Cairo prin ochii unui expat

În Cairo plutește un foarte vag sentiment de neliniște. O frustrare dureroasă și periculoasă nu și-a găsit decât o temporară supapă de ventilație – protestele antiamericane - și un relativ blând și, îndrăznesc să spun, chiar naiv țap ispășitor – filmul antimusulman. Adâncile tensiuni sociale interne însă nu și-au spus nici pe departe încă ultimul cuvânt în Orientul Mijlociu și, după părerea mea, nu au mai nimic de a face cu politica americană în Egipt sau cu existența mult-invocatului film.

Ca în orice metropolă cosmopolită a aces­tui împestrițat început de secol XXI, în Cairo coexistă două orașe: cel autohton, să­răcăcios, întins pe orizontală și poluat corespunzător, în care își găsesc adăpostul majoritatea membrilor claselor de jos, și un Cairo al privilegiaților, o oază de străzi liniștite și complexe rezidențiale scăldate în lumina belșugului, curate și stră­lu­ci­toare ca faianța de pe zidurile palatelor fa­raonilor, exhibând opulență și fast. Aceas­tă oază-enclavă adăpostește, cum probabil vă așteptați, elitele business-ului local, o bună parte a claselor de mijloc, cadrele di­plomatice și – un cuvânt poate nou pentru unii dintre cititori – expații.

Voi zăbovi un moment asupra termenului „expat“, deja folosit în mod curent: de origine ame­ricană, ca aproape tot ce pe­ne­trează vocabularele limbilor te­restre în momentul de față. Cuvântul vine de la „expatriate“ și, neavând neapărat o conotație negativă, se referă la indivizii ve­niți din alt spațiu cultural, exponenți ai noului fenomen social al transna­țio­na­lis­mului. Deși mulți dintre cei care se de­cla­ră practicanții acestui modus vivendi sunt vizibil condiționați spiritual de cultura ma­ternă, denominația deține și anumite co­notații și nuanțări „la modă“, astfel încât rândurile expaților continuă să se îngroașe peste tot în lume. În ciuda apelativului so­fisticat, un expat nu este la sursă decât un angajat al variatelor mecanisme mul­ti­na­ționale, un consultant sau un contractor de instituție de învățământ sau al sec­to­ru­lui nonguvernamental. Expații sunt, în vir­tutea jobului lor, persoane mobile din toa­te domeniile de activitate, cu o mare des­chidere spre multiculturalism și aventură, care petrec de la câteva zile până la câteva decenii în același loc, departe de casă, dar perioada medie de ședere este de un an sau doi. În paranteză fiind spus, pentru că noi suntem genul de popor care adoră re­pe­rele autoreferențiale, românii încep și ei să se infiltreze în rândurile expaților, dar mai timid și, fiindcă majoritatea celor care o fac sunt tineri, ei apelează la încă destul de virginul teren al ONG-urilor, în care com­petitivitatea este mai puțin acerbă.

Dacă fac aceste referiri aparent gratuite și generale, e pentru a clarifica faptul că miș­cările sociale care au cutremurat lumea ara­bă din Tunisia în Indonezia, începând din Cairo și Benghazi (și care la ora scrierii acestor rânduri nu dau semne de încetare) nu afectează direct comunitățile de expați din marile orașe. Dacă ar face-o, co­mu­ni­tățile internaționale ar fi mult mai re­vol­tate din cauza victimelor pe care con­flic­tele ce izbucnesc sporadic în lumea a treia le-ar face în rândurile acestor comunități. Să ne imaginăm ce ar însemna dacă, de pil­dă, numai câțiva membri ai comunității ger­mane din Cairo (care se ridică în jurul a 1.000 de locuitori) ar cădea vic­time miș­cărilor de stradă.

Așadar, descrierea de mai sus poate fi lu­ată și pe post de addenda pentru rândurile care urmează. Fiind eu însumi un simplu expat, ancorat temporar în oaza de liniște din Cairo, numită Maadi – un vechi car­ti­er colonial, devenit în ultimii 50 de ani un fel de Greenwich Village al capitalei egip­tene –, nu „raportez“ nici din miezul „fier­binte“ al evenimentelor și nu sunt nici în­sărcinat politic pentru a face un co­men­ta­riu de cine știe ce competențe profesionale (deși ceea ce înseamnă asta exact ni­cio­da­tă n-am ajuns prea clar să înțeleg). Ca sim­plu martor, să-i zicem, „apropiat“ al eve­ni­mentelor, îmi permit, în schimb, câteva observații și comentarii pur personale.

