Antiamericanismul din Orientul Mijlociu: anatomia unei idei

Florin Diaconu | 25.09.2012

Pe aceeași temă

În ultimele zile, practic, întreaga lume islamică – de la ţări nord-africane şi până în Indonezia – este cuprinsă de un nou val de acţiuni antiamericane (şi, în sens mai larg, antioccidentale). Ceea ce a catalizat dezlănţuirea mulţimilor care iau acum cu asalt ambasade, ard drapele ale SUA şi răcnesc cu multă patimă „Moarte Americii!“ este un film iresponsabil şi obscen, produs în SUA de persoane private şi care îl prezintă pe profetul Mohamed drept fiind un fel de colecţie ambulantă de vicii.

Întâmplările care zguduie acum lumea mu­sulmană conţin două straturi distincte: cel al amănuntelor, care-s puţin relevante pe termen lung; şi acela al pattern-urilor de gândire perene, care stau la baza unor acţiuni foarte diverse, de la simple mar­şuri de protest şi până la episoade de o violenţă ex­tremă. Acest din urmă strat este cel care ne preocupă în mod special, fiindcă l-am mai văzut manifestându-se şi în alte ocazii şi, cu ma­ximă probabilitate, îl vom vedea catalizând acţiuni co­lective şi în anii ce vin.

Există de multă vreme, în diverse regiuni ale Orientului Mijlociu, un puternic curent antiamerican. Acesta este, în primul rând, cu un set de idei semnificativ mai con­sistent decât pornirile antiamericane din Europa, de exemplu. Dar nu vorbim doar despre deosebiri serioase în ceea ce priveşte intensitatea, ci şi despre moduri vădit diferite de articulare a ideilor anti­americane, idei care se manifestă cu forţă şi practic fără oprire. În regiuni mari din lu­mea islamică, o parte importantă a fi­lo­nului de gândire antiamerican se su­pra­pu­ne peste un refuz sistematic de a accepta sistemul de gândire occidental modern, cu determinările şi consecinţele sale. Acest re­fuz este, în destule ocazii, şi unul dintre ingredientele de seamă care compun di­verse ideologii naţionale care s-au dez­voltat, începând din secolul al XIX-lea, în Orientul Mijlociu extins. Ca să dăm un singur exemplu semnificativ, putem să-l amintim aici pe Muhammad Iqbal, poet care în cultura şi în conştiinţa naţională pakistaneză joacă aproximativ acelaşi rol pe care îl are Mihai Eminescu pentru Ro­mânia. Unul dintre catrenele cele mai bi­ne cunoscute ale lui Iqbal este, cred, ilus­trativ pentru puterea deosebită, ca şi pen­tru caracterul autoportant al pornirilor antioccidentale din lumea islamică. „Fraţi musulmani“, scria Iqbal acum aproape un secol, „vai nouă pentru nenorocirile pe care le provoacă ştiinţa. Ahriman (zeul persan antic al Răului) este ieftin, în timp ce Allah e o prezenţă atât de rară“. Astfel de formulări cuprind, într-un format com­pact, enunţuri foarte precise. Mai întâi, o relaţie de echivalenţă între formatul men­tal occidental de tip pozitivist, dominat de ştiinţă, şi răul absolut. Pentru Iqbal, gândirea de tip occidental este Iadul, iar mult Iad înseamnă, desigur, exact ca în ex­perimentele cu vase comunicante, o lipsă extremă a Binelui. Altfel spus, multă şti­inţă = un fel de maree înaltă a răului ab­solut = un recul practic inacceptabil al pre­zenţei Fiinţei Supreme (Allah, în lumea mu­sulmană). Şi, repet, acestea nu sunt idei vehiculate de vreun personaj primitiv şi marginal, ci chiar de către unul dintre întemeietorii culturii şi ai identităţii na­ţionale moderne a Pakistanului, stat is­la­mic cu resurse demografice echivalente cu aproximativ o treime din populaţia to­tală a Uniunii Europene şi, să nu uităm, stat (singurul, deocamdată, în lumea mu­sulmană) care are în ar­senalele sale arme nu­cle­are.

