Avertismentul Kosovo (I)

Unul dintre punctele de cotitura pentru noua imagine a Kremlinului in lume si acasa este chestiunea Kosovo. De la prezentarea planului Ahtisaari in martie, rusii ii tin, prin amenintarea cu utilizarea dreptului de veto, prizonieri pro tempore pe americani si europeni. Dezbaterile din Consiliul de Securitate privind adoptarea unei rezolutii care sa deschida calea independentei supravegheate a provinciei treneaza si s-au dovedit neproductive, fiind transferate in Grupul de Contact (SUA, Marea Britanie, Rusia, Franta, Germania si Italia). Rusia arata astfel ca este un actor important global, ca isi poate proiecta influenta nu numai in Caucaz si Asia Centrala, dar si in Europa. Rusii afirma, ca si alte tari europene care nu se aud insa atat de puternic, ca independenta Kosovo ar redesena frontierele nationale europene pentru prima oara dupa cel de-al doilea razboi mondial, generand un precedent periculos atata timp cat nu exista acordul statului sarb pentru o formula agreata privind viitorul provinciei populata majoritar de albanezi. SUA si tarile europene vor sa evite veto-ul Moscovei, care ar priva declararea independentei Kosovo de legitimitatea Consiliului de Securitate. Independenta provinciei ar putea fi recunoscuta, in absenta unei rezolutii ONU, doar unilateral, in mod individual de restul statelor. Aceasta nu ar crea insa o premisa buna pentru stabilitatea regiunii, cum nici perpetuarea situatiei actuale incerte nu ofera perspective nici pentru albanezii kosovari nerabdatori, nici pentru sarbii tematori ca vor fi din nou pierzatori de noi teritorii, dar si de trenuri europene de modernizare.

SUA si multe tari europene sustin ca situatia din Kosovo este una sui generis (ca si cum in istorie ar exista asa ceva; de exemplu, ca si cum invazia nazista asupra Cehoslovaciei, acceptata de restul Europei, ar fi trebuit sa fie o exceptie sau ca si cum "eliberarea" tarilor din Europa de Est ocupate de catre sovietici ar fi trebuit sa fie o situatie inedita in istorie, fara precedent si fara alte incercari viitoare), un caz unic din cauza specificitatilor sale, chiar daca Rusia il invoca, nu fara interes, drept un precedent care ar putea inspira situatiile din Transnistria, Osetia de Sud si Abhazia (poate si Crimeea).

Un meci de simplu care nu ar fi trebuit sa aiba loc

In dosarul Kosovo, Rusia pare sa joace in ultima vreme rolul pivotal. Aceasta dupa ce in timpul lui Eltin, la sfarsitul anilor ‘90, ajunsese sa joace un rol marginal in raport cu cel al europenilor si al SUA. Din perspectiva americana, noua postura a Rusiei in chestiunea Kosovo este de natura a juca un rol de tergiversare cu consecinte potential negative. Din optica sarba este singura sansa de blocare a unei independente a Kosovo fara acordul Belgradului.

In plin sezon de tenis, Kosovo pare un joc bizar de simplu, opunand in finala SUA si Rusia, drept campioni interpusi ai albanezilor kosovari si respectiv ai sarbilor. E ca si cum intr-un meci de Cupa Davis tarile ar fi reprezentate de jucatori ai altor natiuni. Desi poate parea un joc de dublu pe formula SUA-UE/Rusia-Serbia, echipele aparente nu sunt omogene si nu impartasesc aceleasi obiective si strategii, fiind vorba in fapt de doar doi jucatori majori. Situatie regretabila cu atat mai mult cu cat se poate prezuma ca Serbia nu ar fi dorit sa fie nevoita sa isi puna destinul european in mainile Rusiei, iar UE ar trebui sa vrea sa iasa din raportul antagonist pe acest dosar care opune SUA Rusiei din motive ce depasesc arealul european.

In ciuda impresiei din ultima vreme, Rusia nu se pozitioneaza tot timpul la polul opus fata de SUA. In privinta Iranului, Rusia a votat alaturi de initiatorii americani si europeni mai multe rezolutii de impunere de sanctiuni Teheranului in Consiliul de Securitate al ONU. In plan bilateral a sistat cooperarea de asistenta tehnica la constructia centralei de la Bushehr. Atata timp cat Federatia Rusa va continua cooperarea pe dosarele majore de interes actual pentru americani: neproliferare, lupta anti-terorista si Iran, SUA nu ii poate presa mai mult pe rusi pe dosarul Kosovo. Mai mult, se pare ca rusii au transformat subiectul intr-o dovada pentru consum intern si international a redobandirii capacitatii Moscovei de a produce fideli si loialitati internationale articulate in jurul aptitudinii sale de a asigura protectie unor state ce se simt amenintate. Desi cazurile sunt diferite, totusi acelasi lucru pe care il face Rusia ca avocat al Serbiei il face si China cu regimul de la Khartoum: protectie in Consiliul de Securitate al ONU (CS). In prezent, Rusia blocheaza orice rezolutie a CS care ar transfera legitim responsabilitatea de la KFOR (NATO) si UNMIK (ONU) catre o forta UE care sa garanteze independenta supervizata a Kosovo. Moscova a torpilat trei proiecte de rezolutie ale CS in ultimele trei luni.