Pentru început, trebuie reiterat fap­tul că mișcările stradale din marile orașe arabe sunt re­s­trân­se exclusiv la zonele centrale. Și în Cairo, protestele izbucnite ca reacție la filmul amator care ridiculizează ima­ginea profetului Mahomed sunt con­cen­trate în zona Ambasadei SUA și a stră­zilor din imediata vecinătate a acesteia. Co­incidența face ca ambasada să fie am­plasată nu departe de locul, devenit sim­bo­lic, din care a pornit acum mai bine de un an și jumătate revoluția egipteană, și anu­me Piața Tahrir. Protestele aduc, deci, oa­recum a notă de continuitate cu mișcarea populară care a dus la căderea regimului Mu­barak, dar asemănările se opresc aici. În schimb, faptul că Piața Tahrir și zonele adiacente acesteia, deci inclusiv ambasada americană în sine, cât și campusul unei vechi și vestite universități americane din zonă, The American University of Cairo, au fost înconjurate de baricadele care au fost recent escaladate de mulțimi isterice nu reprezintă decât o confirmare a ati­tu­dinii preventiv-izolaționiste a ame­rica­ni­lor. Printr-o coincidență, am vizitat aces­te baricade cu aproximativ o săptămână înaintea începerii protestelor și, deși poate că sună fals post factum, am simțit, prin simpla amplasare oarecum sfidătoare a aces­tor imense blocuri de piatră, o in­vi­tație aproape fățișă la atitudine con­flic­tu­ală. (Lucru care, trebuie spus, nu este izo­lat la Egipt. Ambasadele americane fo­lo­sesc baricade stradale pentru a se proteja „de e pace sau război“ peste tot prin țările din lumea a treia).

Pe de altă parte, nu ar fi corect însă să afir­măm că egiptenii ar fi acumulat în tot acest timp sentimente antiamericane, care au explodat în mișcările pe care le vedem acum din cauza filmului. (Că ar fi vorba de atacuri premeditate, cum se mai ve­hiculează acum în mass-media, este la fel de posibil, dar nu încape în sfera co­men­tariilor acestui articol.) Personal, consider că ceea ce vedem acum este o manifestare foarte spontană și, ca orice emoție pu­ter­nică (fie și la nivel de mase), ea se va asa­na în timpul cel mai scurt.

Problema care, în schimb, va per­sista este credibilitatea lui Oba­ma și periclitarea realegerii lui în lunile care urmează. Lipsa de răspuns prin forță a Ad­minis­tra­ției Obama (care nu poate fi văzută decât ca fiind cea mai rezonabilă și mai in­te­li­gentă alegere în momentul de față) dă câș­tig de cauză spiritelor așa-zis patriotice ale republicanilor lui Romney, care vor profita de „tăcerea“ lui Obama pentru a-l considera slab. Retorica și vocabularul lui Romney nu cunosc cuvintele „a discuta“ și „a sta la tratative“. Dimpotrivă, can­di­da­tul republican pare a etala un adevărat dispreț cu privire la aceste noțiuni pe­sem­ne barbare. Ca și predecesorul său re­pu­blican care s-a grăbit să-i eticheteze pe toți cei care nu sunt „cu noi“ ca fiind „îm­po­triva noastră“, celebrul George W., există toate șansele ca Romney să stea cu degetul pe proverbialul buton roșu din primele zi­le în care acesta va păși la Casa Albă, dacă cumva va câştiga alegerile. Și aceasta, bi­ne­înțeles, poate conduce repede la o es­ca­ladare nedorită a conflictului cu Iranul, ca­re, prin principiul alianțelor care sunt acum în acțiune (să nu uităm nici de bu­toiul cu pulbere numit Siria), poate de­sem­na începutul sfârșitului pentru Pri­măvara Arabă. Sau, așa cum s-a exprimat un co­respondent al BBC, ar putea face ca Pri­măvara Arabă să se transforme într-o ne­dorită iarnă a vrajbei noastre.

