Pe aceeași temă
Localnicilor le place să spună că George Orwell ar fi dedicat Birmaniei nu doar o singură carte, ci o trilogie: Zile birmaneze, Ferma animalelor şi 1984. Altfel, Ferma animalelor este o carte specific birmaneză. De ce? Pentru că este despre porcii şi câinii care conduc o ţară. (Emma Larkin)
Waihnin Pwint Thon şi-a văzut pentru prima dată tatăl printre zăbrelele închisorii. Avea numai 4 ani. Au marcat-o cătuşele de la mâini şi cămaşa de deţinut. Abia dacă a putut să îi atingă degetele. Fusese arestat pentru implicare în organizarea protestelor antiguvernamentale din 1988. Astăzi, se află din nou în închisoare pentru un protest paşnic, din 2007. A fost condamnat la 65 de ani şi 6 luni de temniţă. Waihnin Pwint Thon nu ştie dacă îl va mai vedea vreodată. Suferă de o boală de inimă, dar autorităţile refuză să îl trateze. Doar o altă modalitate de a-i frânge voinţa de rezistenţă.
De peste 40 de ani, Birmania, aflată în sud-estul Asiei, este o ţară condusă de o juntă militară. Nu există niciun fel de libertăţi sau drepturi ale omului. Pe fiecare stradă te simţi urmărit. Nu ştii niciodată ce te aşteaptă după colţ. „Dacă ne-am afla în Birmania şi am fi descoperiţi că realizăm un simplu interviu am fi pe loc arestaţi. De fapt, oamenii trăiesc ca într-o închisoare. Ţara mea este o închisoare controlată de armata generalilor. Conversaţiile sunt monitorizate. Frica s-a strecurat în gândurile noastre şi a pus stăpânire pe noi. Aşa trăim 24 de ore din 24.“
În estul Birmaniei, purificarea etnică a devenit o normalitate. În ultimii 15 ani, mai mult de 3.500 de sate au fost rase de pe faţa pământului. Este un dezastru umanitar care îl depăşeşte pe cel al Darfurului. Celor de altă etnie le sunt confiscate casele, uneori satele le sunt arse, iar femeile şi copiii sunt transformaţi în „căutători de mine“. De cele mai multe ori sunt ucişi, fiind pur şi simplu aruncaţi în aer. Sunt atrocităţi care se întâmplă aproape zilnic. Totodată, violul este o armă a regimului folosită discreţionar pentru a-i intimida pe cei ce se revoltă împotriva guvernului. „Acestea nu sunt acţiunile unui regim care va aduce democraţia, ci actele unor criminali brutali care nu vor renunţa niciodată la putere de bună voie“, crede Waihnin Pwint Thon, una dintre cele mai active luptătoare pentru eliberarea Birmaniei. Aflată la Londra, ca refugiat politic, Waihnin a devenit repede, pentru junta de la Rangoon, unul dintre cei mai incomozi oameni din afara Birmaniei. În septembrie 2010, a fost aplaudată, la scenă deschisă, de Gordon Brown, David Miliband şi întreaga Convenţie a Partidului Laburist. Deşi are numai 22 de ani, mesajul său, puternic şi ferm articulat, a mişcat Marea Britanie.
Revolta generaţiei tatălui ei împotriva regimului militar a marcat decisiv imaginarul birmanez. Pentru luptătorii pentru libertate, ziua de 8, din luna a opta, a anului 1988, reprezintă un veritabil moment fondator: când oamenii obisnuiţi, studenţii, femeile casnice, călugării au inundat străzile pentru a spune „nu“ oprimării. A fost un marş paşnic prodemocraţie, pentru libertate şi drepturile omului. Dar replica regimului a fost fără milă: 3.000 de oameni ucişi cu sânge rece, iar peste 1.000 încarceraţi. În Rangoon, medicii şi asistentele, copleşiţi de numărul răniţilor, ar fi atârnat pe porţile spitalului un mesaj care îi implora pe militari să oprească vărsarea de sânge. Se spune că mesajul ar fi fost scris chiar cu sângele răniţilor şi al morţilor din acele zile. În 2007, istoria avea să se repete. A fost un spectacol rar. Străzile au devenit „roşii“: mii de călugări budişti au ieşit atunci să protesteze împotriva guvernului. Şi mulţi dintre ei au fost ucişi, bătuţi şi arestaţi.
