Bolivia sub Evo Morales: populism, folclor şi coca

Reales în 2009 după rescrierea Constituției, preşedintele bolivian Evo Morales se pregăteşte pentru alegerile din 2014, pentru care nu are încă un contracandidat serios, el înlăturându-i din propriul partid sau de pe scena politică (prin condamnări sau forțându-i să plece în exil) pe cei care i-ar fi putut amenința dominația.

Bolivia se află pe locul doi în America de Sud din punct de vedere al rezervelor de gaz natural deținute, imediat după Ve­ne­zuela şi a 40-a la nivel mondial. În sud, în deşertul de sare Uyuni, Bo­livia are cele mai mari re­zerve de litiu la nivel mon­dial, acesta fiind folosit la fabricarea telefoanelor mo­bile de ultimă generație. În ciuda acestor resurse na­tu­rale importante, Bolivia nu beneficiază de o dezvoltare pe măsură. De 8 ani, Bo­li­via are un guvern stabil, so­cialist, condus de Evo Mo­rales, şef al cultivatorilor de coca sau co­caleros şi unul dintre cei mai fideli aliați ai fostului preşedinte venezuelean Hugo Cha­vez.

Revoluția socialistă parțială (2005-2013) şi Evismo

Cum ajungi în La Paz te întâmpină fața zâm­bitoare a preşedintelui Evo Morales de pe tot felul de panouri care laudă pro­gra­me guvernamentale precum planul de a construi un teleferic între oraşul de jos, din vale, şi oraşul satelit de sus, El Alto, un­de locuiesc cei mai săraci cetățeni. Ajuns în camera de hotel, dai drumul la televizor şi tot despre Evo se vorbeşte! Mai ales că, la începutul lunii iulie când am ajuns eu acolo, acesta a fost victima unui incident diplomatic major, atunci când, întorcându-se de la Moscova, avi­o­nului său i-a fost interzisă survolarea Fran­ței şi Spaniei, acuzat fiind că îl transportă la bord pe Edward Snowden. Omni­pre­zența preşedintelui este notabilă în ca­pi­tala de facto, La Paz¹, dar nu şi în oraşele a căror administrație îi este opusă, pre­cum Sucre sau Santa Cruz.

Ales pentru prima dată în decembrie 2005, Evo Morales este primul reprezentant al co­munității indigene, majoritare în Bo­li­via, care ocupă această funcție. Reales în 2009 după rescrierea Constituției, Evo se pregăteşte pentru alegerile din 2014, pen­tru care nu are încă un contracandidat se­rios, el înlăturându-i din propriul partid sau de pe scena politică (prin condamnări sau forțându-i să plece în exil) pe cei care i-ar fi putut amenința dominația.

Revoluția socialistă boliviană are un pro­fund caracter etnic, indigen şi este mai vi­zibilă în partea de est a țării, în zona an­dină, unde comunitățile quechua şi ay­ma­ra domină. Folclorul indigen inundă stră­zile oraşelor şi ecranele televizoarelor, dar Bolivia nu este doar folclor şi socialism.

Peisajul bolivian este mai degrabă definit de un aer de secol XIX, chiar colonial, şi nu te simți prezent în secolul XXI decât în enclave urbane precum în sudul La Paz sau în Santa Cruz, oraşul cel mai dezvoltat al țării. În rest, mai ales în zonele rurale, parcă ai păşi în secolul XIX, pe câmpuri întinse şi în general neîngrijte vezi porci ne­gri mâncând te miri ce, ca în filmul Pi­sica albă, pisica neagră al lui Kusturica. În oraşe, practic, nu există niciuna dintre marile companii transnaționale în mall-urile sau pe străzile comerciale: de la McDonald’s la Zara sau Starbucks, toate lip­sesc. Singura companie recognoscibilă prezentă în Bolivia este Burger King.

Pe lângă naționalizarea exploatării re­sur­selor naturale, precum pe­trolul sau gazul natural, guvernarea MAS (Mişcarea către Socialism) a lui Mo­rales a luat şi alte decizii importante. Principala de­cizie priveşte redesenarea sis­temului politic prin re­scrierea Constituției prin­tr-un proces similar celui din Venezuela chavistă. Cons­tituția statului pluri­național Bolivia din 2009 garantează drep­turile comunităților indigene, acordă o mai mare descentralizare la nivel regional, re­cu­noaşte, pe lângă spaniolă, cele 37 de limbi indigene şi pune bazele unui stat-bună­stare care asigură cetățenilor o serie de drepturi: de la apă la educație gra­tui­tă².

Creşterea prețului hidrocarburilor în ulti­mii 8 ani a ajutat guvernarea Morales, ca­re a reinvestit în programe publice, „las obras“, ca, de exemplu, săli de sport ex­trem de moderne chiar şi în sate izolate în deşertul de sare Uyuni, în care cu greu zăreşti un suflet. În schimb, printre case de lut, decorate cu antene de satelit şi jeep-uri Toyota, vezi şi o clădire masivă care domină, o sală de fotbal sau baschet şi, bineînțeles, lângă, portetul zâmbitor al lui Evo.

La nivel regional, după decesul lui Hugo Cha­vez, Evo se luptă pentru supremația în cadrul stângii radicale/populiste cu „ali­a­ții săi“ Rafael Correa din Ecuador, Cristina Fernandez de Kirchner şi Nicolas Maduro, preşedintele Venezuelei. Deocamdată, ni­ciunul nu a asumat locul lăsat liber de li­derul revoluției socialiste de secol XXI.

