Ce și-ar dori Putin să obțină și cu ce s-ar putea alege din criza ucraineană

În ciuda impresiei că în Ucraina Kremlinul pune în aplicare un plan imbatabil, atent întocmit, o analiză, chiar și sumară, scoate în evidență faptul că Rusia n-a avut o strategie clară și, mai mult, a comis erori grave de evaluare a situației, generând reacții pentru care nu era pregătită și pe care nu le-a luat în calcul.

Încă din toamna lui 2013, propaganda Moscovei, difuzată prin canalele de televiziune care se retransmiteau în Ucraina, a încercat să creeze un curent anti-UE. Rezultatul a fost diferit de cel scontat: după refuzul Guvernului Mikola Azarov de a semna acordurile cu UE la Summitul Parteneriatului Estic de la Vilnius, zeci de mii de oameni au protestat. Iar atunci când protestele păreau că se sting de la sine, președintele Viktor Ianukovici le reaprindea cu o și mai mare intensitate, din cauza brutalității cu care interveneau trupele speciale ale Ministerului de Interne. Utilizarea în exces a violenței venea, de regulă, după ce președintele sau premierul Rusiei își manifestau public dezamăgirea față de lipsa de fermitate a puterii de la Kiev în fața protestatarilor agresivi. În ianuarie, atunci când majoritatea din Rada Supremă controlată de Ianukovici a votat un pachet legislativ care copia legile din Rusia prin care se restrângeau drepturile și libertățile cetățenești, protestele din Ucraina au intrat în faza decisivă, dar și cea mai violentă. Acele proiecte de lege, afirmă presa de la Kiev, au fost redactate la Moscova, iar liderul de la Kremlin ar fi insistat personal să fie puse urgent în aplicare. De altfel, premierul rus Medvedev a condiționat a doua tranșă din împrumutul acordat în decembrie Ucrainei, care se afla în pragul colapsului economic, de stingerea Euro-Maidan-ului și reinstaurarea liniștii la Kiev. Ianukovici, altfel un politician experimentat și abil, presat de Kremlin, face greșeli în trei luni cât n-a făcut în întreaga carieră politică. Evaluările greșite ale Moscovei, presiunile la care Putin a supus autoritățile de la Kiev au contribuit la deznodământul dramatic al protestelor din Ucraina și la sabotarea propriilor instrumente de influență.

Deciziile păguboase ale Kremlinului au continuat. Moscova l-a trimis pe Vladimir Lukin la medierea între putere și opoziție la Kiev, însă, cu toate că emisarul rus a fost activ în timpul negocierilor, el n-a semnat acordul, sub pretextul că nu avea împuternicire. Inițial, Moscova recunoaște și sprijină acordul putere-opoziție, mediat de UE, pentru a-l dezavua ulterior, după fuga președintelui Ianukovici în Rusia. Acest episod a lipsit Moscova de ultima resursă de a modela evoluțiile politice de la Kiev.

Din acest moment, Kremlinul intră într-o nouă etapă în relația cu Ucraina. Obiectivul este același: Ucraina să nu adere la UE și NATO și să rămână în sfera de influență a Moscovei. Pașii tactici sunt diferiți: federalizarea și finlandizarea (neutralitate, o Ucraină în afara blocurilor politico-militare), dar și anexarea Crimeei de către Rusia. Însă anexarea Crimeei, primul și singurul obiectiv realizat, care schimbă dramatic geopolitica întregului spațiu extins al Mării Negre, urmată de destabilizarea sud-estului Ucrainei, de lansarea dezbaterii despre Novorossia (regiune înființată la sfârșitul sec. XVIII, care cuprindea teritoriile de pe litoralul nordic al Mării Negre, de la Donețk până pe Nistru, la Bender și Dubăsari), complică acum operaționalizarea celorlalți pași tactici. Numai că pentru Moscova federalizarea se vede prin ochelarii Novorossiei, ceea ce înseamnă ruperea în două a Ucrainei, estul și sudul, de la Lugansk până în Transnistria, urmând să rămână sub influența Rusiei. Poate în granițele Ucrainei federale sau sub forma unui stat „independent“, dar oricum sub influența Moscovei. De ce este vital acest coridor? Dacă Rusia nu controlează estul și sudul Ucrainei, ea nu are coridor terestru către Crimeea, pe care tocmai a anexat-o, și nici către Transnistria, un important cap de pod către Sud-Estul Europei și instrumentul prin care Moscova ține în șah Chișinăul, nu atât ca acesta să nu se unească cu Bucureștiul, cât să nu iasă de sub influența Rusiei, creând un precedent, care poate fi urmat de alte foste republici sovietice. Trebuie amintit aici faptul că elita militară și de securitate a Rusiei gândește mereu în termeni de teritoriu.

