Basarabia: o tentativa (dureroasa) de a explica

Benedict Sergentu | 03.09.2008

Pe aceeași temă

Se stie: autoritatile locale basarabene, in frunte cu Vla­dimir Voronin, fac totul spre a impiedica unirea. Se mai stie si de ce inaltii demnitari ai "Republicii Moldova" im­partasesc o asemenea politica, numai ca aceasta ca­te­gorie nu e vesnica si exista speranta ca disparitia ei bio­logica va rasturna situatia. Sa speram, deci.

Ceea ce se stie mai putin, insa, sunt alti factori, mai pro­funzi, aceiasi care au facut, de exemplu, ca un re­fe­ren­dum organizat in Basarabia cu ani in urma, dar ori­cum dupa 1990, sa dea un rezultat ametitor de "nu"-uri pentru revenirea Basarabiei la matca ce noi o con­si­de­ram fireasca. Un rezultat de 84%, oricat de "trucat" ar fi fost, procentul e mult prea mare spre a fi putut fi influen­tat in mod determinant.

Intre timp, mi-a fost dat sa intalnesc o seama de ba­sa­rabeni, locuind la Chisinau sau in alta parte, care mi-au confirmat acest "nu" greu de imaginat. Scotocindu-mi cu luare aminte memoria, basaraberan ce sunt, mi-au venit in minte fapte. Fapte incontestabile, pentru ca traite du­re­ros de mine. Asadar, am sa-mi permit sa incep cu pro­pria-mi experienta.

Copil fiind, prin 1944, aveam doar 9 ani, am fost obli­gati sa ne parasim Basarabia natala, pentru ca frontul so­vietic se apropia. Parintii, ambii invatatori intr-un sat de pe malul Prutului, si-au luat "lumea in cap", am urcat cu totii intr-un tren cu destinatia Banat si plecati am fost. "Doar pentru maximum sase luni", spuneau pe atunci au­to­ritatile si, iata, au trecut mai bine de 60 de ani!

Dupa ce sovieticii au pus mana pe tara, a inceput va­na­toarea celor ce, ca si noi, fugind din fata sovieticilor, si-au dat pe fata dezacordul cu noua oranduire. Greu a fost, dar am scapat. Mai ascunsi prin podurile taranilor, sau chiar al popii, mai ascunsi cu alte ocazii ce ni s-au oferit, mai cu acte false dovedind ca in 1940 noi nu ra­ma­seseram sub stapanire sovietica.

O noua viata se infiripa in Ardeal, in Fagaras.

Desigur, aceasta trista odisee, pe care aveam s-o im­­par­tasim cu inca multi alti desradacinati ca si noi, ar merita inca multe, multe pagini, dar de data asta ar de­pasi cu mult intentia prezenta a autorului si, la urma ur­me­lor, pe cine ar interesa?

Cum-necum, ne aflam in tara noastra. Aceeasi limba, ace­easi credinta, aceeasi culoare a pielii, totul parea in or­dine. Parintii isi gasisera slujbe, eu incepusem liceul din orasul apropiat, incepusem cu totii sa speram in mai bine, de ce nu?

Un singru lucru nelinistitor incepeam sa-l deslusim doar.

Purtam cu noi o eticheta: refugiati, vene­tici=basa­ra­beni. "Eu va vad, aparent, oameni cumsecade, dar n-am sa inteleg niciodata cum cineva e in stare sa-si paraseasca avutul si totul spre a fugi in alta lume!", i-a scapat, intr-o zi, preotului, invitat de mama la masa, "ca sa ne cunoasca lumea". Ai mei, dar mai ales mama, au amutit, dar n-au iertat-o pana la moarte.

Mai pe urma, ne-a fost dat sa constatam ca opinia popii nu era nici pe departe o exceptie. Asta era at­mo­sfera si nu doar in sat, ci mai peste tot. Asa s-a facut, de pilda, ca doar dupa numai doi ani, ai mei au fost nevoiti sa se mute intr-un alt sat. Amenintarile satenilor deve­ni­sera nu doar pareri (ca cele ale popii), ci cu spargere de geamuri etc.

