Pe aceeași temă
Există o diferenţă enormă între Partidul Republican în anul 2012 şi cel din urmă cu patru decenii, care a făcut posibilă apariţia unui Ronald Reagan.
Nici nu s-au închis bine urnele de vot în New Hampshire, micul stat cu înclinaţii libertariene care a votat anul acesta după Iowa, şi competiţia electorală republicană s-a mutat deja în plină viteză în sudul Americii, în Carolina de Sud, acolo unde alegerile primare vor avea loc pe data de 21 ianuarie (anul acesta nu există alegeri primare în Partidul Democrat, întrucât preşedintele Obama nu are contracandidaţi). Importanţa scrutinelor primare din Iowa şi New Hampshire (desfăşurate după două metode diferite) nu trebuie subestimată, căci ele votează în mod tradiţional primele, dând astfel tonul campaniei ulterioare, triind candidaţii şi obligându-i pe unii să se retragă din cursă dacă înregistrează eşecuri marcante în primele lor apariţii la urne.
Alegătorii din Iowa au trimis anul acesta un mesaj ambiguu electoratului larg, acordând la limită o victorie meritată, dar fără strălucire fostului guvernator al statului Massachussetts, Mitt Romney, un mormon considerat de majoritatea jurnaliştilor drept candidatul cu cele mai mari şanse de a obţine nominalizarea Partidului Republican la alegerile prezidenţiale din noiembrie. Acesta a câştigat în Iowa in extremis (30.015 faţă de 30.007 voturi) în faţa fostului senator de Pennsylvania, Rick Santorum, a cărui cotă de popularitate a crescut mult în ultimele săptămâni, după o prestaţie modestă şi un profil relativ scăzut în primele dezbateri publice. Clasat al doilea în Iowa în urmă cu patru ani (când pierduse în faţa lui Mike Huckabee, fostul guvernator al statului Arkansas, devenit între timp un carismatic jurnalist), Romney nu a reuşit să treacă în mijlocul Americii pragul de 25%. Al treilea în Iowa s-a clasat congresmanul libertarian din Texas, Ron Paul (21%), un devotat şi principial apărător al statului minimal şi un partizan înverşunat al unei politici izolaţioniste, care atrage o importantă parte a electoratului tânăr şi este simpatizat de o bună parte a mişcării Tea Party, care a jucat un rol decisiv în alegerile parlamentare şi guvernatoriale din 2010.
În Iowa, Ron Paul a fost urmat la distanţă (13%) de fostul preşedinte al Camerei Reprezentanţilor, Newt Gingrich, care era dat ca posibil câştigător în Iowa la începutul lunii decembrie, înainte să devină ţinta unor atacuri concertate din partea sprijinitorilor oponenţilor săi (mai ales din tabăra Romney). Controversata sa carieră parlamentară şi profesională (a beneficiat spectaculos de pe urma unor contracte lucrative cu agenţii federale), precum şi viaţa sa personală destul de exotică (trei mariaje, divorţuri mediatizate) îl fac în ochii unora dintre alegători un candidat puţin capabil de a se opune cu succes preşedintelui Obama. Pe un dezamăgitor loc 5 s-a clasat guvernatorul statului Texas, Rick Perry (10%), care, în pofida unui start puternic în cursa electorală şi a unor sume considerabile de bani investite în campania electorală, s-a dovedit ulterior a fi un candidat problematic şi nepregătit pentru luminile rampei. Cele câteva gafe penibile pe care le-a făcut în dezbaterile publice l-au pus într-o poziţie deloc de invidiat alături de ultima clasată, Michele Bachmann (5%), o variantă mai radicală a celebrei Sarah Palin şi un subiect favorit pentru emisiunea Saturday Night Live (în stilul trupei Divertis), care a decis să iasă din cursa prezidenţială după o prestaţie dezamăgitoare în statul ei natal, Iowa.
