Atacul american în Siria, la mâna Congresului

Oare asistăm la o redesenare a relaţiei speciale, Parisul înlocuind Londra în topul preferinţelor Washingtonului?

Intern, Administraţia Obama pare să fi ajuns la o concluzie limpede: suntem gata să uti­li­zăm forţa militară împotriva regimului Assad. Pe fond însă, rezultatul votului parlamentului britanic a schimbat în mod esenţial datele pro­blemei, precum şi calculul administraţiei. Aşa se explică decizia preşedintelui Obama de a lăsa Congresului Statelor Unite ultimul cuvânt. În absenţa unei rezoluţii a Consiliului de Se­curitate care să ofere legalitate sub Capitolul VII din Cartă, fără sprijinul formal al NATO sau al Ligii Arabe, cu o coaliţie subţire, lipsită de aliatul său tradiţional - Marea Britanie –, Oba­ma pare să fi ajuns la concluzia că are nevoie de un pact al elitelor care să îi ofere legi­ti­mitatea politică să atace Siria. Pe fond, op­ţiunea preşedintelui Obama nu este neapărat o surpriză. În absenţa umbrelei comunităţii internaţionale, el optează pentru o minimă aco­perire politică internă. Este o mişcare lo­gică pentru un preşedinte care a promis să stea departe de noi aventuri militare, cel puţin de „războaiele opţionale“, să-şi con­sa­cre energiile pe nation-building acasă, să-şi re­orienteze atenţia geopolitică dinspre epi­cen­trele deceniului post 9/11 – Irak şi Afganistan – spre Asia.

Întrebarea este: ce va face Congresul? Foarte probabil că va da undă verde unui mandat li­mitat. Problema este că, prin declaraţiile sale, atunci când a enunţat cu subiect şi predicat un „red line“ în dorinţa de a descuraja re­gi­mul Assad să-şi folosească arsenalul chimic, Obama a angajat în mod direct credibilitatea Statelor Unite. Iar în relaţiile internaţionale, mai ales în contextul unui orizont geopolitic tec­tonic, efervescent, impredictibil, când pu­teri precum Iranul abia aşteaptă oportunitatea unui revizionism low-cost, predictibilitatea re­gională a garanţiilor oferite de SUA este o mo­nedă forte. Până şi sceptici realişti precum Zbig­niew Brzezinski sau Richard Haass re­co­mandă folosirea forţei tocmai pentru a res­tau­ra încrederea în cuvântul Casei Albe.

În cele din urmă, mandatul are toate şansele să rămână unul limitat, simbolic menit să ape­re şi să salvgardeze o normă internaţională. Dar este puţin probabil ca răspunsul Statelor Unite să îşi propună o răsturnare a balanţei de putere din teren. Pe de altă parte, în Wa­shington astăzi nu există voinţa politică de a acţiona decisiv în acest sens. Nimeni nu vrea să-şi asume o opţiune terestră. Pare că Ro­bert Gates a inaugurat o veritabilă cultură stra­tegică atunci când avertiza la West Point, în 2011, că „orice viitor secretar al Apărării care îl va sfătui pe preşedinte să trimită din nou o armată terestră americană în Asia, Ori­entul Mijlociu sau Africa ar trebui să fie exa­minat de psihiatru“. Asistăm, într-un fel, la o revenire la nivelul elitelor a „sindromului Viet­malia“ din anii ‘90, tendinţa de a respinge instinctiv orice intervenţie externă care ar putea să se termine cu eşecuri precum Viet­nam sau Somalia.

Şi totuşi, „dezertarea“ Londrei ridică serioase probleme. Semnificaţiile sunt profunde, in­clu­siv pentru relaţia transatlantică. Sigur că nu vor­bim de un atlantism fără rezerve, dar vo­tul laburiştilor de săptămâna trecută aruncă în aer consensul elitelor care a dat corolarul politicii externe britanice din 1999 până astăzi: „doctrina Blair“. Marcat de inter­ven­ţiile NATO în Bosnia şi Kosovo, dar şi sub im­pactul lecţiilor Ruandei, premierul Tony Blair con­tura la Chicago, în Aprilie 1999, o „doc­trină a comunităţii internaţionale“ prin care respingea programatic izolaţionismul în faţa actelor de genocid. Mai mult, pleda pentru identificarea unor circumstanţe legitime care justificau implicarea în conflictele interne ale altor popoare: „genocidul nu poate rămâne niciodată o problemă pur internă. Iar când re­zultatul îl reprezintă valuri masive de refugiaţi care destabilizează statele vecine, vorbim de ameninţări la adresa păcii şi securităţii inter­naţionale“. În cele din urmă, un discurs care anticipează norma R2P („responsabilitatea de a proteja“ sub semnul căreia s-a aflat inter­venţia din Libia), dar care are şi multe puncte comune cu discursul lui Obama din momentul acceptării Nobelului pentru pace. Oare asis­tăm la o redesenare a relaţiei speciale, Parisul înlocuind Londra în topul preferinţelor Wa­shingtonului? Sau să fie un semn că „era po­liticii externe americane în care Alianţa Atlan­tică era fundaţia a tot ceea ce SUA face în lume a luat sfârşit“ (Richard Haass)? Una pes­te alta, atât timp cât europenii vor prefera să pri­vească mai mult în interior, să devină pa­rohiali, să evite operaţiunile expediţionare, va fi din ce în ce mai greu ca Washingtonul să ex­plice necesitatea conservării Americii ca „pu­tere europeană“.