Pe aceeași temă
Revoluţia portocalie a murit, iar Ucraina reintră în sfera de influenţă a Rusiei.
Occidentul priveşte indiferent spre Kiev
Legat de Ucraina, paradoxal, dar ştirea zilei, cel puţin din perspectivă occidentală, ar putea fi mai degrabă aceea că alegerile prezidenţiale de duminică nu au fost deloc ştirea zilei. Duminică, pentru CNN capul de afiş a fost Super Bowl, finala Campionatului de Fotbal American, şi alegerile din Costa Rica. Relatările despre votul din Ucraina le regăsim doar undeva pe locurile cinci-şase pe agenda media. E drept, BBC a acordat o mai mare importanţă evenimentului, dar şi aici, ca şi în presa de limbă franceză sau în cea germană, lipsa vizibilă de interes pentru procesul electoral dintr-o ţară cu aproape 50 de milioane de locuitori şi o suprafaţă mai mare decât cea a Franţei sau a Germaniei, considerată cu doar câţiva ani în urmă o piesă esenţială în arhitectura politică a Europei, e deconcertantă. Să nu uităm că la Bruxelles există chiar un cadru oficial pentru întâlniri la vârf UE–Ucraina (doar pentru Rusia şi Statele Unite mai există ceva similar) şi, doar cu cinci ani în urmă, principalele canale de televiziune transmiteau în direct revoluţia portocalie de la Kiev.
Există evident o explicaţie. Pentru cea mai mare parte a liderilor occidentali turul doi al prezidenţialelor nu pare să aibă nicio miză. Ei nu văd diferenţe de substanţă între cei doi finalişti, Viktor Ianukovici şi Iulia Timoşenko. Se consideră că, oricare dintre ei câştigă, vom consemna decesul de facto al revoluţiei portocalii prooccidentale şi reintrarea ţării în sfera de influenţă a Rusiei.
E posibil chiar ca unii lideri europeni să răsufle deja uşuraţi că scapă de o problemă spinoasă în relaţia cu Kremlinul. Uniunea Europeană s-a implicat în 2004 în sprijinirea explicită a aspiraţiilor prooccidentale exprimate de liderii revoluţiei portocalii, la insistenţele Poloniei şi a ţărilor baltice. A făcut-o fără mare entuziasm. Germania, de exemplu, era deranjată de deteriorarea relaţiilor cu Rusia pe care o astfel de linie politică o provoca. De altfel, Berlinul a blocat la Summit-ul NATO de la Bucureşti, din 2008, încercările americanilor de a oferi chiar şi o minimă perspectivă formală pentru candidaturile Ucrainei şi Georgiei.
Pe de altă parte, trebuie spus că şi cele două figuri emblematice ale revoluţiei portocalii, Iulia Timoşenko şi Viktor Iuşcenko, au făcut în ultimii cinci ani aproape tot ce le-a stat în putinţă pentru a evapora capitalul de încredere semnificativ de care s-au bucurat la început nu doar în interior, ci şi în Occident. Bătălia umorală în care s-au angajat le-a erodat baza electorală şi a făcut posibilă revenirea politică a lui Ianukovici, lucru pe care nimeni nu l-ar fi crezut posibil în 2004, când se dovedise implicarea sa în fraudarea alegerilor prezidenţiale de atunci.
Dar este justificată această indiferenţă generalizată din lumea occidentală faţă de rezultatul alegerilor din Ucraina? Premisa de plecare e aceea că, indiferent de rezultat, urma a se consemna revenirea Ucrainei în orbita de influenţă a Rusiei. Relaţia cu Moscova pare să fi fost singurul element important de analiză cu care s-a operat. Această abordare se bazează pe modificarea de retorică în cazul celor doi finalişti. Pe de o parte, Iulia Timoşenko, care este primul ministru în funcţie, a renunţat la tonul agresiv la adresa Federaţiei Ruse, în favoarea unuia mult mai pragmatic şi mai cooperant. Ea a evitat să mai pună pe tapet ideea aderării ţării la NATO, un subiect extrem de iritant nu doar pentru Kremlin, ci şi în bazinul electoral rusofil din estul Ucrainei. Aşa că doar actualul preşedinte, Viktor Iuşcenko, aflat la final de mandat şi cu o cotă de popularitate de sub 10 procente, a rămas singura voce care a mai promovat o astfel de poziţie. Şi în partea cealaltă am asistat la un proces de cosmetizare a discursului. Sfătuit de o echipă de consultanţi americani, Ianukovici a trecut în plan secund retorica prorusă, punând accentul pe consolidarea unui stat independent. Semnificativ mai decuplat de Occident, dar independent şi faţă de Rusia.
Confuzia e alimentată şi de faptul că semnalele transmise de la Moscova au fost neclare în privinţa simpatiilor pentru cei doi competitori. Posibil, doar de o repoziţionare tactică. În urmă cu cinci ani, sprijinul masiv pentru Ianukovici a avut efecte contrare, aşa că ruşii au dorit să evite greşeala de atunci. Oricum, dincolo de cultivarea intereselor vitale ale Rusiei în regiune, în mod evident securizate de victoria lui Ianukovici, e de notorietate lipsa de simpatie a lui Vladimir Putin pentru acest personaj primitiv, cu un trecut cel puţin controversat.
Unii analişti, interesant, chiar din Rusia, cred că e o abordare mioapă să nu faci niciun fel de diferenţiere între cei doi candidaţi.