Dat fiind faptul că Mitt Romney a trăit o lungă perioadă în nord–estul Americii, unde şi-a format o bază solidă (el având de altfel şi o casă în New Hampshire), era limpede că pornea ca un mare favorit în alegerile primare din aşa-numitul Granite State, cunoscut pentru alegătorii săi independenţi şi moderaţi care tind să acorde de obicei o importanţă relativ limitată considerentelor religioase, fiind mult mai interesaţi de chestiuni economice. Rezultatele finale nu au făcut decât să confirme aşteptările iniţiale, pe fondul unor dispute acerbe între candidaţii republicani. Deşi contestat de oponenţii săi, care au încercat să-l descrie drept un politician oportunist şi un capitalist rapace, interesat exclusiv de profituri personale, Romney a câştigat detaşat cu 39% din voturile exprimate. Profilul libertarian al statului New Hampshire l-a favorizat pe Ron Paul, care a înregistrat un scor bun (23%), înaintea fostului ambasador Jon Huntsman (17%), un alt politician mormon, fost guvernator al statului Utah, nominalizat apoi de Barack Obama pentru poziţia de ambasador în China, care a dus o campanie agresivă în New Hampshire pe care a mizat aproape totul, în detrimentul statului Iowa (între timp, Huntsman s-a retras din cursă).
Fostul senator de Pennsylvania, Rick Santorum, a înregistrat un eşec spectaculos în New Hampshire (9%, la egalitate cu Newt Gingrich), în pofida contribuţiilor substanţiale pe care le-a primit în ultima perioadă (aproape 1 milion de dolari), după prestaţia surprinzător de bună din Iowa. În pofida atracţiei pe care o exercită în sânul aşa-numitelor grupuri evanghelice adepte ale unui strict conservatorism social şi religios, Santorum a fost criticat în ultima perioadă pentru palmaresul său legislativ şi pentru legăturile strânse cu grupurile de lobby din capitala americană, care i-au adus ulterior considerabile câştiguri personale, ce s-au ridicat în perioada ianuarie 2010-august 2011 la aproape 1 milion şi jumătate de dolari. Declaraţiile sale radicale pe teme diferite, precum contracepţia, homosexualitatea, affirmative action şi avort au avut un ecou limitat în rândul unui electorat pragmatic, preocupat mai presus de toate de probleme economice. Eşecul înregistrat de Newt Gingrich în nord-est n-a făcut decât să ridice pentru el miza alegerilor din Carolina de Sud, care au devenit ultima lui şansă de a se prezenta electoratului ca o alternativă credibilă la adresa lui Mitt Romney şi ca un posibil învingător în faţa preşedintelui Obama.
Adevărata miză o reprezintă în aceste condiţii cele două state mari din sud, Carolina de Sud (21 ianuarie) şi Florida (31 ianuarie), acolo unde există o puternică bază de alegători creştini (60% dintre alegatorii republicani din Carolina de Sud se declară Evangelicals, faţă de numai 23% în New Hampshire), mai mult sau mai puţin radicali, care au fost în general mefienţi până acum faţă de mormonul Romney. Dacă victoriile sale din Iowa şi New Hampshire i-au consolidat prestigiul şi imaginea, aducându-i noi suporteri influenţi (printre care şi guvernatorul statului Carolina de Sud), Romney mai e încă perceput în destule cercuri republicane drept un nou John McCain, altfel spus, un conservator eclectic şi un politician abil cu două feţe, dispus să accepte o serie de compromisuri suspecte în ochii cercurilor fundamentaliste, decise să facă din Barack Obama (în expresia de acum celebră lansată de Michele Bachmann) a one-term president, un preşedinte pentru un singur mandat (cu titlu de anecdotă, în februarie 2011, 51% dintre alegătorii republicani înregistraţi în alegerile primare credeau că preşedintele Obama n-a fost născut pe pământ american!). În alegătorii din aceste două state (şi mai ales în Carolina de Sud) îşi pun acum speranţele Rick Santorum, Newt Gingrich şi Rick Perry, care se bat pentru voturile celor care o sprijiniseră până nu demult pe Michele Bachmann şi îl privilegiaseră în urmă cu patru ani pe religiosul Mike Huckabee faţă de McCain. Paradoxal, existenţa a patru contracandidaţi importanţi în Carolina de Sud l-ar putea favoriza pe Romney, în condiţiile în care voturile oponenţilor săi vor fi divizate între susţinătorii mişcării Tea Party şi adepţii unui strict conservatorism social şi religios. De aceea, e posibil ca situaţia să fie tranşată până la data de 31 ianuarie, odată cu scrutinul din Florida. Pe 6 martie e programată aşa-numita Super Tuesday, dată la care nu mai puţin de 10 state vor vota, între care state-cheie precum Ohio şi Virginia, dar şi Georgia.
