Arabia Saudită, o nouă direcție diplomatică?

Privită cu oarecare reticență atât în lumea arabă, din cauza legăturilor extrem de strânse dintre Riad şi Washington, cât şi în Occident, unde Arabia Saudită este percepută drept ţara de origine a lui Osama bin Laden şi a celor implicați în atentatele de la 11 septembrie, bogata monarhie din Golf pare a fi în plin proces de regândire a politicii sale externe.

Recentul anunţ pe care şeful serviciilor se­crete saudite, Prinţul Bandar bin Sultan, l-a făcut la o întâlnire cu diplomaţi eu­ro­peni aflaţi la Riad privind schimbarea po­ziţiei Regatului faţă de prin­cipalul său aliat occidental, SUA, a generat îngrijorare la nivelul comunităţii in­ternaţionale. Nemul­ţu­mi­rea saudită faţă de modul în care SUA acţionează în Orientul Mijlociu Extins nu este o noutate, dar ul­timele demersuri ale Ria­dului indică o încercare de a împinge acest parteneriat într-o nouă direcţie. Discreţia cu care ac­ţiona de obicei Arabia Saudită în plan in­ternaţional a fost eliminată atunci când şe­ful diplomaţiei de la Riad a refuzat, în sep­tembrie 2013, să ţină discursul naţional la Adunarea Generală a ONU sau, ulterior, să preia mandatul de membru neper­ma­nent în cadrul Consiliului de Securitate al ONU (pentru perioada 2014-2016). De fiecare dată, justificarea acestor acţiuni – motivaţii destinate mai mult consumului intern – indicau lipsa unei influenţe reale a ONU, situaţia din Orientul Mijlociu (Pro­cesul de Pace, Siria), programele nucleare dezvoltate în regiune (Iran). Semnale pri­vind frustrarea monarhiei saudite au exis­tat încă din vară, când Prinţul Bandar bin Sultan s-a deplasat la Moscova pentru a dis­cuta atât posibilitatea achiziționării de echipament militar (în condiţiile în care se află în curs de implementare un acord militar de 60 de miliarde dolari SUA cu Washingtonul), cât şi situația din Siria.

Deziluziile saudite faţă de diplomaţia ame­ricană şi faţă de modul în care Ad­mi­nis­traţia de la Washington consideră să ac­ţio­neze nu reprezintă o nou­tate, Riadul fiind de ne­nu­mărate ori pus în situaţia de a acţiona singur sau de a repara anumite scăpări ale aliaţilor. Chiar dacă nu se pune problema unei rup­turi în relaţia Washington–Riad, această încercare a au­torităţilor saudite de a atrage atenţia, public de da­ta aceasta, indică faptul că nemulţumirea monarhiei a atins cote alar­mante. Modul în care Administraţia Oba­ma a cedat în cazul folosirii de către pre­şe­dintele sirian al-Assad a gazului sarin îm­po­triva populaţiei şi faptul că prezenţa aces­tuia la conducerea statului pare a de­veni o certitudine pentru mult timp de acum înainte îngrijorează autorităţile de la Riad, extrem de implicate în susţinerea grupurilor de rebeli din Siria. Situaţia ac­tuală aminteşte de operaţiunea „Furtuna Deşertului“ din 1991, în urma căreia Sad­dam a rămas la putere, la acea dată Riadul susţinând schimbarea regimului de la Bagdad. Ulterior, frustrarea saudită a fost şi mai mult accentuată de apartenenţa şii­tă a actualei conduceri a Irakului.

La această nemulţumire, se adaugă des­chi­derea şi maleabilitatea pe care SUA le ara­tă în ultima perioadă Iranului, amintind de preferinţa pe care autorităţile de la Wa­shington au avut-o pentru familia Pahlavi în secolul trecut. Teheranul nu reprezintă doar o ameninţare la adresa influenţei re­gionale a Riadului, ambele concurând pen­tru poziţia de lider în Orientul Mijlociu Extins, dar şi din punct de vedere al se­curităţii interne, minoritatea şiită din es­tul Arabiei Saudite, regiunea unde se află prin­cipalele exploatări de resurse mi­ne­ra­le, fiind în permanenţă o sursă de insta­bi­litate, atent şi constant încurajată de Iran.

Nu trebuie uitat nici modul în care Wa­shingtonul a preferat să reacţioneze la re­voluţia egipteană din 2011, retrăgându-şi susţinerea pe care a acordat-o în mod tra­diţional fostului preşedinte egiptean Hosni Mubarak, unul dintre principalii aliaţi ame­ricani în regiune. Venirea la putere a Frăţiei Musulmane, grupare deloc pe pla­cul Riadului, a fost tolerată de ad­minis­tra­ţia americană, fapt ce a crescut ne­mul­ţu­mirea monarhiei saudite. Susţinerea des­chisă pe care Arabia Saudită a acordat-o generalului Al-Sissi, în momentul pre­luă­rii puterii în vara acestui an, a evidenţiat şi mai mult lipsa de coordonare a celor do­uă capitale.

Regândirea modului în care autorităţile de la Riad colaborează cu administraţia ame­ri­cană sau, pentru moment, expunerea ex­trem de publică a acestei posibilităţi nu este doar o chestiune de politică externă. Într-o ţară în care mare parte a populaţiei consideră SUA drept un susţinător al au­toritarismului arab, o cauză a instabilităţii din Orientul Mijlociu, demersul liderilor saudiţi poate consolida, în plan intern, le­gitimitatea casei Saud, în general, şi a no­u­lui val de lideri care se pregătesc să preia conducerea Regatului în viitorul apropiat, în mod particular. Chiar dacă, aparent, re­voluţia arabă din 2011 nu a atins în mod direct Regatul saudit, se simte nevoia în­locuirii actualilor lideri cu o nouă gene­raţie, care să reflecte preocupările şi in­teresele unei populaţii extrem de tinere şi mult mai revoluţionare.

* Mihai Pătru este doctorand al Facultăţii de Ştiinţe Politice, Universitatea din Bucureşti, şi cercetător asociat la Institutul Diplomatic Român.