De același autor
La 28/29 iulie a incetat din viata Pierre Vidal-Naquet, cunoscut specialistilor si publicului cultivat din România prin doua lucrari fundamentale - Vanatorul Negru. Forme de gandire si forme de societate in lumea greaca (aparuta la Paris in 1981 si in România in 1983) si Asasinii memoriei (1987, tradusa in 2002).
Nascut la 23 iulie 1930 in familia unui avocat dreyfusard, Vidal-Naquet a scapat prin miracol, la 14 ani, de deportare. In schimb, ambii sai parinti sunt arestati si trimisi la Auschwitz, de unde nu se vor mai intoarce. Cu putin timp inainte de acest sfarsit, tatal sau ii citase o fraza a lui Chateaubriand: "Lorsque, dans le silence de l’abjection, l’on n’entend plus retentir que la chaine de l’esclave et la voix du délateur; lorsque tout tremble devant le tyran, et qu’il est aussi dangereux d’encourir sa faveur que de mériter sa disgrâce, l’historien parait, chargé de la vengeance des peuples"(1). Chiar daca, la o vârsta mai inteleapta decât cea a adolescentei, va comenta cu umor identitatea sa de istoric-razbunator al popoarelor, nici unul din cei care i-au cunoscut indeaproape febrilitatea protestatara nu o poate eluda.
Dupa cum spunea cândva, s-a consacrat istoriei asa cum altii se calugaresc, cu o fervoare a cautarii adevarului niciodata dezmintita. Tentat sa cerceteze istoria recenta, decide "sa-si disciplineze imaginarul", instalandu-se la buna distanta, in studiul Antichitatii. Intalneste, in aceasta disciplina, cu o vasta traditie academica in Franta, maestri pe care nu va inceta sa-i aminteasca cu gratitudine, ca Henri-Irenée Marrou sau Louis Robert. Decisiva avea sa fie insa intalnirea cu Louis Gernet, un desavarsit elenist care perturbase establishment-ul academic prin adeziunea sa la metodele lui Emile Durkheim si Marcel Mauss, si cu Vernant, continuatorul lui Gernet.
In mod caracteristic insa, Vidal-Naquet - pe atunci asistent - debuteaza, in timpul razboiului din Algeria, cu o carte-ancheta despre disparitia tanarului matematician Michel Audin, asasinat de militarii francezi care il interogasera sub tortura. (L’Affaire Audin, 1958, editie mult sporita 1989). E dat afara de la universitate, apoi revine la Lyon, in fine la Scoala Practica de Inalte Studii de la Paris. In 1964, in colaborare cu Pierre Lévêque, publica o carte remarcabila - si remarcata imediat - de istorie antica, Clistene Atenianul. Se contura astfel inca din acesti ani de inceput un dublu registru de pasionata, dar la fel de riguroasa investigare a faptelor, ideilor si a imaginarului, unificand sub semnul aceluiasi demers trecutul indepartat si prezentul cel mai fierbinte.
Am avut privilegiul sa-l cunosc in 1967. Din clipa in care, intr-o conversatie destul de banala, am mentionat cu admiratie numele lui Gernet, m-a adoptat pe viata, cu o fidelitate severa niciodata dezmintita. Am avut astfel norocul de a fi martor si partas la geneza noii scoli franceze de studii clasice, la fel de revolutionara in acest domeniu al trecutului pe cat de decisiva avea sa fie pentru istoria Evului Mediu opera lui Fernand Braudel, Jacques Le Goff sau Georges Duby. In frunte cu Jean-Pierre Vernant, filosoful convertit la studierea Antichitatii sub influenta colaborarii cu Gernet, si numarandu-i in linia intai pe Vidal-Naquet si, pe atunci, pe subtilul, rafinatul Marcel Detienne, temporar convertit la structuralism, grupul de antichizanti de la Sectia a VI-a a Scolii de Studii Practice provoca la o reevaluare radicala a modului de intelegere a lumii grecesti. Efervescenta jubilanta cu care eram chemati sa exploram impreuna cai pana atunci de nimeni strabatute in studiul Antichitatii datoreaza enorm exemplului personal al lui Vidal-Naquet, care, in acord cu colegii sai, dar ramanand totusi istoric pana in cea mai profunda fibra, stia nu doar sa descopere opozitii binare si structuri remanente ale imaginarului, ci si sa le inscrie in dinamica istoriei.
L-am audiat pe Vidal-Naquet cand isi incepea admirabila exegeza a tragediei antice, ale carei rezultate le va publica, impreuna cu Vernant, in cele doua volume intitulate Mythe et Tragédie (1972 si 1986), ca si in mai recentul sau volum Le miroir brisé (2001). Tragedia clasica este pentru el o oglinda a cetatii ateniene, dar o oglinda sparta, susceptibila de lecturi multiple, caci poetul tragic isi exercita functia critica prin distantare si oblicitate, punand sub semnul intrebarii ce spune si ce crede cetatea.
