Ţara indignaţilor fericiţi. Pentru cât timp?

Victoria lui Hollande este în primul rând o victorie a stângii franceze şi abia în al doilea rând aceea a unei personalităţi.

La finalul unei prime reprize de cinci ani, electoratul francez i-a arătat cartonaşul roşu preşedintelui Sarkozy. François Hol­lande a obţinut 51,6% din voturi, de­venind astfel al şaptelea pre­şedinte francez din 1958 până azi şi al doilea de stânga, după François Mit­terrand. Majoritatea care l-a votat pe candidatul par­ti­dului socialist a dorit ast­fel prelungirea dreptului de a spera că modelul său so­cial este viabil, că restul Eu­ropei o va imita şi că lumea nu o va mai obliga să se schimbe. Păstrarea iluziilor nu va dura mult timp, dar aceasta a fost voinţa in­dig­naţilor de toate nuanţele care s-au făcut auziţi pe 22 aprilie şi 6 mai 2012. Mulţi ani de acum înainte, vor fi cercetate cauzele acestei revolte electorale care, ca orice revoltă, are un fond iraţional. Unii vor arăta cu cifre că dificultăţile social-eco­no­mice, începând cu şomajul şi terminând cu atmosfera din multe cartiere mărginaşe ale marilor oraşe, făceau realegerea prac­tic imposibilă. Alţii consideră că marea eroare a preşedintelui-candidat a fost aceea de a se fi concentrat prea mult pe elec­toratul sedus de discursul antiimi­gra­ţie al Frontului Naţional, pierzând astfel o parte a electoratului de centru. Un păcat capital pare să fi fost amestecul vieţii pri­vate cu cea publică, combinată cu prea vi­zibila voluptate a exerciţiului puterii, toate acestea fiind subliniate de o presă care de cinci ani face din atacarea pre­şe­din­telui principalul său argument de mar­keting.

Victoria lui Hollande este în primul rând o victorie a stângii franceze şi abia în al doilea rând aceea a unei personalităţi. Hollande a beneficiat de o conjunctură fa­vorabilă atât pentru a câştiga alegerile pri­mare de la nivelul socialiştilor, datorită re­tragerii lui Dominique Strauss-Kahn, cât şi pentru a câştiga prezidenţialele, într-o atmosferă marcată de un antisarkozism greu de înţeles pentru orice observator ex­tern. În timpul celor trei luni de cam­pa­nie, Sarkozy a reuşit să recupereze o mare parte din dezavantajul pe care îl avea faţă de principalul său contracandidat. Totuşi, în această perioadă, părea că mobilizarea din ce în ce mai bună a electoratului de dreapta nu era completată de un răspuns favorabil din partea restului francezilor. Aceştia l-au identificat pe preşedinte drept cauza tuturor injustiţiilor sociale, a crizei financiare şi economice. Pentru ei, Sarkozy a devenit ţapul ispăşitor perfect.

Poate deci părea inutil să căutăm cauzele obiective ale rezultatului de duminică, atâta vreme cât astfel de alegeri pre­zi­den­ţiale, cu atât mai mult în actualul context, se decid plecând de la resorturi subiective. În 2007, nu numai omul Nicolas Sarkozy, ci şi discursul acestuia au sedus. Credi­bi­li­tatea sa nu s-a bazat atât pe convingere, cât pe un nou stil. Aducea un aer proaspăt în politica franceză. Dar, după puţin timp, stilul acesta nu a mai sedus, omul a de­venit antipatizat. Cazul este interesant pen­tru că aduce aminte de acela al unor vedete care vând milioane de albume pen­tru ca, la un anumit moment, fără să fie clar de ce, nu mai vând şi nimeni nu-i mai ascultă. Singura ex­pli­caţie care se gă­seşte este că „nu mai sunt la modă“. Ni­mic mai subiectiv, nimic mai adevărat, în acelaşi timp. De la înce­putul cam­paniei electorale, sondajele au fost nemiloase cu pre­şedintele-candidat, asta i-a şi pus în dificultate de­mersul electoral, mulţi chiar acuzând sondajele că pun în discuţie sensul ale­gerii de­mo­cra­tice. De fapt, sondajele nu erau decât ter­mometrul care arăta electoratul francez în toată subiectivitatea sa, cuprins de un sen­ti­ment de revoltă împotriva şefului statului.

Sarkozy a suferit deci acest fenomen al că­derii în dizgraţie atât de cunoscut artiş­tilor, dar şi oamenilor politici. De ce stilul său s-a demodat atât de repede? Aici cred că există o explicaţie raţională: moda din 2007 se baza pe iluzia implicită că Sarkozy va schimba totul, pentru ca totul să ră­mâ­nă la fel, va reforma modelul social fran­cez atât cât era nevoie pentru ca acesta să supravieţuiască. Dincolo de acest implicit, francezii l-au plebiscitat atunci (peste 53%) pe cel care avea să devină primul pre­şedinte francez care îşi asuma fără com­plexe identitatea de dreapta, preşe­din­tele cu discursul cel mai liberal, cel mai proamerican şi cel mai puţin gaullist. Acela a şi fost un moment de gravă criză ideologică pentru partidul socialist şi pentru stânga în general. Începând de atunci, stânga franceză şi-a găsit o raţiune de a fi în antisarkozism, iar acesta a de­ve­nit o adevărată modă în momentul resim­ţirii efectelor crizei economice, moment în care valorile dreptei liberale încep să fie din ce în ce mai atacate atât dinspre stânga, cât şi dinspre dreapta populistă.