Dincolo de toate aceste necunoscute, inerente oricărei campanii electorale, un fapt este limpede pentru orice observator al scenei politice americane: există o diferenţă enormă între Partidul Republican în anul 2012 şi cel din urmă cu patru decenii, care a făcut posibilă apariţia unui Ronald Reagan, o figură des invocată (retoric) de toţi candidaţii, dar al cărui profil e în realitate destul de străin de filosofia lor politică intransigentă. Să ne amintim doar că taxele au crescut în timpul când Reagan a fost la timona Casei Albei (excepţie făcând primul an din primul său mandat) şi că, în timpul preşedinţiei sale, programele Medicare şi Medicaid au crescut substanţial. Dacă, în urmă cu câteva decenii, republicanii încurajau şi se bazau pe spiritele pragmatice de centru (în descendenţa cărora s-a plasat, să ne amintim, şi primul preşedinte Bush, a cărui apariţie patriciană contrastează cu originile mult mai modeste ale guvernatorului Perry), astăzi epitetul de moderat este aproape sigur un călcâi al lui Ahile pentru oricine încearcă să ocupe o poziţie de frunte în Partidul Republican. La fel de puţin influenţi astăzi în rândul republicanilor sunt şi intelectualii de tipul William Buckley Jr. sau Irving Kristol, spirite cultivate, tolerante şi deschise dialogului, ale căror urme mai pot fi întâlnite doar în câteva cercuri restrânse de tipul revistei The Weekly Standard. Dacă moderaţii nu au dispărut cu totul din Partidul Republican (dovadă ar fi, de exemplu, guvernatorul actual al statului Indiana, Mitch Daniels, care a decis totuşi în final să nu intre în cursa prezidenţială), vocile lor nu mai sunt populare astăzi, ele aflându-se clar în minoritate.
Pentru a folosi o expresie clasică a lui Lincoln, republicanii formează astăzi, mai mult ca oricând, a house divided, o grupare divizată între mai multe platforme, care nu au reuşit până acum să găsească un modus vivendi şi între care există divergenţe majore pe teme importante precum Wall Street, reforma imigraţiei, prezenţa Americii în lume sau eliminarea deficitului bugetar. Prima tabără o constituie conservatorii sociali şi religioşi, în viziunea cărora dificultăţile economice prin care trece America astăzi nu sunt decât reflecţia unei crize mai adânci, care ar avea rădăcinile în deriva morală provocată de liberalism, consumerism, individualism şi secularism. Există anumite semne că voturile acestei grupări s-ar putea eventual coaliza în jurul fostului senator Rick Santorum, mai ales dacă el va înregistra un scor bun în Carolina de Sud (aceeaşi speranţă o mai nutreşte încă Rick Perry, deşi cu şanse minime în clipa de faţă, având în vedere eşecurile sale spectaculoase în Iowa şi New Hampshire). Această grupare e în realitate destul de eterogenă. Aş putea să menţionez aici diferenţele de viziune dintre spiritele din jurul revistei catolice First Things şi conservatorismul social populist al lui Mike Huckabee sau Sarah Palin, propagat cu asiduitate de fundaţia Heritage. Acest puternic curent populist şi-a făcut o prioritate din prezentarea preşedintelui Obama ca o figură elitistă, aflată în neconcordanţă cu spiritul electoratului larg şi pe deplin responsabilă pentru dificultăţile economice prin care trece ţara.
