De același autor
La 12 septembrie 2009 a murit, la vârsta de 95 de ani, Norman Borlaug, cercetător ştiinţific în domeniul agriculturii şi laureat al Premiului Nobel.
Suntem astăzi în jur de şase miliarde şi jumătate de oameni pe Pământ şi nu părem să ne oprim prea curând. Încă din secolul XVIII, economişti precum Thomas Malthus au văzut în această creştere un dezastru iminent: există o cantitate finită de teren arabil, aşa că, pe măsură ce creşte populaţia, va exista din ce în ce mai puţină mâncare disponibilă pe cap de locuitor. Mai recent, la sfârşitul anilor 1960, Paul Ralph Ehrlich prezicea şi el, pe baza aceloraşi argumente, că, începând din anii 1970, se va muri de foame cu milioanele din cauza exploziei populaţiei. Supermaketurile şi „epidemia de obezitate“ de azi par să-l contrazică!
Dar, dacă terenurile agricole sunt limitate, cum de nu este creşterea populaţiei o problemă? Răspunsul este tehnologia agricolă modernă sau, după cum a fost ea numită, „Revoluţia Verde“, iniţiată de Norman Borlaug după al doilea război mondial. Despre Borlaug, recipient al Premiului Nobel pentru Pace în 1970, se spune că ar fi salvat de la foamete, mulţumită varietăţilor de cereale pe care le-a dezvoltat şi altor tehnici agricole, un miliard de oameni. Chiar dacă terenurile agricole sunt limitate, limita producţiei agricole, care depinde de tehnologia folosită, nu este câtuşi de puţin evidentă. Mulţumită Revoluţiei Verzi, în ultimii 50 de ani producţia agricolă a crescut mai repede decât populaţia. Astfel, istoria foametei în lume nu este o istorie a problemelor generate de explozia populaţiei, ci o istorie a instituţiilor proaste, a pseudoştiinţei şi a fobiei de tehnologie.
Ultima oară când s-a murit de foame în Europa Occidentală a fost la sfârşitul anilor 1840. Dezastrul a fost disproporţionat de mare în Irlanda, unde au murit de foame în jur de un milion de oameni şi încă un milion au emigrat în America. Europa Continentală nu a scăpat nici ea, unii istorici considerând că această foamete, care a afectat în special păturile sărace ale populaţiei şi din cauza căreia au murit în jur de o sută de mii de oameni, a fost picătura care a declanşat revoluţiile de la 1848.
Iar în Marea Britanie ea a fost evenimentul cheie care a determinat eliminarea taxelor vamale la produsele agricole, ceea ce a condus la urbanizarea ultrarapidă a insulei; în decurs de o singură generaţie, fermele engleze s-au golit, foştii ţărani devenind forţa de muncă a revoluţiei industriale. Însă motivul din spatele acestei ultime mari foamete occidentale nu a fost explozia populaţiei, ci o epidemie a unui parazit al cartofului (care s-a răspândit şi la alte legume). Astăzi nu mai există această problemă pentru că folosim pesticide şi, mai nou, cartofi modificaţi genetic, cărora li s-a implementat o genă luată de la o specie sălbatică de cartof, genă care le conferă plantelor imunitate la parazit.
Ultima oară când s-a murit de foame în Europa de Est a fost după al doilea război mondial, când guvernele comuniste, în plină perioadă de secetă, în lupta lor contra lăcomiei celor care încercau să facă profituri vânzând mâncare, au introdus controale ale preţurilor la produsele agricole, efectul fiind dispariţia de pe piaţă a produselor agricole. Din cauza politicii economice comuniste, începând din 1945 producţia agricolă a României a scăzut brusc la 38%, iar în 1947 dezastrul a lovit din nou România, aproximativ 30.000 de persoane murind de foame, după o relativă prosperitate de un secol. În următoarele decenii, producţia agricolă a scăzut în continuare (inclusiv conform statisticilor comuniste oficiale!), ca urmare a procesului de colectivizare.
