Pe aceeași temă
„Dacă acceptăm acum ceva ce credem că este greşit, ce garanţie avem că răul nu va fi exacerbat mai târziu? În ce punct spunem că destul este destul? Ei bine, lumea trebuie să o spună – amintiţi-vă că regiunea Sudetă a fost oferită în încercarea de a-l potoli pe Hitler pentru a preveni cel de-al doilea război mondial.“ (Benigno S.Aquino III, președintele Filipinelor)
Apele din apropierea Chinei devin tot mai tulburi. Tensiunile şi crizele generate de pretenţiile teritoriale ale Beijingului se ţin lanţ. Tot contextul l-a determinat pe Evan Medeiros (director pe afaceri asiatice în Consiliul Naţional de Securitate al SUA) să avertizeze preventiv Beijingul, la începutul lunii februarie, că proclamarea unei noi zone de identificare şi apărare aeriană, de data această în Marea Chinei de Sud, ”va genera schimbări în postura noastră militară regională”. Statele Unite interpretează multe dintre măsurile Beijingului ca intenţionand o reamenajare, o revizuire a ordinii de după 1945. In această perspectivă, ţinta Chinei devine unul dintre pilonii săi fundamentali şi în acelaşi timp un interes naţional al Statelor Unite: regimul maritim bazat pe libertatea navigaţiei precum şi dreptul de tranzit aerian, în Mările Chinei de Sud şi Chinei de Est.
Extinderea controlului
În noiembrie anul trecut, proclamarea „zonei de identificare şi apărare aeriană“ (ADIZ) acoperind cea mai mare parte a Mării Chinei de Est, inclusiv insulele Senkaku, un teritoriu administrat de Japonia, dar revendicat de China, a declanşat masive proteste internaţionale. În încercarea de a descuraja o amplificare a crizei, reacţia Americii a fost dură, denunţând încercarea Beijingului de modificare a statu-quo-ului regional şi amintind că insulele se află sub garanţia de apărare colectivă oferită Japoniei. La câteva săptămâni distanţă, punctul focal al crizei se deplasează din Marea Chinei de Est în Marea Chinei de Sud, o altă suprafaţă unde mai multe segmente cheie (insule şi recifuri) sunt revendicate de Beijing. Pe acest fundal, o navă militară americană, USS Cowpens, desfăşurată în zonă pentru a monitoriza manevrele noului portavion chinez Liaoning, a fost la un pas de a se ciocni cu una dintre navele marinei chineze, desigur în urma unor acţiuni atent calculate şi premeditate ale părţii chineze. Nu în ultimul rând, în ianuarie 2014, Beijingul a anunţat că toate navele străine care vor să pescuiască în zonele Mării Chinei de Sud revendicate de China trebuie să primească aprobarea sa. Şi asta în ciuda faptului că multe dintre aceste ape fac parte, în conformitate cu normele dreptului internaţional, din zonele economice exclusive ale statelor vecine.
Pe fond, întreaga coregrafie recentă pare să sugereze că Beijingul doreşte să fie recunoscut drept administratorul de jure, cel care rescrie regulile jocului şi impune o nouă realitate în „străinătatea sa apropiată“,în Marea Chinei de Sud şi Marea Chinei de Est. „Mesajul pe care chinezii vor să îl transmită este clar: administrativ, militar, diplomatic şi economic, litoralul Asiei de Est se află sub dominaţie chineză“, spune Dean Cheng de la Heritage Foundation. Mai mult, aşa cum arată proclamarea ADIZ-ului, dar şi incidentul care l-a vizat pe USS Cowpens, China doreşte impunerea „unui drept de veto“ asupra oricui traversează ceea ce Beijingul pare să considere drept „mările sale teritoriale“. În cele din urmă, miza este transformarea lor în „lacuri chinezeşti“, în zone tampon inaccesibile forţelor aeriene şi navale americane. În perspectivă, miza devine izolarea, desprinderea Mărilor Chinei de Est si Chinei de Sud, dar şi a spaţiului aerian de deasupra lor din circuitul aşa numitelor “bunuri comune” globale “transformându-le în zone excepţionale în care normele legale şi de securitate internaţionale sunt subordonate intereselor” Beijingului, spune Andrew S. Erickson, profesor la US Naval War College.