Preludiu politic pentru negocieri diplomatice

Cum s-a ajuns in aceasta situatie? In mare masura, prin lipsa de alternativa a Belgradului. Tot asa cum albanezii kosovari nu mai pot da inapoi dupa ce au fost incurajati spre independenta, nici liderii sarbi nu pot da inapoi in fata opiniei publice nationale, insistand asupra autonomiei extinse a regiunii. Daca inainte de 1999 Belgradul mai gasea macar la Paris rezonanta pentru mesajele sale, in ultima vreme nici marile puteri europene, nici SUA nu au parut a acorda prea multa atentie argumentelor si sensibilitatilor sarbilor. S-a incercat mai curand infrangerea vointei lor decat convingerea lor. Singurii care, din motive strategice, au fost gata sa devina avocatii Serbiei in arena internationala au fost rusii. In conditiile in care nici o tara europeana nu a jucat rolul de aparator al Serbiei, fie doar si pentru un echilibru sanatos, aceasta a fost aruncata in bratele Rusiei, chiar daca nu se iluzioneaza in privinta intentiilor Rusiei de agrandissement a statutului de mare putere si de jucare a cartii precedentului.

Aceasta greseala poate fi surmontata daca Uniunea Europeana, ca entitate, mai curand decat ca state membre, ar iesi din situatia de captivi ai meciului SUA-Rusia, in care nu are nici rol de jucator real, nici de arbitru. Cum s-ar putea depasi impasul actual? Prin aceea ca UE sa devina un jucator activ. UE ar trebui sa negocieze direct cu Belgradul si Pristina, nu prin intermediul rusilor sau americanilor. Liderii europeni ar trebui sa mearga la Belgrad cu o oferta ampla de asistenta economica combinata cu stimulentele politice ale unei traiectorii clare de integrare europena, la pachet cu o solutie de compromis care sa raspunda asteptarilor albanezilor kosovari, dar si aratand intelegere pentru situatia sarbilor.

Tarile din regiune, inclusiv Romania, ar trebui sa impinga puternic spre o formula negociata. In definitiv, perspectiva integrarii si aderarii euro-atlantice a avut o contributie decisiva la transformarea si modernizarea noilor membri UE. Sarbilor si albanezilor kosovari le-ar trebui dat acelasi lucru, in masuri egale. O astfel de atitudine ar fi mult mai congruenta cu politica generala a UE de a folosi cu predilectie persuasiunea, stimulentele economice si forta de atractie a unui model inclusiv si generator de prosperitate in detrimentul coercitiunii si al fortei politice sau militare. Romania, ca stat vecin, membru UE, dar si ca viitoare tara gazda a urmatorului summit NATO din aprilie 2008, ar putea juca un rol in gasirea unei solutii prin negocieri directe cu Belgradul care sa contina neechivoc stimulentele integrarii europene si aderarii la Alianta Nord-Atlantica. Din aceasta perspectiva, Romania ar avea o voce distincta de cea a Rusiei.

Asa cum o sugereaza si evolutia chestiunii nucleare iraniene, retorica ridicata poate fi un preludiu politic pentru negocieri diplomatice. Acestea trebuie sa fie duse de UE la un alt nivel in relatia cu Belgradul.

O intelegere cu sarbii ar permite reintoarcerea in Consiliul de Securitate unde Rusia nu se va mai putea opune unui plan agreat de ambele parti. Aceasta daca Departamentul de Stat american ii convinge pe albanezii kosovari ca un acord general beneficiind de sprijinul sarbilor este de preferat si pentru Pristina din ratiuni de durabilitate.

Ce solutie?

In speech-ul de anul trecut adresat ambasadorilor rusi in lume, presedintele Putin a reiterat discursul legalist si aderarea Rusiei la solutionarea conflictelor regionale prin negocieri, pe baza respectarii normelor internationale si a interesului tuturor celor implicati, "fie ca este vorba de Kosovo, Cipru, Transcaucazia sau Transnistria". Astfel, solutia Kosovo ar trebui sa inspire si solutionarea altor cazuri.

Opozantii independetei Kosovo fara o solutie agreabila partilor direct interesate afirma ca si alte regiuni, si ele cu specificitatile lor, au putut sa astepte o solutie timp indelungat, fara sa li se impuna o formula pripita si fatalmente fragila cum se incearca in cazul Kosovo. Spania, Grecia, Slovacia, Cipru si Romania au exprimat, pe o tonalitate redusa insa, rezerve fata de obtinerea independentei Kosovo intr-un mod care sa eludeze acordul Belgradului sau sa genereze riscuri de instabilitate in regiune.

