală este o realitate deja consistent descrisă în isto­riografie. Un an mai târziu, atunci când, pentru 15 zile, Nicolae Ceaușescu a vizitat Statele Unite, cu prilejul participării la reu­niunea ONU, el a beneficiat de o primire mai mult decât călduroasă peste ocean. Cu regret însă, trebuie să constatăm că, de această dată, el nu a fost însoțit de o de­legație de tehnocrați, iar deschiderile eco­nomice ulterioare (accesul în FMI, GATT, pe piețele bancare), chiar dacă fruc­tificau aceste deschideri, nu au generat efecte benefice nici la nivel bilateral și cu atât mai puțin la nivel economic. De alt­fel, o posibilă explicație aflăm din arhivele epocii. La sfârșitul celor două vizite amin­tite aici, conducătorii delegațiilor au pre­zentat în fața diriguitorilor politici un foar­te laborios documentar cu deschiderile, ta­tonările și negocierile realizate. Discuțiile care au urmat ne arată însă limitele de com­petență ale lui Nicolae Ceaușescu. Dacă, în primul caz, în 1964, era apăsat de grija îndatorării statului, chiar dacă ame­ricanii au propus – prin Eximbank – o schemă de creditare pe o perioadă de 15 ani, în 1968, l-a criticat vehement pe Bâr­lădeanu, atunci când acesta a propus o ra­pidă racordare la noile tehnologii, mai ales că partea americană era gata să le trans­fere în condiții mai mult decât fa­vorabile. Antologică a fost o remarcă a sa legată de prezentarea făcută de Bârlădeanu noilor situri industriale, construite pe structuri ușoare, cu panouri termoizolate, ca soluție alternativă la greoaiele și ine­ficientele structuri de beton care le adă­posteau pe cele din România. Ceaușescu, i-a răspuns țâfnos: „Cum, tovarășe Bârlă­deanu! Să renunțăm la toate intre­prin­derile de prefabricate din beton, care sunt baza construcției socialis­mu­lui!!!“.

 

* Virgil Ţârău este profesor la Facultatea de Istorie şi Filosofie a Univesităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj şi vicepreşedinte al Colegiului CNSAS.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2020 Revista 22