Ultima oară când s-a murit de foame în China a fost în 1958-1961, când au murit între 30 şi 40 de milioane de oameni, victime colaterale ale „Marelui Salt Înainte“. Din nou, nici aici problema nu a fost explozia populaţiei, ci politica economică de stat, combinată în mod fatal cu teoria „vernalizării“ al lui Lîsenko. Observând că, pe măsură ce colectivizează agricultura, scade producţia, liderii sovietici s-au gândit să rezolve problema cu ajutorul tehnologiei. În principiu, ideea era bună. Din păcate, ştiinţa sovietică era complet politizată. Discursul lui Lîsenko din 1935, aplaudat în picioare de Stalin însuşi, a surprins bine atmosfera: „Atât în lumea ştiinţifică, cât şi în afara ei, un inamic de clasă este întotdeauna un inamic, chiar şi dacă este om de ştiinţă“1. În urma unei campanii organizate de Pravda, genetica a sfârşit denunţată drept „ştiinţă burgheză“, manualele de biologie au fost schimbate, iar nenumăraţi geneticieni sovietici care au refuzat să recunoască valoarea teoriilor lui Lîsenko (cum ar fi ideea că, dacă creşti o plantă în frig, descendenţii ei vor fi rezistenţi la frig sau ideea de a respinge folosirea de îngrăşăminte) au sfârşit în închisori. Nikolai Vavilov, unul dintre cei mai mari geneticieni interbelici, a încercat să facă în anii 1930 ceea ce Borlaug a reuşit două decenii mai târziu, să folosească ştiinţa biologică modernă pentru a creşte productivitatea agricolă. În 1939, Nikolai Vavilov a fost nici mai mult, nici mai puţin decât însuşi preşedintele Congresului Internaţional de Genetică, ţinut în Edinburgh; în 1940 a fost condamnat pentru trădare, sabotaj, spionaj şi contrarevoluţie; în 1943 a murit în închisoare la 55 de ani.
Iată ce trebuia să se abţină Vavilov să le spună membrilor Comitetului Central al Partidului: „Poziţia lui Lîsenko nu numai că e contrazisă de cercetările geneticienilor sovietici, dar se pune de-a curmezişul întregii biologii moderne“. Agricultura sovietică, iar apoi în mod tragic şi cea chineză, şi biologia în lumea comunistă în general au fost practic anihilate timp de decenii de această politizare antiştiinţifică, cu efecte devastatoare asupra populaţiei. Lucrurile s-au îmbunătăţit de-abia începând cu anii 1970.
Ultima oară când s-a murit de foame în Africa a fost ieri. Aproximativ 25 de mii de oameni mor de foame în fiecare zi în zonele sărace ale lumii. Din nou, nu din cauză că ar fi prea mulţi, ci din cauza unor politici economice inepte şi a lipsei de acces la tehnologie. La nivel mondial există un surplus de mâncare, de pildă, în Uniunea Europeană există milioane de tone de cereale care stau şi putrezesc în depozite, iar unele state europene îi plătesc pe fermieri să nu producă cât ar putea să facă (faimoasa Politică Agricolă Comunitară). Iar aceşti fermieri europeni nici măcar nu folosesc ultimele tehnologii agricole din teama iraţională a consumatorului european de plantele modificate genetic. În 2002, în plină criză umanitară în Zambia, în care milioane de oameni se găseau în pragul foametei, organizaţiile ecologiste Greenpeace şi Friends of the Earth au reuşit să convingă guvernul african de faptul că cerealele donate de Statele Unite ar fi „otrăvite“. Cerealele erau plante modificate genetic care nu difereau cu nimic faţă de cele consumate în mod curent de populaţia americană. Alte ţări africane (Mozambic, Malawi, Zimbabwe şi Lesotho) au refuzat şi ele ajutoare similare, pe motiv că, deşi producţia agricolă a plantelor modificate genetic este superioară şi mai puţin vulnerabilă la factori imprevizibili de mediu, nu ar mai putea exporta produsele agricole în Uniunea Europeană.
Un studiu extensiv al riscurilor pentru sănătatea umană sau pentru mediul înconjurător, comandat de Uniunea Europeană, a trecut în revistă 81 de proiecte de cercetare cu plante modificate genetic, urmărite pe o perioadă de 15 ani. Raportul, publicat în 2001, nu a reuşit să identifice nici măcar un singur risc2. Însă politica europeană a rămas neschimbată, iar propaganda ecologistă antiumană continuă neperturbată. Putem spune că, în prezent, mişcarea ecologistă şi Uniunea Europeană sunt în mod clar principalele forţe antiştiinţifice din lume în materie de tehnologii agricole, atât cultural, cât şi instituţional (prin piedicile pe care UE le instituie în materie de comerţ cu produse agricole). Aceste piedici stau în calea implementării Revoluţiei Verzi şi în Africa, singura zonă de pe pământ unde populaţia creşte încă mai repede decât producţia agricolă.