Ei susţin că, deşi şi Iuliei Timoşenko i se pot imputa destule, între care disputele virulente cu Iuşcenko – de care însă, evident, nu se face singură vinovată, dispute care au compromis speranţele puse în revoluţia portocalie –, de partea cealaltă avem un personaj tipic sovietic, mărginit, cu un trecut violent, condamnat penal în două rânduri pentru agresiune şi jaf şi pentru tentativă de viol, un politician a cărui agendă publică va fi dominată în totalitate de câţiva oligarhi în frunte cu Rinat Ahmetov, cel mai bogat om din Ucraina. În plus, în ciuda crizei economice care a fost extrem de dură – în 2009 ţara a avut o scădere a PIB-lui de 15 procente, mai ales din cauza prăbuşirii cererii externe pentru oţel, care reprezenta 42 procente din totalul exporturilor –, guvernul condus de Iulia Timoşenko a reuşit totuşi să ţină situaţia sub control, însuşindu-şi măsurile nepopulare impuse de acordul cu FMI. Deşi se afla într-un an electoral şi a avut o opoziţie internă masivă pe acest subiect.
Oricum, în acest moment, astfel de consideraţii contează puţin. Cifrele consemnează victoria lui Ianukovici, chiar dacă una mai strânsă decât se aştepta, şi deci o revenire fermă a ţării în orbita Rusiei. Dacă va fi una definitivă sau doar o victorie de etapă a Moscovei e încă greu de spus.
Victorie la limită a lui Ianukovici
Viktor Ianukovici a câştigat. Nu e o surpriză. Rusofilii din est au votat masiv în favoarea sa. Votul etnic a trecut peste orice alte considerente, o constatare care nu face decât să ilustreze diviziunea fundamentală şi potenţial îngrijorătoare a populaţiei într-o ţară care s-a născut oficial abia în 1991. Nici natura primitivă a personajului, nici trecutul său violent, deşi cazierul său a fost între timp şters în condiţii dubioase, nici acuzaţiile legate de falsificarea alegerilor din 2004 – toate lucruri care ar fi demolat cariera oricărui politician occidental – nu au contat. De cealaltă parte, în vestul ţării, bazinul electoral tradiţional al Iuliei Timoşenko, participarea la vot a fost mai redusă din cauza dezamăgirii faţă de cei care au înşelat speranţele puse în revoluţia portocalie. Ceea ce l-a favorizat pe Ianukovici. Aşa că, la ora la care este scris acest articol, cu cea mai mare parte a voturilor numărate, acesta este dat drept învingător, însă cu un avans de sub 2,5 procente.
E greu însă de spus ce se va întâmpla în continuare. Ecartul mic, mult sub aşteptările echipei lui Ianukovici, care miza pe 8-10 procente avans, situaţie care ar fi făcut dificilă o contestare a alegerilor, şi acuzele de fraudă din estul rusofil fac ca Iulia Timoşenko să nu se recunoască înfrântă. În plus, ea este deocamdată încă prim-ministru, iar, din punct de vedere tehnic, guvernul poate continua să funcţioneze în această formă, dacă nu se modifică majoritatea parlamentară. Ceea ce face ca totul să fie la Kiev extrem de fluid.
O nouă ecuaţie strategică în Sud-Estul Europei
Relaţiile României cu Ucraina au fost în general dominate de două teme majore, ambele conflictuale: controlul asupra platoului continental din jurul Insulei Şerpilor şi situaţia minorităţii române. Filiaţia portocalie de la care se revendicau atât liderii care au preluat puterea la Kiev în 2004, cât şi cei din Alianţa DA, ajunşi la guvernare un an mai târziu, nu a contat aproape deloc în practică. Din contra, pentru românii din Ucraina perioada preşedinţiei Iuşcenko a fost chiar una mai proastă ca în trecut. Motiv pentru care românii au decis să-l sprijine pe Ianukovici în primul tur al alegerilor din acest an.
Ce se va întâmpla de acum încolo, în noul context politic de la Kiev? Anunţul privind includerea României în programul scutului antirachetă american din sud-estul continentului a venit cu doar câteva zile înaintea votului decisiv din Ucraina. Oricum, în viziunea occidentală, alegerile urmau să consemneze, încă înainte de a se şti rezultatul final, o decuplare a ţării de zona vestică şi o reapropiere de Moscova. E un element de la care trebuie plecat atunci când facem o evaluare o impactului politic al includerii României în proiectul scutului. Stratfor, unul din cele mai importante centre de analiză geostrategică, crede că România se poziţionează astfel drept un aliat privilegiat al Statelor Unite în regiunea Europei de Est. Un aliat pe care americanii contează pentru a contracara influenţa în creştere a Rusiei în acest areal, care nu poate fi decât potenţată masiv de decuplarea Kievului de spaţiul euro-atlantic. De pe această poziţie, ruşii pot manevra cu evident mai mare uşurinţă în zona lor de interes strategic, care nu vizează doar spaţiul CSI, ci regiunea Balcanilor în ansamblu.
Probabil că nu e chiar întâmplător faptul că Washingtonul a decis să aloce rapid un ajutor financiar de peste un sfert de miliard de dolari pentru Republica Moldova, menit să sprijine noile autorităţi de la Chişinău. Ar putea să fie vorba de o încercare de realiniere strategică a Americii pe alte coordonate, ca efect al evoluţiilor din Ucraina. Caz în care, evident, România şi relaţia ei specială cu Republica Moldova capătă în mod natural o altă importanţă, americanii sperând să compenseze astfel măcar în parte influenţa pierdută la Kiev. Ceea ce înseamnă că greutatea politică a Bucureştiului ar putea creşte semnificativ de acum încolo.
Cuvinte cheie: Ucraina, Kiev, Ianukovici, Iuscenko, Timosenko