Pentru ca acest plan să devină realitate, prioritatea Rusiei era să împiedice desfășurarea alegerilor prezidențiale la 25 mai, prin destabilizarea Ucrainei. Un președinte legitim, rezultat al unui scrutin recunoscut internațional, poate reface unitatea țării, chiar dacă într-o formulă din care lipsesc Crimeea, Lugansk, Donețk. Ceea ce Rusia nu dorește să se întâmple, de teamă că a treia republică ucraineană, întărită de confruntarea cu Rusia, va putea adera la UE și mai ales la NATO. În cazul în care scrutinul nu poate fi blocat, pentru proiectul Novorossia este esențial ca alegerile să nu se desfășoare în estul și sudul Ucrainei, regiuni în care Rusia vrea să-și mențină influența. Asta însemna că de la Harkov la Odessa, trecând prin Lugansk, Donețk, Dnepropetrovsk și Herson, estul și sudul Ucrainei ar fi trebuit să fie sub controlul forțelor separatiste. Ceea ce nu s-a întâmplat. Moscova a evaluat greșit situația de pe teren. Analiștii ruși n-au sesizat amploarea schimbărilor produse, faptul că Ucraina de azi este diferită de fosta republică sovietică. Pe teritoriul Novorossiei sunt astăzi opt regiuni ucrainene. Dintre ele doar două, Donețk și Lugansk, sunt controlate de separatiști. În celelalte regiuni, tensiunile au fost dezamorsate, Kievul controlând cea mai mare parte din sudul și estul țării. Ucraina nu este atât de slabă pe cât credea Rusia, îmbătată de propria propagandă. Nu este un stat falimentar, pe care-l îmbrâncești ușor în colaps. Donețk și Lugansk sunt, după Crimeea, regiunile în care procentul de etnici ucraineni este cel mai redus, iar al celor care declară limba rusă ca prima limbă este cel mai ridicat. Tot în aceste două regiuni este și baza de putere a fostului președinte Ianukovici. Aici, Partidul Regiunilor, partidul fostului președinte, obținea în alegeri 90% din voturi. Asta explică de ce separatișii au câștigat puterea doar în Crimeea, Donețk și Lugansk.

Regiunile Donețk, cu 4,7 milioane locuitori, cea mai populată din Ucraina, și Lugansk, cu 2,4 milioane, sunt controlate de câteva mii de oameni înarmați și de televiziunile Kremlinului, ce creează impresia că toată Novorossia este în flăcări, imagini care n-au nicio legătură cu realitatea de pe teren. Paramilitarii separatiști nu sunt eroii prezentați de televiziunile moscovite care apără poporul de fasciști și naționaliști ucraineni, adepți ai lui Bandera, ci sunt de fapt elemente ale lumii criminale locale sau de import, din Crimeea și nordul Caucazului. Și nu sunt sprijiniți masiv de populație, cum se afirmă adesea. Doar între 1/4 și 1/3 din populație sprijină activ curentul independentist în Lugansk și Donețk. Ceilalți, marea majoritate, se ascund prin case, s-au refugiat la rude, în alte regiuni, își ascund nevestele și fetele de „eroii războiului poporului“, în majoritate tâlhari, găinari care sparg vitrinele magazinelor, umblă mai mult beți pe străzi, fură și răpesc. Acești voluntari proruși cred în Putin așa cum părinții și bunicii lor au crezut în Stalin și contează pe sprijinul Moscovei după referendum, când așteaptă intrarea trupelor ruse în Ucraina. Chiar dacă nu trebuie cu totul exclusă invazia trupelor rusești, ea e puțin probabilă, în această etapă. E limpede că Putin nu se aștepta la această reacție internațională, în special din partea SUA. Moscova a sperat în repetarea retoricii republicane din vara-toamna 2008, de la războiul ruso-georgian de cinci zile. Numai că, spre neplăcuta surpriză a lui Putin, președintele democrat Obama a forțat impunerea unui set de sancțiuni economice și politice, un preț pe care Moscova nu pare dispusă să-l plătească pentru două regiuni, Donețk și Lugansk, care nu-i asigură coridorul pe uscat care să unească Rusia cu Crimeea și Transnistria, capete de pod care pot fi sufocate de o Ucraină ostilă.

