Pe aceeași temă
Fragment din volumul “Memorii de război. Amintiri din luptele de la Turtucaia. Pirin Planina” de George Topîrceanu, apărut recent la editura Humanitas.
24 august, spre seară…
Mitralierele duşmane bat faţa Dunării, din mal până-n mal. Sub ropotul lor intermitent, şiruri de bulbuci mărunţi apar pe luciu plesnind în aer, ca şi cum gloanţele ar veni de jos, din fundul apei. Rând pe rând, în jurul fiecărui înotător grindina proiectilelor descrie cercuri vertiginoase, care se tot strâng, se tot strâmtează, până ce capul omului prins la mijloc dispare brusc din vedere, ca un balonaş împuns cu acul…
Ce s-o fi petrecând acum în capetele acele, care se văd încă de aici, plutind pe valuri în jos, ca nişte amănunte fără însemnătate? Dacă mai întârziam un sfert de ceas în Dunăre, aş fi ştiut. Moartea hidoasă m-ar fi încleştat şi pe mine la fel, între văzduh şi apă, fără nădejde de scăpare.
În faţa noastră, pe malul celalt, gara Olteniţei arde. Câteva obuze i-au spart zidul dinspre noi şi-au explodat înăuntru cu văpăi fulgurante.
Puţin mai jos, un râu vertical de fum negru izvorăşte impetuos dintr-un şlep cu petrol, incendiat.
Dincoace, între marginea apei şi malul înalt de nisip care‑i adăposteşte încă de gloanţele bulgarilor, oamenii noştri se grămădesc, dezorientaţi. Unii au ridicat de pe acum albituri în vârful baionetelor; alţii se plimbă nepăsători, cu sufletul împietrit. De câteva ceasuri, gloata înşirată de-a lungul pe sub maluri a sporit mereu, cu cete de fugari, cei mai mulţi fără armă, care coborau dinspre Turtucaia nădăjduind să găsească aici un mijloc de salvare, peste apă, ori în jos, spre Silistra. Dar toate bărcile, toate scândurile, toţi snopii de nuiele au dispărut de mult, iar drumul spre Silistra e barat de inamic.
Câţi înotători buni s-ar putea încumeta, chiar în împrejurări mai prielnice, să treacă Dunărea înot? Dar acum, după atâtea zile de luptă şi nopţi nedormite, mulţi s-au aruncat în apă abia ştiind să înoate. Prea puţini au avut puterea să ajungă până la jumătate – şi s-au dus la fund. Pe urmă alţii, sute şi sute, le-au luat locul. Şi valurile Dunării i-au înghiţit pe rând, rostogolindu-i la vale ca pe nişte furnici. Iar cei pe cari apa i-a lepădat din întâmplare, istoviţi dar încă în viaţă, la câţiva kilometri în jos pe malurile scunde ale ostrovului de lângă Cosui, turci de prin partea locului şi bulgari bătrâni ascunşi prin stufărişuri, i-au tras mai la dos şi i-au hăcuit cu topoarele.
[...]
Tunurile bulgarilor bat acum peste capetele noastre şoseaua de dincolo, din spatele gării incendiate, şi zăvoaiele dinspre gura Argeşului. Într-o magazie nu departe de gară ştiu că e un depozit de muniţii de-ale noastre, pentru artilerie. În faţa magaziei se vede încă de aici, intactă, o piramidă mare de obuze încărcate, care aşteptau să fie trecute dincoace. Un singur proiectil de la bulgari, căzut între ele, ar provoca o explozie care ar face multe victime printre noi, cei grămădiţi aici, pe malul dimpotrivă, în dreptul lor.
Cu acest gând, mă ridic de la locul meu, din adăpostul scobit în nisip, şi pornesc mai în jos, pe sub maluri.
Cete de soldaţi bezmetici au început să prade bagajele ofiţereşti grămădite în căruţe, căutând mai cu seamă sticle de coniac. Alţii, cu privirile abrutizate, unii răniţi şi pătaţi de sânge, forfotesc în toate părţile printre căruţele de corvoadă cu cărăuşi bulgari de prin partea locului, cari se uită în pământ posomorâţi, îngroziţi, aşteptând evenimentele.
Un cărăuş bătrân a făcut câţiva paşi pe lângă căluţii lui, ca să-şi potolească setea în apa Dunării. Cum stă aplecat pe brânci la marginea apei, un ţigan de-ai noştri îl vede şi, cât ai clipi, ridică arma la umăr şi-l împuşcă de la spate, în ceafă. Bulgarul tresare o singură dată din tot trupul… apoi se destinde lung şi rămâne nemişcat, cu faţa-n jos, cu o mustaţă în apă şi cu alta deasupra.