Tot pe fondul revoltelor din ’88 s-a remarcat şi Aung San Suu Kyi, fiica unei figuri legendare din timpul luptei pentru independenţa Birmaniei – Aung San. Până astăzi, Aung San Suu Kyi (laureată a Premiului Nobel pentru Pace, în 1991) a rămas simbolul prin excelenţă al opoziţiei şi disidenţei faţă de junta militară. 15 dintre cei 23 de ani scurşi de atunci şi i-a petrecut în arest la domiciliu. Pentru cei oprimaţi, Aung San Suu Kyi reprezintă vocea „celor fără de putere“ şi totodată tot ceea ce nu sunt „ei“, „generalii“. „Este neobişnuit ca generalii să se teamă de o singură femeie. În Birmania, Aung San Suu Kyi nu este doar un lider politic, ci este mama noastră. Avem aceste sentimente faţă ea. Ea înţelege lupta noastră şi se află în inimile şi sufletele oamenilor obişnuiţi. Generalilor nu le pasă decât de bani şi de putere. Pentru ei nu contează oamenii. Generalilor le este frică de ea pentru că poporul o iubeşte. Pentru cei mulţi, ea înseamnă speranţă.“
În Birmania, accesul la informaţie este limitat cu stricteţe. Deşi în Rangoon există „Internet cafe“-uri, totuşi fluxul online este controlat la fiecare 5 minute. Ai putea fi arestat pentru accesarea unui site normal de ştiri precum BBC. Îndrăzneala de a te informa se plăteşte cu ani grei de temniţă. Iar sentinţa variază între 5 şi 10 ani. „Avem biblioteci, dar nu putem să citim cărţi. Avem computere, dar nu putem să le folosim. Chiar dacă nu ştim prea multe despre drepturile omului, simţim că aceste lucruri nu sunt drepte.“ O glumă sinistră care circulă printre localnici este aceea că singurele ştiri „autentice“ pe care le poţi citi în ziarele regimului sunt „necroloagele“. În rest, atunci când răsfoieşti un ziar din Birmania eşti copleşit de o avalanşă de ştiri despre „infinitele“ realizari ale regimului. Şi totuşi, sub crusta unei realităţi cosmetizate pentru export se ascunde un adevărat sat al lui Potemkin, în care fiecare îşi duce viaţa mai departe: „Birmania este asemenea unei femei care are cancer. Ştie că este bolnavă, dar îşi continuă viaţa de parcă nimic nu s-ar fi întamplat. Refuză să se ducă la medic pentru tratament. Îşi pune flori proaspete în păr şi se duce în bazar ca şi cum totul ar fi normal. Ea vorbeşte cu oamenii, iar ei vorbesc cu ea. Ştiu că are cancer şi ea ştie că are cancer, dar nimeni nu spune nimic“ (Emma Larkin).
Noua generaţie de disidenţi birmanezi, precum Waihnin Pwint Thon, este inspirată de Gandhi, dar şi de rezistenţa lui Nelson Mandela, care nu şi-a abandonat niciun moment cauza: „Şi noi ne continuăm lupta. Multă lume îmi spune: ar trebui să te bucuri de libertatea din Regatul Unit şi să uiţi de Birmania. Poate schimbarea nu se va întâmpla în timpul generaţiei mele, dar simt că trebuie să continui. Este datoria mea. Este responsabilitatea noastră. Sunt momente când îmi pierd speranţa. Sunt momente când îmi dau seama că s-ar putea să nu îmi mai văd tatăl niciodată. Dar mă gândesc la eroismul său. În ciuda tuturor suferinţelor la care a fost supus, pur şi simplu nu a renunţat. Şi ştiu că niciodată nu va renunţa. Şi chiar dacă s-ar putea să nu îmi mai văd tatăl niciodată, îmi dau seama cât de mulţi părinţi sunt departe de copiii lor, în Birmania. Vreau să folosesc libertatea mea pentru a ajuta aceste familii să se reunească. Este gândul care mă face să merg mai departe“.
Pe Waihnin Pwint Thon am cunoscut-o la Bucureşti, în martie 2011, în timpul unei campanii lansate de către un ONG ceh, People in Need şi Ambasada Cehiei, în scopul conştientizării tragediei birmaneze în spaţiul public românesc. Punctul culminant a fost proiectarea unui film documentar care prezintă povestea uimitoare a Soldatului birmanez – un fost susţinător şi „insider“ al regimului, devenit unul dintre cei mai aprigi opozanţi ai săi. Fost soldat în armata birmaneză, Myo Myint a participat la ororile unui război civil crud şi fără sens. În urma exploziei unei mine, a rămas fără un picior şi fără o mână. Devenise de nerecunoscut până şi familiei sale. “Îmi pierdusem jumătate din corp. Dar mai aveam jumătate. Iar creierul şi puterea de gândire îmi erau intacte”, spune Myo Myint. S-a implicat apoi masiv în susţinerea opoziţiei democratice. A demisionat din armată şi a înfiinţat o mică bibliotecă de cărţi interzise, iar în timpul revoltelor din ’88 s-a adresat din cârje unei mulţimi de 8.000 de protestatari.
Discursul său de atunci a convins mai bine de 100 de militari, impulsionaţi de exemplul său, să se alăture demonstraţiilor antiguvernamentale: “Suntem la fel. Şi eu sunt fost soldat. Ca soldat trebuie să respecţi şi să urmezi ordinele comandantului. Dar în acelasi timp sunteţi şi fiinte umane. Iar ca fiinţe umane aveţi dreptul de a alege.” Pentru alegerea sa, armata l-a aruncat în închisoare, unde l-a torturat 14 ani, 11 luni şi 26 de zile.
În cele din urmă, deşi, iniţial, au pornit pe drumuri complet diferite, destinele celor doi – al Soldatului birmanez şi al lui Waihnin Pwint Thon – se intersectează. Amândoi au ajuns să lupte din afară pentru „prizonierii“ dinăuntru.
PS: „Cât timp armata va continua să controleze pe deplin ţara, refuzând să permită şi altor voci să fie auzite, cuvintele lui Orwell vor continua să rezoneze cu realităţile birmaneze.“ (Emma Larkin)
Links:
Finding George Orwell in Burma (Emma Larkin)
Citeste si despre: junta militara, dictatura militara, independenta Birmaniei, proteste antiguvernamentale, miscare de eliberare.