|
Portavionul chinezesc Liaoning |
“Strategia verzei”
Istoria recentă a regiunii mai oferă un incident relatat pe larg într-un reportaj New York Times din octombrie 2013 (A Game of Shark and Minnow) și care, privit în oglindă cu încercările din ultimul timp, pare să acrediteze perspectiva unui tipar pe care îl recunoşti imediat. În iunie 2012, Statele Unite au încercat să medieze un acord între China şi Filipine, convingându-le să-şi retragă vasele de pescuit din proximitatea bancului Scarborough, tehnic aflat în zona economică exclusivă a Manilei, dar desigur revendicat în acelaşi timp şi de Beijing. Atunci problema a fost că Manila şi-a retras vasele, dar nu şi Beijingul, care nu a părăsit niciun moment punctul fierbinte şi care pas cu pas şi-a consolidat controlul asupra acestui mic teritoriu. Accesul vaselor străine a fost blocat de o reţea densă de ambarcaţiuni civile chineze. Practic, un fel de sit-in/occupy, în versiune maritimă, suficient de eficient pentru a-i ţine pe pescarii filipinezi la distanţă. Însă, atunci, autorităţile chineze au învăţat o lecţie utilă pe care aproape că au transformat-o într-o reţetă pentru întreaga regiune. Când ai un teritoriu în litigiu cu statele vecine, este suficient să adopţi ceea ce generalul chinez Zhang Zhaozhong a numit „strategia verzei“: „împrejmuirea unei zone contestate cu atât de multe ambarcaţiuni - de pescuit, de supraveghere, ulterior şi nave militare - încât insula disputată este înfăşurată foaie după foaie ca o varză“ şi înghiţită de China. În timp, aşa cum s-a întâmplat în cazul bancului Scarborough, se impune strat cu strat o realitate alternativă, made in China. Este o realitate de facto pe care aproape că nu ai cum să nu o iei în calcul. Este instructiv cazul ADIZ-ului din noiembrie anul trecut. Deşi America la cel mai înalt nivel, prin vocile lui Biden, Kerry şi Hagel, a anunţat că nu recunoaşte perimetrul chinez, totuşi avioanele de pasageri americane au fost instruite să comunice anticipat autorităţilor chineze planurile de tranzit.
Umbrele trecutului: 1914 si 1938
Atmosfera de instabilitate a fost amplificată în ultimele săptămâni pe fondul unor declaraţii explozive ale unor lideri importanţi din regiune. Primul headline a fost produs de răspunsul dat de premierul nipon Shinzo Abe pe scena Davosului, în ianuarie, la întrebarea editorialistului Gideon Rachman (Financial Times) dacă astăzi un război între Japonia şi China mai poate fi conceput, mai este imaginabil. Răspunsul a surprins o lume întreagă: premierul a comparat contextul de astăzi cu cel dintre Marea Britanie şi Germania înainte de 1914, când gradul de interdependenţă comercială dintre cele două mari puteri nu a reușit să oprească rivalitatea strategică să degenereze în război. La scurt timp, un al doilea headline a fost generat de interviul acordat New York Times de preşedintele Filipinelor, Benigno S. Aquino III, care a cerut societăţii internaţionale susţinerea ţării sale în faţa expansiunii graduale a Beijingului în Marea Chinei de Sud, comparând ofensiva teritorială a Chinei cu cea a Germaniei după momentul München în 1938: „Dacă acceptăm acum ceva ce credem că este greşit, ce garanţie avem că răul nu va fi exacerbat mai târziu? În ce punct spunem că destul este destul? Ei bine, lumea trebuie să o spună – amintiţi-vă că regiunea Sudetă a fost oferită în încercarea de a-l potoli pe Hitler pentru a preveni cel de-al doilea război mondial“. Sigur, foarte probabil, aceste comparaţii merg prea departe. În plus, au fost deseori reîncălzite de nenumărate ori în istorie, pentru a mobiliza atenţia unui public ţintă - în Vietnam, înainte de invazia Irakului în 2003 sau anul trecut, când se discuta despre o eventuală intervenţie americană în Siria. Dar, totuşi, luate împreună şi suprapuse doar peste incidentele din ultimele luni, conturează un eşantion reprezentativ pentru criza care se acumulează în slow motion, cadru după cadru, în Extremul Orient.
