Cannes: summit-ul inexistent

Europa, aflată într-o furtună financiară, îşi dă seama că poate conta doar pe ea însăşi.

Ce albină l-a pişcat pe premierul grec? De ce Georgios Papandreou, care de la începutul crizei a fost un partener credibil şi responsabil al liderilor europeni, a decis să organizeze un referendum ca să valideze acordul pentru ajutor financiar? Săptămâna trecută, ştirea i-a surprins pe toţi: de la liderii politici la pieţele financiare, de la presă la ONG-urile altermondialiste. Bursele au scăzut, politicienii au fost şocaţi, ziarele au publicat articole polemice. Unele susţineau că referendumul este necesar într-un moment atât de important pentru Grecia, altele că, dimpotrivă, pe un fond emoţional puternic, răspunsul grecilor nu ar fi fost raţional, deci irelevant pentru dezbatere.

Explicaţiile pentru gestul premierului grec au fost dintre cele mai diverse şi s-a mers de la analiză până la psihanaliză. Au fost unii care au spus că nervii lui Papandreou au cedat, pur şi simplu: după doi ani în care partenerii internaţionali îi cer mereu câte ceva, în care populaţia iese în stradă în fiecare săptămână, în care opoziţia de dreapta îi critică dur acţiunile, Papandreou a vrut să împartă responsabilitatea. Alţii au vorbit despre o „cacealma“ ca la poker, premierul grec încercând să obţină altceva: de exemplu, un ajutor financiar mai convenabil din partea comunităţii internaţionale, cu un plan de austeritate mai puţin sever, care să nu îngenuncheze Grecia.

Potrivit unor surse apropiate preşedinţiei franceze, întrebat de omologii europeni de ce a făcut acest gest surprinzător, Papandreou a motivat însă prin... „ameninţarea unei lovituri de stat militare“. Cu alte cuvinte, unii şefi militari ar fi vrut să îl înlăture de la putere şi, în faţa acestei ameninţări, a făcut apel la popor. Ciudată explicaţie, primită cu scepticism de colegii europeni.

Până la urmă, la presiunea europenilor, care i-au spus clar premierului grec că o respingere a planului de salvare înseamnă ieşirea din zona euro, ba chiar din UE, Papandreou a renunţat la referendum. Dar gestul lui nu rămâne fără urmări. Scena politică din Grecia e mai fragilă ca niciodată şi încă nu se ştie ce rezervă viitorul: la ora scrierii acestui articol, se vorbeşte despre un guvern de coaliţie, urmat de alegeri anticipate în februarie. Această instabilitate începe să îi obosească pe partenerii internaţionali, care au dat încă un ultimatum Greciei, ca până la sfârşitul anului să ratifice planul de ajutor financiar. Care e scenariul dacă acest lucru nu se întâmplă? Nici să nu ne gândim.

Urmează Italia?

Fragilizată de luni bune din cauza indeciziei liderilor europeni şi a amânării adoptării unui program de reforme, Italia e noua verigă slabă a Europei. Dobânzile pentru împrumuturile pe care le ia Italia de pe pieţe au crescut la peste 6,3%, prag considerat critic, în condiţiile în care datoria publică a Italiei este foarte mare, de 120% din PIB. Ca termen de comparaţie, Germania se împrumută cu 1,2% şi Franţa cu 3%. Constrâns de colegii săi europeni, Silvio Berlusconi a acceptat ca gestionarea finanţelor ţării să fie supravegheată de FMI, care va publica la fiecare trei luni un raport despre modul în care avansează reformele. După luni de ezitări, Silvio Berlusconi a prezentat un program de reforme.

Problema Italiei este însă legată de credibilitate, după cum spunea recent şefa FMI, Christine Lagarde. Dacă stăm să ne gândim, e un paradox: Grecia, ţară cu mari probleme, beneficiase în ultimii doi ani de o imagine ceva mai bună, graţie acţiunii lui Georgios Papandreou (până la episodul cu referendumul), în timp ce Italia, ţară cu economie mult mai solidă, are o imagine mai proastă din cauza nenumăratelor episoade juridice-economice-erotice în care e implicat Berlusconi. Financial Times a calculat de altfel că există o „penalizare Berlusconi“ care costă peninsula nu mai puţin de 20 de miliarde de euro pe an, iar manevrele speculative împotriva Italiei ar fi mai mici, în cazul în care imaginea lui Berlusconi nu ar fi atât de ştirbită.