În mod ironic, toate aceste plante modificate genetic nu numai că nu sunt dăunătoare, dar sunt mai sigure şi mai bine testate decât plantele „naturale“. A cumpăra ciuperci culese din pădure de un expert este cu multe ordine de mărime mai periculos decât a mânca pâine din grâu modificat genetic. După cum remarca Steven Pinker, plantele nu au evoluat în ideea de a fi mâncate de noi (cu excepţia fructelor) şi, în consecinţă, varietăţile naturale tind să aibă tot felul de mecanisme naturale de apărare, precum substanţe iritante, toxice sau amare. De pildă, unele varietăţi de cartof sunt toxice (planta în întregimea ei este toxică la toate varietăţile). Numai foarte puţine plante sunt comestibile. Toate plantele pe care le consumăm noi au fost modificate genetic prin procesul de selecţie artificială, în aşa fel încât să fie făcute mai puţin periculoase pentru sănătate, mai rezistente la factorii de mediu şi mai hrănitoare. Tehnologiile genetice actuale nu sunt decât ultimul răcnet în materie de inginerie agricolă, iar plantele modificate prin aceste tehnici nu diferă în vreun fel esenţial de cele sălbatice sau de cele modificate prin selecţie artificială. „Biotehnologia ne ajută să facem ceea ce nu puteam până acum şi să o facem într-o manieră mai precisă şi mai sigură“, explica Borlaug într-un interviu în 20003. „În trecut, agricultorii erau obligaţi să care după ei, pe lângă genele utile ale unei plante, pe care doreau să le încorporeze într-o nouă varietate, cum ar fi rezistenţa la insecte sau boli, şi multe alte gene. Aceste gene suplimentare adesea aveau efecte negative şi dura ani de zile de experimente de încrucişare până reuşeau să le elimine. Comparativ cu ingineria genetică, metodele convenţionale de încrucişare sunt foarte imprecise.“
Pinker consideră că frica de plantele modificate genetic are la bază „intuiţia umană standard conform căreia fiecare fiinţă vie are o esenţă. Despre mâncarea naturală se crede că ar avea esenţa pură a plantei sau animalului din care provine şi că ar căra după sine puterea de învigorare a mediului pastoral în care au crescut ele. Despre mâncarea modificată genetic sau mâncarea ce conţine aditivi artificiali se crede că ar fi spoliată în mod deliberat cu contaminanţi şi afectată negativ de originea acestor substanţe într-un laborator sau într-o fabrică. Argumente care invocă genetica, biochimia, evoluţia şi analizele de risc se izbesc ca de un zid de acest mod instinctiv de a conceptualiza lucrurile“4.
Norman Borlaug a fost probabil cel mai mare agronomist din toate timpurile. Borlaug şi-a început cariera încercând să îmbunătăţească producţia de cereale în Mexic. După două decenii de muncă a reuşit să dezvolte o varietate de grâu rezistentă la dăunători şi să crească producţia la hectar în mod spectaculos. Borlaug a reuşit să producă o varietate „pitică“ de grâu, care, datorită înălţimii mai mici, este capabil să aibă mai multe seminţe fără să se prăbuşească la pământ sub greutatea spicelor.
Dacă în 1943 Mexicul importa jumătate din cerealele folosite, în 1956 a devenit autosuficient, iar din 1963 a devenit exportator. În 1961, Borlaug s-a mutat împreună cu familia în India, care la momentul respectiv era în pragul foametei. Ca urmare a muncii lui Borlaug, între 1965 şi 1970 producţia de grâu a Indiei şi a Pakistanului aproape s-a dublat, iar cea de orez a crescut şi ea în mod considerabil, fermele de subzistenţă de orez fiind înlocuite cu tehnici moderne. Borlaug a reuşit aceste lucruri în ciuda izbucnirii războiului dintre India şi Pakistan, de multe ori muncind chiar la marginea liniilor frontului! În 1968, anul în care India a avut o producţie agricolă record, Ehrlich publica best-seller-ul Population Bomb, în care prezicea, printre altele, dezastrul iminent al Indiei şi faptul că India nu va putea să se hrănească singură niciodată! Revoluţia Verde iniţiată de Borlaug s-a extins apoi şi în alte zone ale lumii, iar datorită acestor noi tehnici agricole producţia mondială la hectar s-a triplat în ultimii 50 de ani, în timp ce populaţia a crescut numai puţin mai mult de două ori. Iar în ţările dezvoltate producţia a crescut de peste şapte ori. Eforturile de a implementa aceleaşi reforme şi în Africa au avut un succes limitat, din cauza absenţei aproape totale a infrastructurii, dar, chiar şi aşa, în unele zone fermele mici de familie şi-au dublat sau triplat producţia la hectar. În prezent, eforturile de a aduce Revoluţia Verde şi în Africa sunt susţinute de Rockefeller Foundation (care l-a susţinut financiar pe Borlaug de-a lungul întregii sale cariere), de industralistul japonez Ryoichi Sasakawa şi de Bill & Melinda Gates Foundation.