Nici eu, de partea mea, elev la internat ce eram, n-am avut parte de un tratament mai bun. Toata perioada de liceu mi-a cantarit greu eticheta de "basarabean refu­giat". Nu stiam ce sa mai fac s-o ascund, dar si mai tar­ziu, la facultate, tot cu "tinicheaua" a trebuit sa su­pra­vie­tu­iesc si ma avantaja sa-mi ascund originea.

Un fapt recent e, cred, revelator: la aniversarea a 49 de ani de la terminarea facultatii, acum doar am aflat, stand la masa cu colegii, ca vreo 5 sau 6 dintre noi eram ba­sarabeni. Asta spune ceva, nu?

Si acum, un alt capitol.

Din pacate, nu s-a uitat comportamentul armatei, jan­dar­meriei romane si chiar toata politica administratiei, cu ocazia reintegrarii Basarabiei, in 1917, repetat si dupa de­clansarea planului Barbarossa, in 1941. Intr-un cu­vant, lamentabil! Mi-a fost dat sa aud multe marturisiri, iar ultima e de la locuitorii localitatii Sabag, elvetieni la ori­gine, stabiliti (din 1821) in judetul Cetatea Alba, pe ma­lul Limanului Nistrului. Au ramas oamenii acestia cu un gust deosebit de amar la amintirea comportamentului ar­ma­telor romane din acea vreme.

Recent, intalnesc in Spania un basarabean stabilit de cu­rand in Romania, cu familia. Despre sentimentele ro­ma­nilor ce-i inconjoara n-a avut decat cuvinte de revolta. Nu pricepea nimic, mai ales ca antipatia romaneasca fata de basarabeni i-au povestit-o si alti prieteni, veniti tot de acolo.

Si mai recent, aflam ca la Universitatea din Cluj, unde se afla un anume numar de studenti basarabeni, ve­niti in baza unor acorduri dintre cele doua state, com­por­tamentul localnicilor este de-a dreptul scandalos. Vor cu orice pret sa-i umileasca, vor cu orice pret sa-i deter­mi­ne sa se simta "tolerati". Nu ar trebui subminat ajutorul ce se da acestor tineri, insotindu-i, in acelasi timp, de dis­pre­tul pentru: accentul dialectului lor, influentat, precum se stie, de ocupant; arhaismele ce dainuie din vremea cand limba era cea a razesilor, a cronicarilor; lipsa de ra­fi­nament occidental, pe care multi "rrromani" au impresia ca-l poseda; dar se uita prea usor ca intre 1940 si 1960, dupa cele 5 deportari, dincolo de Urali, nu acestea erau prioritatile lor. Au populat Siberia, unde cei ce manifesta un pic de interes vor gasi sate ca Soproca, Corbu, Balti etc... Celor scapati de urgia deportarilor le-a ramas mi­ze­ria delincventei, a prostitutiei, cu care acesti romani ca si noi umplu rubricile de "fapt divers" ale jurnalelor de mai peste tot.

Toate acestea sunt doar niste observatii personale, adesea subiective, dar fara nici o valoare statistica, dar daca si basarabenii de dincolo de Prut le-au observat, atunci nu devine, oare, explicabil acel 84% din refe­ren­du­mul amintit?

Ce oare ar putea explica, sau scuza, asemenea com­por­tamente ale romanilor din tara? Ca, daca (din 1970 ne aflam in Elvetia), prin definitie, fiinta umana nu-i fa­cu­ta sa-i suporte pe "venetici", atunci cum ar fi trebuit sa se comporte cu noi actualii nostri compatrioti? Nici ace­easi natie, nici aceeasi limba, nici aceeasi credinta. Dar daca am suportat-o pana acum, nu inseamna asta ca ei au fost altfel?

Deci, nu specific fiintei umane ii este trasatura de a nu-i suporta pe "venetici", ci specific este doar anumitor fiin­te umane. De ce, oare?

La urma urmelor, ce ne-ar mai ramane din sperantele noastre de a vedea vreodata o Basarabie facand parte din granitele firesti ale Romaniei?

 

10 august, Elvetia

 

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

CELE MAI CITITE

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22