— De ce l-ai împuşcat, mă? întreabă un căprar din grăniceri, apropiindu-se.
— Fiindcă e bulgar! rânjeşte ţiganul, fudul.
Auzind vorba asta, grănicerul îi trânteşte, cu sete, un pumn în faţă:
— Na!
Şi smulgându-i arma din mână, o aruncă în apă:
— Fi’ncă eşti ţigan, îi explică el.
[...]
În dreptul unei spărturi deschise-n mal de îngustimea unui drum de căruţe, câteva gloanţe de la bulgari, trase pieziş, de sus în jos, şuieră pe lângă mine şi se înfig în apă. Patru morţi înşiraţi simetric pe o singură linie, în dreptul aceleiaşi spărturi, îmi arată c-au mai venit şi alte gloanţe, tot pe-aici, nimerind în plin… Mai încolo, trăsnetul unei explozii stridente, apropiate, mă ajunge de la spate ca o lovitură de pumn. Întorc capul: un cal de la căruţa pe lângă care am trecut cu un minut înainte a izbit pesemne cu potcoava o granată îngropată în nisip. Explozia a sfărâmat partea dinainte a căruţei, a omorât amândoi caii şi cărăuşul…
Aşa e acum. Viaţa fiecăruia ţine de un singur pas, de un simplu gest pe care l-ai făcut fără să ştii, cu gândul aiurea. Neprevăzutul te învăluie mai de-aproape în pânza lui cenuşie, îţi atinge cu ea genele. Altădată aveai iluzia că poţi privi limpede prin clipa care vine; acum nu se mai vede nimic, nici înainte, nici îndărăt. Trecutul s-a isprăvit şi viitorul n-a început încă. Trăim ceasul nesigur dintre două hotare, când vremea însăşi parcă s-a oprit în loc, rotindu‑se ca apa într-o bulboană. În această demenţă a realităţii, care răstoarnă obişnuinţe milenare şi distramă totul pe dinăuntru, ca un cataclism de ordin chimic, cei mai slabi de înger îşi pierd mintea. Instinctul de conservare slăbeşte şi orice simţ de solidaritate umană dispare fără urmă. Nimeni nu mai dă ajutor, nimănui. Până mai adineaori, strigătele de pierzanie ale celor ce se înecau, în loc să trezească în cei rămaşi pe uscat o pornire mai omenoasă, îi făceau pe unii dintre spectatori să glumească pe socoteala lor şi să râdă-n hohot, ca la panoramă.
Moartea se plimbă printre noi cu mâinile la spate; se distrează după ospăţul cel mare ca o curtezană sătulă, apucând ici-colo câte o nouă victimă, pe ales. De la grămada de cadavre zdrobite în picioare lângă pontonul de sus, unde soldaţi în panică au dat năvală omorând în câteva minute toţi răniţii aduşi acolo pe targă – şi până aici, spre Kosui Bulgar, tot malul apei e semănat cu morţi şi răniţi în agonie. Şi valurile Dunării poartă mereu la vale tot alte şi alte cadavre, aduse din sus, dinspre oraş.
În faţa mea, câţiva cai împotmoliţi în nămolul fundului din margine şi părăsiţi acolo de stăpânii lor întâmplători agonizează de asemenea în mijlocul nepăsării universale. Unul se zbate epileptic încercând să se ridice în picioare, dar se-afundă şi mai mult; altul abia mai poate să-şi ţie botul deasupra undelor, cu gâtul strâmb, şi nechează jalnic pentru ultima oară cerând ajutor; iar al treilea, mai încoace, a rămas în sfârşit nemişcat, pe o coastă, cu burta balonată de apă.
Mă uit împrejur şi urmăresc totul cu o curiozitate intensă şi lucidă.
O experienţă îndelungată a asociat în mintea omului ideea de omor, de crimă fioroasă, cu misterul şi întunecimea nopţii. (Biata crimă minusculă din vreme de pace, care răpea când şi când viaţa câte unui om!) Dar acum războiul a răsturnat şi această obişnuinţă. Scenele groaznice ale atacurilor de ieri s‑au desfăşurat sub soarele mare al amiezii de vară, când mii de oameni au fost omorâţi crâncen – în plină zi. Cât de inofensivă mi s-a părut atunci noaptea, cu liniştea şi întunericul ei învăluind lumea în visuri şi catifele – în comparaţie cu lumina albă, feroce, a miezului de zi, care dezolează văzduhul ca o absenţă şi lasă vederii goliciunea hidoasă a realităţii.