A doua grupare o constituie mişcarea Tea Party, sprijinită de oameni de afaceri bogaţi, precum fraţii Koch şi inspirată parţial de filosofia propagată de institutul libertarian Cato din Washington, care a jucat în ultimii trei ani, mai precis după criza din 2008, un rol spectaculos în arena politică americană, având un cuvânt greu de spus în alegerile din 2010, câştigate de republicani. Patosul antiguvernamental care animă această mişcare populară s-a aliat în timp cu refuzul dogmatic de a accepta orice creştere a taxelor, indiferent de circumstanţe. Extrem de influentă în această privinţă a fost până acum organizaţia Americans for Tax Reform, condusă de Grover Norquist, care i-a obligat pe toţi reprezentanţii republicani în Congres să declare public că se vor opune necondiţionat creşterii taxelor indivizilor sau companiilor. Această stare de spirit a condus în vara trecută, în timpul dezbaterilor pe marginea aprobării creşterii datoriei federale, la un nefericit blocaj legislativ, care a determinat în final pierderea de către Statele Unite a ratingului AAA acordat de agenţia Standard & Poor’s. Alături de aceste două tabere, în sânul republicanilor mai pot fi întâlniţi paleoconservatori izolaţionişti, care se delimitează strict de etosul expansionist şi internaţionalist al fostei Administraţii George W. Bush, ultimul preşedinte rămânând până în clipa de faţă o prezenţă discretă în această campanie.
La prima vedere, diviziunile şi diferenţele de opinii din sânul taberei republicane ar trebui să-i crească preşedintelui Obama şansele de a a fi reales în noiembrie, în condiţiile în care slăbiciunile şi ambiguităţile candidatului cu cele mai mari şanse de a fi nominalizat de republicani, Mitt Romney, au fost deja puse în lumină cu pregnanţă chiar de către colegii săi de partid. În realitate, situaţia e cu totul alta. Se pare că o parte a electoratului care îl votase pe Obama în 2008 şi-a schimbat între timp opţiunile politice, trecând cu vederea faptul că preşedintele, care a venit la Casa Albă promiţând (imprudent) o schimbare radicală de macaz, moştenise de la fosta Administraţie Bush două războaie costisitoare, o criză financiară de proporţii, o piaţă a muncii în cădere şi o economie aflată în prag de infarct. Niciun preşedinte, de la F.D. Roosevelt încoace, nu a reuşit să fie reales în condiţiile în care şomajul a fost peste 7,2% (rata la sfârşitul lunii noiembrie a fost de 8,6%, în scădere de la 9,1% în vara trecută). În loc de a se concentra pe stimularea creşterii economice în primul său mandat, Barack Obama a investit enorm în reforma sistemului de asigurări medicale, un subiect extrem de controversat, a cărui soartă a fost contestată în justiţie (pe motiv de neconstituţionalitate) şi va fi decisă anul acesta de Curtea Supremă. La toate acestea se adaugă dubiile la adresa capacităţii sale de a fi un lider eficient. Imaginea preşedintelui Obama a fost puternic afectată de indecizia sa în duelul cu republicanii, din august 2011 (pe tema deficitului bugetar).
În plus, el şi-a alienat o parte din electoratul democrat şi independent în urma deciziei sale de la sfârşitul anului 2010 de a extinde cu încă doi ani reducerile de taxe inaugurate de Administraţia Bush (ele vor expira la sfârşitul acestui an şi e de prevăzut că nu vor mai fi reînnoite de data aceasta). Nu în ultimul rând, preşedintele Obama n-a dat curs recomandărilor unei comisii bipartizane pe care chiar el o numise pentru a face sugestii pentru reducerea deficitului bugetar. Ca urmare, bugetul pe care l-a prezentat Congresului la începutul anului trecut nu conţinea, de fapt, nicio reducere importantă în programele Medicare şi Medicaid pe termen lung, ceea ce nu a făcut decât să dea ulterior apă la moară radicalilor din tabăra republicană.