Tot in acesti ani, Vidal-Naquet publica insa lucrari de mare amploare pe teme foarte diferite de cele de istorie antica: La Raison d’Etat (1962) si La Torture dans la République (1972), care se constituie intr-un model de cercetare pe cat de riguroasa, pe atat de plina de curaj asupra cazurilor in care institutii ale statului francez au admis explicit si au practicat tortura. Patru decenii mai tarziu, el declara: "Inainte de a fi deportat, tatal meu a fost torturat de Gestapo la Marsilia. Ideea ca aceleasi tortùri pot fi exercitate ... de ofiteri sau politisti francezi imi provoaca oroarea ... Intr-un sens, e vorba de patriotism".
Tot in 1972, Pierre Vidal-Naquet publica impreuna cu Michael Austin o culegere de texte comentate ilustrand Economii si societati in Grecia antica: o antologie pentru uzul studentilor, dar care, incepand cu pluralul din titlu, reprezinta de fapt o minirevolutie. Este epoca intalnirii cu Moses Finley. Asa cum va scrie el insusi in prefata la Vanatorul Negru, (Finley) "a reprezentat pentru mine principiul realitatii". In acesti ani de maturitate apare, intr-adevar, culegerea de studii cu un titlu misterios (intr-o librarie bucuresteana, la aparitia traducerii, vanzatoarea banuia ca e o carte "cu Mafia"), imprumutat din povestea efebului Melanthion, ratacit in identitatea sa marginala si tranzitorie. Cartea vorbeste despre componente centrale ale civilizatiei grecesti - cultivarea pamantului, sacrificiul, statutul de pedestras greu inarmat al cetateanului - pe scurt, despre polis, care se afla in miezul creatiei institutionale, intelectuale si artistice a Greciei, dar si despre tinuturile de margine, primejdioase si tranzitorii, ale universului politic grec: efebi, femei, straini, sclavi, inovând astfel studiile clasice in aceeasi masura in care revolutionau istoria mai recenta cartea lui Geremek despre marginalii orasului medieval sau cea a lui Foucault despre Corabia nebunilor. Am tradus cu pasiune Vanatorul Negru, ale carui multiple fatete nu se insumeaza, ci se aduna intr-un intreg de o coerenta - si de o excelenta a scriiturii - cu atat mai impresionante cu cat nu sunt nici o clipa ostentative. Demersul inceput cu Vanatorul Negru va continua cu volumul La démocratie grecque vue d’ailleurs (1990).
Intre timp, "ultimul dintre dreyfusarzi", cum l-a numit Didier Laurent intr-un interviu din 2004, se angaja intr-o noua cruciada, inceputa in timpul Razboiului de 6 Zile cu exegeza miturilor identitare ale istoriei Israelului(2), continuata in cele trei volume Evreii, memoria si prezentul (1991-1995), si care - impreuna cu deconstructia mitului Atlantidei(3) - avea sa-i domine ultimele decenii de activitate, anume deconstructia falsurilor negationiste ale acelora care, in frunte cu Faurisson, acest "Eichmann de hartie", instrumentalizau pervers lectura critica a surselor, crezul de-o viata al lui Vidal-Naquet, pentru a reduce oroarea Holocaustului la proportiile unui accident minor.
De doua ori agresat, ca istoric si ca evreu, fiu al unor parinti gazati si incinerati la Auschwitz, Vidal-Naquet a pornit contra acestor "Asasini ai memoriei" (1987) un razboi intelectual admirabil prin rigoarea cu care analizeaza documentele si prin mania rece cu care polemizeaza cu asa-zisii revizionisti, dar si cu oricine exploateaza in scopuri impure memoria tragica a secolului nostru. Analizeaza minutios toate documentele, toate atestarile pertinente, inclusiv utilizarile partizane ale memoriei, amintind de pilda un documentar proiectat in 1974 la Memorialul comunist de la Auschwitz, unde apareau "ostasii sovietici eliberatori", dar nu se rostea niciodata cuvantul "evreu". Chiar in disputa care incearca sau, dimpotriva, refuza sa compare nazismul si comunismul, Vidal-Naquet opereaza cu aceleasi criterii de rationalitate, distingând intre genocid - exterminarea programata a unui popor intreg - si crima contra umanitatii, diferita conceptual, dar cu nimic mai prejos intr-o ierarhie a Infernului.
Mi-e cu neputinta sa ma despart de acest prieten de-o viata, inteligent si caustic, eroic si timid, vulnerabil si afectuos. La moartea lui Castoriadis, Pierre cita trei versuri cat se poate de socratice ale lui René Char. Sa-mi fie ingaduit - a cata oara? - sa-i urmez exemplul: "Mort minuscule de l’été/ Détèle-moi, mort éclairante/A présent je sais vivre".
Note
1. "Cand, in tacerea abjectiei, nu mai rasuna decat lantul sclavului si vocea delatorului; cand totul tremura dinaintea tiranului, si cand favorurile lui sunt la fel de primejdioase ca dizgratia, se iveste istoricul, insarcinat cu razbunarea popoarelor."
2. Flavius Josèphe ou Du bon usage de la trahison, Paris 1977.
3. L’Atlantide. Petite histoire d’un mythe platonicien, Paris 2005.