Un moment important, care a surprins punctele vulnerabile a ceea ce pare să fi fost planul rusesc, a fost ratarea preluării controlului asupra orașului Mariupol, fostul Jdanov, port la Marea de Azov, în sudul regiunii Donețk, pe unde trece șoseaua care face legătura între Taganrog, în Rusia, și peninsula Crimeea, recent anexată de Putin. Importanța Mariupol în planurile rusești se vede și din violența luptelor care au avut loc acolo. Însă, de vreme ce de la Harkov până la Odessa, celelalte șase regiuni au rămas loiale Kievului, intrarea trupelor rusești în estul și sudul Ucrainei ar fi declanșat un război clasic ruso-ucrainean, care nu se știe cum și mai ales când s-ar fi încheiat. Deci, pentru ca proiectul Novorossia să nu eșueze, separatiștii trebuie să preia ei mai întâi controlul asupra sudului și estului Ucrainei și abia, după aceea, armata rusă să intre în aceste regiuni, pe care câteva mii de separatiști nu le pot apăra mult timp, evitând o confruntare militară cu armata regulată ucraineană. Anexarea de către Rusia doar a regiunilor Lugansk și Donețk, o mică parte din Novorossia, este prea puțin față de proiectul inițial și nu îndeplinește principalul obiectiv, asigurarea legăturii terestre cu Crimeea.

Câștigul ar fi prea mic, 7 milioane de locuitori, două regiuni cunoscute pentru zăcămintele de cărbune, industrie metalurgică, construcții de mașini, însă cu enorme probleme sociale. De pe urma ocupării Lugansk și Donețk, Moscova s-ar alege cu noi sancțiuni economice și politice din partea Occidentului și ar fi consolidat sentimentele antirusești în Ucraina, pentru măcar două generații.

Cel mai probabil, alegerile prezidențiale de la 25 mai din Ucraina vor marca înfrângerea lui Putin și eșuarea proiectului Novorossia. Șansa Kremlinului era să nu permită ținerea acestor alegeri. Aventura ucraineană a lui Putin aduce mai multe daune Rusiei, decât beneficii. Anexarea Crimeei va costa Moscova cât nu face. Poate fi cântecul de lebădă al unui imperiu, construit cu migală, veacuri la rând. Înfrântă de câteva ori de-a lungul istoriei, Rusia se ridica, se moderniza și revenea în forță pe scena internațională. De astă dată, șansa Rusiei era să se modernizeze cu banii obținuți din exploatarea resurselor energetice. Putin a modernizat armata, și nu economia, a investit prea puțin în educație și cercetare.

Criza ucraineană a izolat Rusia pe scena internațională, i-a făcut prestigiul țăndări, a supus-o sancțiunilor economice și politice ale țărilor membre în cele mai selecte cluburi. Pe plan intern, criza ucraineană a fost un bun prilej de a extinde controlul polițienesc asupra societății rusești, asupra media ruse, a Internetului. Pe termen scurt, aceste măsuri își ating scopul, ele sugrumă orice opoziție. Pe termen lung, însă, ele ar putea compromite viitorul Rusiei. Și chiar al propriului regim politic, în următorii ani Putin având de lucru pentru a-și asigura supraviețuirea la Kremlin.

Aflându-se de 14 ani în fruntea Rusiei, dintre care 10 în calitate de președinte și 4 de premier, Vladimir Putin ar vrea să intre în manualul de istorie ca un nou Petru cel Mare, fondatorul unui imperiu puternic, modern, europenizat, însă ar putea fi comparat mai degrabă cu Nicolae II, groparul imperiului Romanovilor.