Dacă, în cazul Greciei, unii economişti şi chiar oameni politici mai consideră că ţara se poate retrage din euro şi din UE, în cazul Italiei nu există un plan B. Dacă Italia cade, zona euro se prăbuşeşte. La fel şi Uniunea Europeană.

Ce s-a întâmplat la Cannes?

Trebuia să fie summit-ul care încheia cu succes preşedinţia franceză a G20. Cel puţin aşa spera preşedintele Nicolas Sarkozy la începutul anului, când Franţa a preluat şefia grupului ţărilor celor mai puternice de pe planetă. Nu s-a întâmplat aşa. Şi asta în primul rând din cauza premierului grec care, prin anunţarea referendumului, a fost oaspetele nepoftit al summit-ului. S-a vorbit mult mai mult despre Papandreou decât despre Sarkozy, Merkel, Obama sau preşedintele chinez Hu Jintao.

Revenind însă la rezultatele concrete ale summit-ului, niciuna dintre aşteptările de acum un an ale lui Sarkozy nu pare să se fi concretizat. În ianuarie, şeful statului francez spunea că G20 trebuie „să fie în măsură să prezinte rezultate concrete unei opinii publice din ce în ce mai neliniştite“.

Ce s-a întâmplat zece luni mai târziu? Europa, aflată într-o furtună financiară, îşi dă seama că poate conta doar pe ea însăşi. Cel puţin acesta e mesajul primit de la ceilalţi participanţi la summit. Începând cu Barack Obama, care crede că zona euro „va fi la înălţimea“ dificultăţilor financiare, continuând cu preşedinta Braziliei, Dilma Rousseff, care spune clar că ţara sa nu are de gând să finanţeze Fondul European de Stabilitate Financiară, şi încheind cu preşedintele sud-coreean Lee Myung-bak care îi invită pe europeni la... austeritate. Şeful statului coreean a amintit de sacrificiile făcute de ţara sa în perioada crizei de la sfârşitul anilor ‘90 şi a concluzionat că reformele îşi merită preţul. Încurajant.

Cât despre restul subiectelor, depinde de felul în care dorim să vedem paharul: plin sau gol. Pentru prima dată în comunicatul final este evocată o posibilă taxă pe tranzacţiile financiare internaţionale. La începutul anului, Franţa era singura ţară care susţinea aşa ceva. Azi şi-a mai făcut câţiva aliaţi, dar mari puteri financiare ca Statele Unite şi Marea Britanie nici nu vor să audă de aşa ceva. Or, o astfel de taxă nu are şanse decât dacă toţi membrii G20 sunt de acord cu ea. De asemenea, 11 ţări au fost arătate cu degetul drept „paradisuri fiscale“. Printre ele, Elveţia şi Lichtensteinul. Nimic mai mult însă în a împiedica scurgerea unor sume imense prin paradisurile fiscale. În fine, cei mai importanţi oameni politici ai planetei au vorbit şi despre chestiuni sociale. Cele 20 de ţări s-au angajat să ratifice cele opt convenţii fundamentale ale Organizaţiei Internaţionale a Muncii.

Cum era de aşteptat, Nicolas Sarkozy a vrut să arate că rezultatele preşedinţiei franceze a G20 sunt mai bune decât o spun criticii. „G20 e un maraton, nu un sprint“, comenta un apropiat al şefului statului francez, dând astfel de înţeles că summit-ul de la Cannes a pus nişte baze pe care se va construi ulterior.

Problema este că „maratonul“ G20 se desfăşoară în paralel cu o serie de „sprinturi“ de mare actualitate. Franţa luptă în prezent pentru a evita degradarea notei sale de agenţiile de rating şi pentru asta premierul François Fillon a prezentat la începutul săptămâ­nii cel mai „strict buget din 1945 şi până azi“. Italia luptă să nu ajungă în situaţia Greciei, în timp ce Grecia luptă să nu intre în haos. SUA şi Europa se supraveghează reciproc, ştiind că probleme majore de o parte a Atlanticului vor provoca probleme majore şi în cealaltă parte. Țările emergente nu ştiu dacă să intervină sau să stea pe margine. Iar temutele pieţe financiare aşteaptă următoarea verigă slabă pentru a ataca. Şi în curând se va vedea dacă digurile de protecţie care au fost ridicate în ultimii doi ani în Europa vor rezista.

Luca Niculescu este Redactor-şef la Radio France International.