Este o ironie tristă faptul că astăzi expresia „Revoluţia Verde“ ne duce cu gândul mai degrabă la mişcarea ecologistă, care încearcă prin toate puterile să se pună de-a curmezişul ştiinţei agricole şi care, prin aberaţiile pe care le promovează, de pildă, în legătură cu „mâncarea organică“, ne duce cu gândul mai degrabă la teoriile lui Lîsenko (de pildă, refuzul îngrăşămintelor sau demonizarea geneticii drept unealtă malefică a unei conspiraţii capitalisto-imperialiste). Povestea tragică a unora precum Nikolai Vavilov şi a zecilor de milioane care au murit în „Marele Salt Înainte“ ne arată mai clar decât orice care este miza jocului şi în ce constă pericolul de a respinge cunoaşterea ştiinţifică din motive de ideologie politică. Povestea extraordinară a lui Norman Borlaug, un om care pur şi simplu şi-a făcut treaba şi, în consecinţă, a reuşit să salveze de la moarte şi de la mizerie mai mulţi oameni decât a reuşit oricine altcineva în istoria lumii, ne arată cealaltă faţetă a lucrurilor. Şi poate că putem învăţa nu numai din tragedie, ci şi din exemple înălţătoare de acest fel. Pentru că lumea nu duce încă lipsă de ideologii antiumane care îşi fac un ideal din întoarcerea la sărăcie şi servitute, de la mişcarea ecologistă în Occident la fundamentalismul ortodox în România (mulţumită căruia genetica şi teoria evoluţiei nu se mai predă în şcolile noastre) şi până la fundamentalismul islamic, care ţine în mizerie Orientul Apropiat. Este important să înţelegem întotdeauna miza reală a dezbaterilor de dincolo de aparenţele retorice.
După cum remarca Gregg Easterbrook5, atacurile ecologiştilor la adresa Revoluţiei Verzi par ciudate din cel puţin două puncte de vedere: în absenţa ei, toate pădurile ar fi fost deja defrişate pentru a fi transformate în terenuri agricole, iar apoi, în fiecare ţară în care au fost introduse tehnologiile agricole moderne, creşterea populaţiei s-a încetinit, odată ce educaţia copiilor a devenit mai importantă decât forţa lor de muncă. Însă aceste atacuri par mai uşor de înţeles dacă acceptăm diagnosticul lui Vaclav Klaus şi înţelegem mişcarea ecologistă drept o mişcare eminamente politică: polemicile ecologiste nu au de fapt nimic de-a face cu ştiinţa, pentru că aceştia nu sunt în mod real interesaţi de soarta mediului sau a săracilor (şi, deci, de mijloacele optime pentru a adresa aceste probleme), ci sunt interesaţi exclusiv de schimbarea modului de viaţă în societatea occidentală, în particular de abolirea sistemului capitalist (oricât de bizar sună acest deziderat pentru un est-european!).
Iată perspectiva lui Borlaug asupra dificultăţilor cu care ne confruntăm: „Africa, fostele republici sovietice şi savana braziliană sunt ultimele frontiere. După ce le ocupăm şi pe acestea, lumea nu mai are terenuri agricole suplimentare, presupunând că nu suntem dispuşi să tăiem şi toate pădurile – ceea ce n-ar trebui să facem. Aşadar, creşterea producţiei agricole va trebui să vină exclusiv de pe urma creşterii productivităţii. Şi, cu toate că nu am nici o îndoială că productivitatea va continua să crească, întrebarea este dacă va creşte suficient de repede pentru a putea hrăni întreaga populaţie. Dacă nu continuăm să progresăm rapid, nivelul de suferinţă din acest secol, strict numeric, va depăşi orice a existat până acum“. Altfel spus, vom avea nevoie de o Revoluţie Verde perpetuă, pentru multă vreme de-acum înainte, dacă este să ne păstrăm nivelul de trai. Iar întrebat despre impactul pe care îl au alarmiştii ecologişti asupra încetinirii acestui progres, el a remarcat: „Mă îngrijorează dacă reuşesc să oprească aceste dezvoltări. Este vorba de elitism, iar americanii sunt şi ei vulnerabili la el. Mă gândesc la extremiştii din Statele Unite şi Europa de Vest... În Statele Unite, 98% dintre consumatori trăiesc în oraşe. Numai 2% încă mai trăiesc acolo pe pământ. În Europa de Vest la fel, un procent foarte mare dintre ei trăiesc departe de ferme şi nu înţeleg complexităţile din agricultură. De aceea sunt uşor de băgat în sperieţi de toate aceste poveşti despre felul cum o să murim cu toţii otrăviţi de chimicalele folosite de fermieri“3. //
* Centrul de Analiză şi Dezvoltare Instituţională.
1. Citat de Sean B. Carroll în The Making of the Fittest, W.W. Norton & Company, 2006, p. 223.
2. EC-sponsored research on safety of genetically modified organisms – A review of results, Report EUR 1984, October 2001, European Union Office for Publications.
3. Billions Served: Norman Borlaug interviewed by Ronald Bailey, Reason Magazine, April 2000.
4. Steven Pinker, The Blank Slate, Penguin, 2002, p. 231.
5. Gregg Easterbrook, The Man Who Defused the „Population Bomb“, Wall Street Journal, September 16, 2009.