Există însă şi semne ceva mai încurajatoare care contrazic pesimismul celor care afirmă că Washingtonul a devenit, în cuvintele unui influent jurnalist (Mort Zuckerman), „cimitirul visurilor americane“. Se poate spune că, în anumite privinţe, în comparaţie cu o Europă aflată disperat în căutarea unei busole, America se află înainte cu... 220 ani în realizarea unei autentice şi necesare uniuni fiscale, făcută în 1790 la iniţiativa lui Alexander Hamilton. Existenţa acestei uniuni fiscale i-a permis (şi continuă să-i permită) Băncii Centrale Americane să intervină la timp pentru a salva sectorul financiar de la un infarct iminent în 2008. Sectorul privat al economiei americane a creat 325.000 noi locuri de muncă în decembrie, mult peste anticipările specialiştilor. Dacă tendinţa va continua în lunile următoare şi dacă Obama va continua să primească suport financiar pentru campania sa (primele cifre sunt încurajatoare pentru tabăra sa, el primind contribuţii în valoare de nu mai puţin de 68 de milioane de dolari în ultimele trei luni ale anului trecut), atunci preşedintele Obama va beneficia de o imagine mai solidă şi va avea mai multe şanse de a fi reales. Ultimele vor depinde, fireşte, de cine va fi candidatul republican, ca şi de prezenţa (sau absenţa) unui puternic candidat independent, care ar putea diviza electoratul la dreapta, aşa cum o făcuse Ralph Nader la stânga în 2000, cu consecinţe importante pentru rezultatul alegerilor. Există puţine şanse ca un astfel de candidat independent să fie Ron Paul (sau Donald Trump), dar această posibilitate nu trebuie exclusă în clipa de faţă.
Certitudinea care există, însă, în viaţa politică americană de astăzi este că polarizarea actuală se va accentua în acest an, odată cu alegerile din noiembrie. Dar e la fel de adevărat că adesea controversele şi diviziunile nu sunt neapărat un semn de slăbiciune. Dimpotrivă, dacă ele se manifestă şi sunt canalizate în cadrul unui sistem regulat de contraputeri şi dacă se referă la probleme sociale sau constituţionale majore, atunci existenţa acestor controverse şi dezacorduri poate fi, de fapt, barometrul unei vieţi politice sănătoase. Ce e nou în momentul de faţă în America e faptul că democraţii şi republicanii nu pot cădea de acord nu numai asupra problemelor fundamentale şi extrem de complexe ca reforma sistemului de taxe sau a asigurărilor medicale, ci şi asupra celor mai mărunte detalii legislative şi administrative, cum ar fi finanţarea Departamentului Aviaţiei Civile, al cărui buget a suferit o nemeritată lovitură vara trecută din cauza neaprobării sale la timp în Camera Reprezentanţilor dominată de republicani. S-a ajuns astfel în situaţia paradoxală ca unul dintre stâlpii democraţiei americane - celebrele checks and balances – să confere în realitate unui grup restrâns de politicieni o putere de decizie surprinzător de mare, care riscă să paralizeze oricând activitatea legislativă.
În aceste condiţii, nu trebuie să ne aşteptăm la minuni pe termen scurt nici din partea preşedintelui sau a Senatului (condus de democraţi), nici din partea Camerei Reprezentanţilor (aflată în mâna republicanilor). Polarizarea şi radicalizarea electoratului vor reprezenta noua „normalitate“ a arenei politice americane, dacă politicienii vor continua să se simtă datori să satisfacă mai presus de toate cererile alegătorilor radicali, care cred că politica e tot una cu intransigenţa şi etica unor convingeri absolute, în dauna alegătorilor moderaţi, care nu uită că politica rămâne până la urmă o artă a compromisului şi a responsabilităţii. //