În ceea ce privește atmosfera sau gradul de tensiune din aer în Cairo în momentul de față (și, din nou, nu mă refer la Piața Tahrir), nu pot să spun decât că plutește un foarte vag sentiment de neliniște. Să nu uităm însă că Egiptul, spre deosebire de celelalte țări musulmane, obișnuia să de­rive până la 10% din PIB din turism. Odată cu revoluția, acest lucru s-a schim­bat dramatic și confirmarea am simțit-o pe pielea mea într-o scurtă plimbare, să-i zicem de recunoaștere, întreprinsă săp­tă­mâna trecută (deci înaintea protestelor) în zona așa-zisului Cairo coptic, adică ve­chiul oraș iudeo-creștin, în care există un complex de biserici, cimitire și sinagogi izo­late de restul orașului printr-un zid in­timidant de înalt și de bine păzit. Că ceva nu era tocmai în regulă, oricine ar fi putut concluziona judecând după imensele ba­za­re turistice. În aceste până nu demult ade­vărate furnicare comerciale, domnea o li­niș­te la fel de sepulcrală ca și în burta pi­ramidelor, care, la diferite dimensiuni mi­niaturale desigur, stăteau îngrămădite de­geaba pe tarabele comercianților. Pe în­gus­tele alei care musteau, fără îndoială, de tu­riști străini în anii precedenți, judecând du­pă infrastructura grandioasă care le-a fost dedicată în aceste spații, am întâlnit ex­clusiv grupuri răzlețe și fărâmițate, ale căror priviri rătăceau buimace asupra obi­ectivelor, într-o atitudine la fel de de­zo­lan­tă ca și cea a ghizilor care îi însoțeau.

Multe se spun despre acești ghizi sau operatori turistici a căror activitate a fost afec­tată de la revoluție încoace. Că acesta este un fapt în­gri­jorător, mai ales pentru cei cu prea puține studii superioare, pentru a-și permite să se reprofileze este de netăgăduit. Mai mult însă, viitorul se prezintă sumbru pentru comercianții animați de spiritul oriental, care, până mai deunăzi, se arătau atât de insistenți să afle de unde ești pentru a-ți vinde un sarcofag-bibelou. O privire dez­nădăjduită a luat, se pare, definitiv locul acelei viclene sclipiri din ochii lor care pre­simțea apropierea câștigului ori de câ­te ori sânge de turist se nimerea prin îm­prejurimi. Și în ciuda a ceea ce am crezut despre ei înainte (recunosc că în unele si­tuații insistențele comercianților am­bu­lanți mi s-au părut supărătoare, asta ca să mă exprim elegant), situația din prezent nu mi se pare cu nimic mai îm­bu­cu­rătoare.

Aceasta din cauză că tocmai acești ghizi – și milioanele de alți șomeri ca ei –, oa­meni care au început să simtă deziluzia ine­rentă tranziției imediat următoare eu­foriei revoluționare, sunt aceiași ne­mul­țumiți care în zilele precedente au es­ca­ladat baricadele de pe străzile capitalei Ca­i­ro și au dat foc steagului american. (Este adevărat că tot ei au primit credit și pen­tru realizarea revoluției.) Ceea ce, pe de­parte de a fi, cum spuneam înainte, acu­mularea treptată de sentimente an­ti­a­me­ricane, pare mai degrabă a fi o frustrare mult mai dureroasă și mai periculoasă, ca­re, pentru moment, nu și-a găsit decât o temporară supapă de ventilație – pro­tes­tele antiamericane - și un relativ blând și, îndrăznesc să spun, chiar naiv țap is­pă­și­tor – filmul antimusulman. Adâncile ten­si­uni sociale interne însă nu și-au spus nici pe departe încă ultimul cuvânt în Orientul Mijlociu și, după părerea mea, nu au mai ni­mic de a face cu politica americană în Egipt sau cu existența mult-invocatului film (în afară de a fi potențate de un sen­timent de invidie la adresa unei economii bogate care tratează în continuare lumea a treia ca pe un pașalâc – sic! – de secol XXI).