Moscova nu are nici un motiv sa se grabeasca, SUA si multi dintre europeni au insa, alarmati fiind de fluiditatea status quo-ului. Rusii pot veni cu contrapropuneri. Washingtonul nu poate da insa mult inapoi. Orice concesie majora facuta Moscovei ar fi un semn de slabiciune in acest joc de putere in care Rusia forteaza reacceptarea sa ca mare jucator global. Asa cum Rusia incearca sa demonstreze ca este suficient de puternica sa acorde protectie in plan international unor tari, tot asa SUA trebuie sa demonstreze ca isi poate impune vointa din postura de superputere mondiala. Intrarea in aceasta logica a proiectarii internationale perceptiilor de putere este greseala europenilor. UE ar trebui sa negocieze direct cu Belgradul. Riscurile asteptarii si implicit ale nerabdarii unora sunt probabil reale la scala regionala. Totusi, unii oponenti in surdina sau à haute voix ai independentei Kosovo acordata pripit si fara acordul prealabil al Serbiei invoca situatia din teritoriile palestiniene care asteapta o solutionare de decenii, nefortandu-se impunerea unei solutii fara acordul tuturor partilor.

Nu trebuie uitat nici ca o amanare dincolo de 2008 nu pare a fi de natura, asa cum o atesta continuitatea pe subiect a ultimelor doua administratii ale celor doua mari partide politice americane, sa aduca a schimbare cardinala in eventualitatea ajungerii unui democrat la Casa Alba. In acelasi timp, nu trebuie pierdut din vedere nici ca - intr-un context diferit, cel al decolonizarii, - planul Baker de obtinere a independentei Saharei Occidentale, desi parea la un moment dat singura formula viabila, a fost finalmente ingropat. Spre deosebire de Kosovo, SUA sprijina acum informal, mutatis mutandis, planul guvernului de la Rabat care prevede doar autonomia provinciei controlate de Maroc. Planurile imaginate de diplomati nu au valoare absoluta. Si pe planul Ahtisaari se poate lucra, neputandu-i-se acorda a priori prezumtia de perfectiune, chiar daca a fost negociat timp de 14 luni.

Amanarea nu este o solutie nici pentru sarbi, care pierd timp prin izolare. Solutia cea mai rationala este o formula care sa dea pe cat posibil ambelor parti cat mai mult din revendicarile initiale. Liderii sarbi au semnalat deja ca sunt pregatiti pentru un compromis istoric, alianta cu Moscova fiind o solutie faute d’autre choix. Ar ramane ca UE sa aiba taria si unitatea necesara sa mearga la Belgrad cu o oferta concreta de asistenta economica si un road map clar de integrare europeana. Aceasta i-ar scoate pe rusi din postura de controlori ai trenului Serbiei spre Europa.

Un scenariu care nu pare a fi explorat este cel al unei posibile confederatii intre Serbia si Kosovo. Formula ar conferi Kosovo independenta, dar in contextul unei forme de uniune cu Serbia, chiar daca doar simbolice. Confederatia nu ar trebui sa fie in mod necesar simetrica sau sa prevada un parlament sau reprezentare externa comuna, ci doar unele mecanisme de cooperare in domenii de administratie interna care multe sunt surprinse in planul Ahtisaari. Acesta ar putea fi doar un mecanism temporar, pana la integrarea europeana a ambelor tari. Belgradul ar mentine astfel un control asupra nordului provinciei si nu ar pierde oficial inca o batalie, in timp ce Pristina ar obtine independenta efectiva si recunoscuta. Ambele ar primi un traseu european si perspectiva dizolvarii problemelor comune prin integrarea in UE.

Pentru moment, rusii tin in sah atat NATO, cat si UE si ONU, afirmand ca nici o solutie nu poate ocoli acordul Belgradului, mai precis consimtamantul statului din care o provincie independentista face parte. Altul este insa punctul pe care Rusia intentioneaza sa il marcheze la un nivel strategic mai amplu: sistemul international nu este dominat de o singura superputere mondiala, ci este un sistem multipolar. Nici un stat sau un grup de tari nu pot lua singure o decizie, sau cel putin nu fara consultarea si acordul Moscovei. Aceasta este miza geostrategica a dosarului Kosovo. Washingtonul ar vrea sa dovedeasca ca lucrurile nu stau asa, dar europenii nu par sa fie dispusi sa isi asume in mijlocul Europei riscurile unui Kosovo cladit prin impunere, nu prin diplomatie si compromis, marcile cu care s-a cladit pana acum Europa postbelica unita, stabila si prospera. Reconstructia si integrarea Balcanilor de Vest revine primordial UE, nu SUA. La fel ar trebui sa stea lucrurile si in privinta responsabilitatilor luarii deciziilor.

(continuare in numarul urmator)

Opiniile exprimate in acest articol il angajeaza pe autor exclusiv in calitate personala.