Mai mult, aceste declaraţii capătă o greutate cu totul aparte când sunt interpretate într-un context simbolic mai extins. Să nu uităm că au fost făcute chiar în debutul centenarului primului război mondial. În plus, multe dintre ingredientele prezente în atmosfera de dinainte de 1914 fac parte din normalitatea cotidiană a Asiei de Est: dispute teritoriale, neîncredere şi dileme de securitate, un nivel alarmant al cheltuielilor şi achiziţiilor militare, pe fondul ascensiunii unei puteri cu instincte hegemonice. Într-un fel, constatarea generalului Herbert McMaster că „oamenii luptă pentru aceleaşi motivaţii fundamentale identificate de Tucidide acum mai bine de 2.500 de ani - teamă, onoare şi interes“ este mai vie ca niciodată în apele tulburi ale regiunii. Dar poate cea mai sensibilă problemă ţine de faptul că memoria trecutului cu cele mai nocive resentimente istorice este astăzi răscolită şi amplificată de discursul unor elite captive unui public naţionalist. Astfel se explică, în parte, revenirea acum în prim-planul relaţiilor bilaterale a elementelor de clivaj, de fractură, după ce ani la rând au fost rostogolite şi li s-a acordat o atenţie marginală: „au existat mereu dispute teritoriale. Dar, în ultimii 40 de ani, liderii regiunii au decis să le ignore, concentrându-se pe o agendă care uneşte, şi nu desparte Asia. Însă, în ultima vreme, teme înguste, dar incredibil de importante pentru dramele naţionaliste din capitalele regiunii redevin centrale“, a explicat recent Kurt Campbell, până anul trecut, cel mai înalt oficial din Departamentul de Stat responsabil de Estul Asiei. Din această secvenţă face parte revizionismul istoric practicat de unii dintre liderii reţelei nipone publice de radio (NHK), dar și pelerinajul efectuat la finalul anului trecut de premierul nipon la Memorialul Yasukuni, unde sunt comemoraţi, printre alţii, cei mai importanţi criminali de război, emblemele militarismului japonez din cel de-al doilea război mondial, inclusiv fostul prim-ministru Hideki Tojo. Pe scurt, o ofensă totală adusă Chinei şi Coreii de Sud. Dar să nu uităm că vorbim de o constantă regională. Este una dintre preocupările lui Lee Kuan Yew atunci cand avertizează noua generaţie de lideri chinezi: ”le insuflaţi tinerilor o enormă mândrie, un enorm patriotism într-o Chină restaurată. Este o combinaţie volatilă”.
Pe termen lung, drama Asiei este evitarea a ceea ce în relațiile internaționale se numește „capcana lui Tucidide“ (în formularea profesorului Graham Allison). Metafora aminteşte de resorturile structurale ale conflictului peloponeziac, unde, în cele din urmă, „ascensiunea Atenei şi teama Spartei au făcut războiul inevitabil“. Între timp, China investeşte masiv în dezvoltarea avantajelor sale comparative, mai ales tehnologii militare antiacces, căutând nici mai mult, nici mai puţin decât anularea supremaţiei deţinute de SUA în imediata sa proximitate. Intenţia sa este de a ţine fizic la distanţă America de o virtuală străinătate apropiată chineză, impunându-şi, de facto, propria sferă privilegiată de interese geopolitice. În cele din urmă, obiectivele Chinei intră în coliziune directă chiar cu miezul filosofiei rebalansării şi interesul naţional al SUA de a menţine libertatea navigaţiei maritime şi aeriene în Marea Chinei de Sud şi Marea Chinei de Est.