Există și alte zvonuri, care merg mai de­parte, îndrăznind să vorbească despre miș­cări stradale cu adevărat masive, și nu gru­pări de câteva sute sau poate o mie de pro­testatari după cele mai senzaționaliste re­latări, mişcări care nu vor putea fi la fel de ușor dispersate ca şi acum, şi anume prin­tr-un voleu de gloanțe de cauciuc și două-trei victime. Aceste proteste ar fi ca­uzate, în schimb, de evenimente cu enorm potenţial destabilizator, şi anume scum­piri la două produse cheie de pe piața egip­teană: petrolul și făina. Și aceasta nu pen­tru că noul guvern islamist al lui Morsi ar dori să destabilizeze și mai mult eco­no­mia, ci, să vezi și să nu crezi, pentru că nu altul decât FMI-ul i-ar impune aceste măsuri în cazul (foarte probabil) în care Morsi ar dori să contracteze un împrumut. Date fiind remarcabilele asemănări cu vre­murile nu demult trecute de la noi (și ca să dau apă la moară scepticilor – cine știe ce va mai fi), cred că nu e nevoie să mai in­sist. Singura subliniere care mai trebuie făcută e că Egiptul e o țară cu experiență de­mocratică nu de 20, ci de nici doar 2 ani (vedeți, avem și noi motive să ne mân­drim!) și o populație de până la 4 ori mai ma­re decât a României. Dacă mai adău­găm că nivelul general de trai e probabil de tot atâtea ori mai redus și că, mai nou, egiptenii au o tradiție foarte activă în a-și exprima public nemulțumirea, sunt și eu de acord că avem toate ingredientele unei rețete pe cât de insolite, pe atât de ex­plo­zive. Cel puțin mult mai explozive decât fumul câtorva cocktailuri Molotov și a unui steag american, servite pe înălțimile manichiurat-mediatizate ale baricadelor.

Da, au fost morți chiar. Şi au fost răniți. Să nu uităm însă că avem de a face cu o ța­ră – oricât de jignitor ar fi apelativul – de lumea a treia, unde prețul pus pe viață și pe valoarea ei, mai ales în rândurile po­pu­lațiilor mai sus-pomenite, nu este foar­te mare. Dacă la acestea adăugăm și exis­ten­ța fanatismului religios și gradul înalt de dramatizare care este specific populațiilor imature politic, cred cu convingere că ne îndreptăm spre ceva ce ar trebui să dea to­tuși de gândit guvernelor locale, la în­ce­put, și mai apoi celor care amestecă căr­țile sus, la tribună.

Văzute din această perspectivă, tulburările din lumea arabă încetează să mai fie doar un supărător și repetitiv semnal de alarmă care vizează diferențele religioase dintre două sau mai multe culturi, care nu pot gă­si încă un numitor comun. Ele devin un indicator cât se poate de precis pentru ulu­i­toarea lipsă de echilibru dintre Est și Vest, atât din punct de vedere cultural, cât și eco­nomic. O lume globalizată în care re­la­țiile interumane, comerciale, politice se în­trepătrund într-un mod atât de inter­de­pen­dent, încât fac ca izolarea și auto­su­ficiența să fie practic imposibile, nu poate supraviețui cu disensiuni atât de mar­can­te. E ca și cum o familie disfuncțională ar încerca din răsputeri să ignore la nesfârșit certurile care o macină și care, încet-în­cet, o vor duce la un dramatic colaps psi­hologic. Nu mai poate fi vorba nici doar de dialogul pe care îl visa acum patru ani Obama, dar nici de atitudinea beligerantă a lui Romney. În ciuda lipsei de cer­ti­tu­dini, ceea ce este aproape sigur e că multe se vor hotărî, de fapt, în următoarele luni, în funcție de rezultatele alegerilor din Ame­rica. Dacă vom asista la cristalizarea şi mai apoi sedimentarea resentimentelor reciproce, sau, dimpotrivă, la o nouă in­flamare a acestora, depinde în grad foarte mare de noua retorică venită din SUA.

Cert e că lumea (și în special lu­mea a treia) este obosită. Oricine va urma în fotoliul prezidențial la Casa Albă, dacă acesta dorește menținerea stabilității, va trebui (măcar în obișnuitele promisiuni făcute la început) să ofere porți deschise pentru so­luționarea conflictului. Cu navele mai mul­tor marine militare naționale migrând în numere tot mai mari înspre Strâmtoarea Ormuz, cu cei doi coloși economici asia­tici, China și Japonia, în conflict pentru in­sulele Senkaku, cu întreaga lume arabă de­ja dezlănțuită și nații întregi de șomeri aflați la capătul răbdării (și al puterilor), ne apropiem vertiginos de momentul epic în care presa internațională va declara em­fatic: „Lipsește doar o minusculă scân­teie pentru a inflama o situație aflată în stare avansată de tensionare“. //

Corespondenta din Cairo.