Santa Cruz şi autonomia. Opoziția disipată

În mod tradițional, estul bolivian şi mai ales regiunea Santa Cruz, aflată în zona de junglă a țării, a avut încă din secolul XIX o tradiție autonomistă. Ultima dată când Santa Cruz şi-a dorit separarea de gu­ver­nul din La Paz a fost cu ocazia refe­ren­dumului din 2008, care propunea acor­darea unei mai mari autonomii acestei re­giuni, prima ca importanță economică (re­sursele de petrol şi gaz găsindu-se aici, precum şi cele mai importante ferme care cultivă soia). Santa Cruz este oraşul cu cea mai pronunțată opoziție la guvernarea lui Morales. În 2009, s-a vorbit despre el şi în România, căci atunci a avut loc atacul gu­vernamental asupra unor presupuşi oponenți ai lui Morales, printre care şi un cetățean de origine română, Magyarosi Ár­pád. Ucişi în Hotel de Las Americas din centrul Santa Cruz, aceştia erau bănuiți că pregăteau asasinarea lui Morales, dar, con­form opoziției, li s-a înscenat acest atac hollywoodian pentru a descuraja re­zis­ten­ța locală.

Comunități indigene în revoltă: TIPNIS

Consacrat pe scena națională şi ca urmare a protestelor comunităților indigene îm­po­triva guvernului (prin aşa-numitele răz­boaie „ale gazului“ din 2003 şi 2005 şi „răz­boiul apei“ din 2000), Evo Morales nu a fost nici el scutit de acelaşi tip de pro­test masiv, mai ales cu ocazia măririi pre­țului gazului, anunțată de Crăciun în 2010, sau împotriva proiectului de a cons­trui în TIPNIS, cunoscut şi ca „războiul pădurii“.

În Parcul Național TIPNIS (Teritoriu In­di­gen şi Parc Național Isiboro-Sécure), gu­vernul Morales a propus construirea unei autostrăzi între oraşele Villa Tunari şi San Ignacio de Moxos, care amenință nu nu­mai indigenii (peste 15.000), dar şi mediul (proiectul ducând la tăierea a peste 550.000 de arbori, dacă va fi dus la bun sfâr­şit)³, pentru a stabili o conexiune mai bună cu Brazilia. Protestele naționale din 2011 au fost reprimate dur de guvern, când, protestatarii, plecați în luna august pe jos din regiunea cu pricina, au ajuns în La Paz în cadrul celui de-al 8-lea marş contra construcției autostrăzii.

Coca, cocaleros şi traficul de cocaină

Santa Cruz este acum şi unul dintre cele mai importante oraşe boliviene atinse de traficul de cocaină. O realitatea cu care te confrunți când ajungi în Bolivia este om­niprezența pericolului reprezentat de tra­ficul de droguri, suspiciune care planează şi asupra turiştilor.

Unul dintre scopurile mandatelor pre­zi­dențiale ale lui Evo Morales îl reprezintă impunerea distincției între planta coca şi drogul obținut în urma unui proces chi­mic, cocaină. În ciuda acestui efort de a de­penaliza consumul ancestral pe pă­mân­turile boliviene al frunzei de coca, con­fu­ziile şi asocierea celor două continuă. De altfel, articolul 384 al Constituției bo­li­vie­ne menționează că frunza de coca este pa­trimoniu cultural şi resursă naturală, ca­re, în stadiul său natural, nu este stupe­fiant.

Morales a fost, înainte de a deveni senator şi apoi preşedinte, cocalero şi apoi sin­di­calist al cultivatorilor de coca, continuând să fie şi astăzi şef al cocaleros din Bolivia (încă din 1996 este preşedinte al Co­mi­te­tului de coordonare al celor Șase Federații ale Tropicului din Cochabamba, care re­grupează cele mai importante orga­ni­za­ții ale cocaleros). Opoziția din Bolivia îl acu­ză pe Morales că încurajează şi chiar con­trolează traficul de cocaină, din ce în ce mai dezvoltat după venirea acestuia la pu­tere. Dacă, în anii ‘80, SUA au reuşit să li­miteze extinderea plantațiilor de coca, su­prafețele dedicate acestei cultivări au cres­cut exponențial după 2006.

De altfel, în Bolivia, în zona andină, coca este omniprezentă. Mulți cetățeni încă mes­tecă planta cu valențe energizante şi aceasta poate fi achiziționată în mod liber pe întreg teritoriul țării. Un Muzeu al Co­ca din La Paz te poartă prin lunga istorie a plantei, de dinainte de cucerirea de că­tre europeni până la invenția Coca-Cola şi utilizarea cocainei în tratamentele geria­tri­ce ale doctoriţei Ana Aslan. //

Note:

1. Constituțional, Sucre rămâne capitala țării. În Sucre, oraşul în care s-a semnat independența țării, rezidă încă puterea judecătorească.

2. Herbert S. Klein, Historia de Bolivia, La Paz: Librería Editorial GUM, 2011, pp. 319-320.

3. Samy Schwartz & Emilio Martínez, TIPNIS: La Marcha que cambió la historia, Santa Cruz: El Factor Multiplicador, 2011.