Astfel, criza financiară şi eco­no­mică în­cepută în 2008 a fost interpretată ca fiind un eşec al liberalismului economic, un eşec al deschiderii economiilor şi chiar al globalizării şi al proiectului eu­ro­pean. Aceas­ta a fost şansa unei stângi ideo­lo­gi­za­te, care şi-a amânat tot timpul social-de­mo­cratizarea, dominată de un par­tid socialist niciodată modernizat şi com­­ple­ta­tă de o extremă-stângă influentă. Din această atmosferă a pornit şi cărticica ro­şie a momentului, Indignaţi-vă! a lui Sté­phane Hessel. Iar indignaţii au ieşit pe străzile Parisului şi în toată Franţa pe 6 mai, de data aceasta de bucurie. Cei ieşiţi în stradă nu au sărbătorit atât alegerea lui Hollande, cât înfrângerea lui Sarkozy şi mai ales supravieţuirea unui model social în care cred.

Faptul că victoria lui Hollande a fost posi­bi­lă pentru că acesta a promis supra­vie­ţui­rea „modelului social francez“ se vede cel mai bine în programul său. Acesta se bazează pe creşterea cheltuielilor buge­ta­re, urmăreşte diminuarea şomajului prin creşterea numărului de funcţionari, creş­te­rea ajutoarelor pentru angajarea tinerilor şi îngreunarea concedierilor colective, re­ve­nirea asupra creşterii vârstei de pen­sionare, revenirea asupra deciziei de a diminua cotizaţiile sociale şi a creşte TVA. Toate acestea devin posibile fără a scădea alte cheltuieli numai prin creşterea impo­zi­telor, vizată fiind „lumea finanţelor“ şi cei cu venituri peste medie. Campania lui Hollande a fost marcată de discursul în care adversarul său principal era prezentat ca fiind „le président des riches“ (pre­şe­din­tele celor bogaţi), socialiştii dorind scă­derea sărăciei prin taxarea celor bogaţi, prezentaţi ca fiind privilegiaţii regimului Sarkozy. Aceste nuanţe populiste au apă­rut şi la nivelul politicii europene, Hollande dorind renegocierea tratatului fiscal, precum şi la cel al politicii externe, prin anunţul retragerii din Afganistan în 2012, deşi era programată pentru anul viitor, acesta fiind şi un semnal către antia­mericanismul extremei stângi. La toate acestea se adaugă promisiuni punc­tuale: blocarea timp de trei luni a preţului benzinei, blocarea în unele zone a nive­lu­lui chiriilor, creşterea mai multor ajutoare sociale, introducerea unor tarifări progre­si­ve pentru apă, curent şi gaze. Dimen­siu­nea de stânga este afirmată şi prin sus­ţi­ne­rea regularizării unei mari părţi a imi­gran­ţilor clandestini, dreptul de mariaj şi de adopţie dat cuplurilor de acelaşi sex şi legalizarea eutanasiei.

La nivelul politicii europene, pe lângă o renegociere a tratatului fiscal convenit în decembrie 2011, programul prezidenţial so­cialist prevede necesitatea „re­orientării politicii Băncii Centrale Euro­pene în favoarea creşterii economice şi dimi­nuă­rii şomajului“ şi chiar un curs de schimb „mai echilibrat“ între euro, dolar şi yuan. Nimeni nu poate spune cum va reuşi Hollande să-şi aplice acest program. Lipsa sa de experienţă ministerială i-a permis să ia o postură morală, de can­didat-indignat. Acum, această lipsă de experienţă a res­ponsabilităţii executive s-ar putea să fie costisitoare atât pentru Franţa, cât şi pen­tru întreaga Uniune Eu­ro­peană.

Mica victorie a preşedintelui-candidat a fost că, în ciuda faptului că era dat înfrânt la distanţă în toate sondajele, a reuşit să nască speranţa unei victorii într-o parte importantă a electoratului. Din acest punct de vedere, cele 27,2% din primul tur şi mai ales 48,3% în al doilea tur apar ca fiind un autentic vot pozitiv în favoarea sa. Un vot care îi revalorizează întregul mandat, dar mai ales un vot care face posibilă revenirea lui Nicolas Sarkozy pe scena politică, în ciuda declaraţiilor că doreşte să se retragă definitiv.

În perioada imediat următoare, campania electorală continuă pentru că au loc alegerile pentru Adunarea Naţională pe 10 şi 17 iunie. Dar, cum viaţa politică fran­ceză are particularitatea de a transforma alegerile legislative în ruda săracă a celor prezidenţiale, este greu de crezut că pre­şe­dintele proaspăt ales nu va primi o ma­jo­ritate cu care să poată guverna. Va fi însă o guvernare dificilă, o guvernare a unei Franţe care, în seara zilei de 6 mai, apare ca fiind profund divizată, în care Hollande va fi pus pentru prima dată să aleagă între imprudentele promisiuni de campanie şi principiul realităţii. //