Ceea ce ne interesează în mod deosebit este şi faptul că, în ultimii ani, an­ti­a­me­ricanismul este, în Ori­en­tul Mijlociu extins, în creş­tere continuă. Date sta­tis­tice oferite de Pew Re­search Center din SUA in­dică această tendinţă cu mare precizie. De ani buni, mai multe ţări unde religia musulmană este cea do­mi­nantă sunt acelea unde partea din po­pu­laţie animată de porniri antiamericane este în mod constant majoritară. Aşa, de exemplu, în urmă cu exact un deceniu, aşa-numitul Pew Global Attitudes Project indica faptul că 75% dintre iordanieni, 69% dintre pakistanezi şi 54% dintre turci aveau opinii net nefavorabile despre SUA. În 2012, situaţia în zonă este încă cu mult mai defavorabilă Americii. În pri­măvara acestui an, 86% dintre iordanieni, 80% dintre pakistanezi, 72% dintre turci şi 79% dintre egipteni, precum şi în jur de 40% dintre indonezieni aveau opinii intens nefavorabile faţă de SUA. Mult mai puţine sunt ţările şi regiunile din Orientul Mijlociu unde antiamericanismul a scăzut întrucâtva: în teritoriile palestiniene – de la 98% în 2003, la doar 80% în 2011, ca în Liban – de la 59 % în 2002, la doar 49% în 2012. Pentru a înţelege mai bine aceste date, este util să luăm în calcul şi di­na­mica antiamericanismului în alte zone ale lumii. Aşa de exemplu, tot de-a lungul ul­timilor zece ani, antiamericanismul a evo­luat astfel în Europa: în Rusia a crescut de la 33 la 34% (cu un moment de apogeu de 48% prin 2007-2008), în Cehia – de la 27 la 37%, în Marea Britanie – de la 16% la 31%, în Germania – de la 35 la 44%, iar în Franţa a scăzut de la 34 la 31% (trecând însă printr-un moment de apogeu, de 66%, în 2007-2008).

Nivelul înalt al antiame­rica­nis­mului în Orientul Mijlociu mu­sulman are însă şi alte două ex­plicaţii pe care trebuie per­ma­nent să le luăm în calcul. Este vorba, pe de o parte, despre sprijinul cons­tant pe care Washingtonul îl oferă, în spe­cial în plan strategic, Israelului. Vorbim, să fie clar, despre un parteneriat pe ter­men lung absolut firesc, atâta vreme cât Israelul este singura democraţie func­ţio­nală şi stabilă din întregul Orient Mijlociu, precum şi un aliat regional major al SUA. Dar mulţi musulmani au, desigur, o cu to­tul altă perspectivă asupra acestei rea­li­tăţi: pentru ei, Israelul este doar o entitate aflată în conflict cu ideea naţională pa­lestiniană, iar America este privită ca fiind direct vinovată de faptul că statul pa­les­tinian nu există, pe deplin conturat, nici astăzi, la aproape şase decenii din mo­men­tul în care englezii s-au retras din re­gi­une. Mai mult, America este percepută ca fiind direct responsabilă şi pentru men­ţi­nerea la putere, tot din raţiuni strategice, decenii în şir, a unor regimuri dictatoriale pe care marile mulţimi din Orientul Mij­lociu le-au înlăturat cu furie în timpul Pri­măverii Arabe. Cazul cel mai evident de acest tip este cel al Egiptului, ţară în care regimul Mubarak primea mult peste un miliard de dolari în fiecare an, sub forma unor ajutoare militare, în timp ce ma­jo­ritatea populaţiei se confrunta cu un nivel de trai scăzut, cu şomaj endemic şi cu o lipsă tot mai apăsătoare a unui orizont real de speranţe. Cam la fel s-au întâmplat lucrurile şi în alte regiuni ale lumii. În America de Sud, de exemplu, unde de ase­menea, în vremea Războiului Rece, Wa­shing­tonul a fost mai mult decât tolerant cu regimuri dictatoriale absolut odioase, dar percepute de către decidenţii din SUA ca fiind utile, mai ales fiindcă au îm­pie­dicat cu succes ajungerea la putere a stân­gii comuniste sau noncomuniste, po­pu­la­ri­tatea SUA este de asemenea foarte scăzută.

Aceasta şi este, de fapt, una din­tre componentele centrale ale dramei de proporţii pe care o conţine setul de responsabilităţi inevitabil asociate statutului hegemonic deţinut de SUA în lumea de azi: menţinerea unei anumite stabilităţi a balanţei globale de putere a obligat Ame­rica să accepte, ca parteneri strategici, în diverse regiuni ale lumii, inclusiv în Ori­entul Mijlociu extins, regimuri intens de­testate de către populaţiile conduse de aces­tea. Şi tot statutul de superputere a obligat America să intervină, adesea în for­ţă, în diverse regiuni ale lumii. Ca urmare, în Orientul Mijlociu (dar nu numai acolo) America nu e neapărat foarte populară. Dimpotrivă. Iar faptul că „începând cu 2002 au fost mai multe evenimente care au ridicat opinia publică mondială îm­potriva Statelor Unite“, precum şi faptul că „Statele Unite sunt percepute pre­tu­tindeni nu atât ca conducător, cât ca out­sider“ (am citat aici din cartea Friendly fire: secolul antiamerican – mai puţini prieteni, mai mulţi duşmani pentru SUA, scrisă de Julia E. Sweig şi tradusă în ro­mâneşte acum câţiva ani) sunt, desigur, ele­mente ale realităţii globale foarte în­grijorătoare şi pentru România, atâta vre­me cât parteneriatul strategic cu SUA este unul dintre pilonii centrali ai sistemului de securitate şi apărare care protejează şi garantează interese vitale şi perene ale ţării noastre.

* Florin Diaconu este conferenţiar la FSPUB şi cercetător la IDR.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22