Ce tip de lider este Kim Jong-Un?

În filmul 13 zile este o scenă memorabilă între Robert McNamara şi amiralul care coordonează tactic blocada navală impusă Cubei. Iritat de agresivitatea amiralului, McNamara explodează: „Nu înţelegi nimic. Asta nu este o blocadă. Este un nou limbaj, un nou vocabular. Este preşedintele Kennedy comunicând cu secretarul Hruşciov“. Cam la fel s-ar rezuma astăzi evenimentele din peninsula coreeană: un exerciţiu de comunicare între Kim Jong-Un şi comunitatea internaţională.

S-au spus multe, în timp, despre Kim Jong Il, tatăl actualului lider de la Phenian. În­să un studiu detaliat al perioadei în care s-a aflat la putere conturează profilul unui lider flexibil, care a oscilat între a plusa oportunist, for­­ţând limitele statu-quo-ului, sau, dimpotrivă, unul care s-a adaptat cameleonic con­strângerilor momentului. Ca regulă, comportamentul şi obiectivele sale au variat în funcţie de contextul politic în care Kim Jong Il ope­rea­ză. Însă ca filosofie ope­ra­ţională de cursă lungă, aces­ta a încercat de fiecare dată maximizarea preferinţelor, conştientizând limitele con­textului, dar oprindu-se întotdeauna îna­inte de a pune în pericol supravieţuirea re­gimului. Nu în ultimul rând, parametrii lea­dershipului contează, iar orice schimbare în stilul şi modul în care acesta este or­ga­nizat generează schimbări în ceea ce se în­tâmplă în lumea din afară. Iată câteva din­tre concluziile avansate de Margaret Her­mann, profesor la Universitatea Syra­cuse, unde coordonează un proiect de leader­ship profiling. Miza proiectului, bazat pe un software care interpretează mostre cheie din discursurile diverşilor lideri, este ace­ea de a deschide o fereastră în mintea lor, de a vedea lumea din perspectiva pre­fe­rinţelor lor şi a „electoratului“ lor ţintă, a constrângerilor care îi moderează. Doar cu­noscând acest input specific, putem spera să dezvoltăm ceea ce studiile de apărare nu­mesc tailored deterrence, o descurajare calibrată pe particularităţile contextuale în care funcţionează respectivul lider.

Astfel, în primii ani (1994-2000), îl vedem pe Kim Jong Il jucând rolul „avocatului“, care acţionează în culise, încercând să-şi con­vingă publicul pivot că este demn să fie succesorul liderului fondator. Ulterior, odată puterea consolidată, între 2000 şi 2002, pe fon­dul „politicii de Sunshine“, devine liderul conciliator, disp­us să negocieze cu Su­dul şi care vede în com­pro­mis şi în formulele quipro­quó mecanisme ideale de avan­sare a intereselor re­gi­mului său. După 2002, mediul inter­na­ţio­nal se modifică radical, pe măsură ce re­gimul este plasat pe „axa răului“, for­ţân­du-l să adopte măsuri radicale, astfel că ajun­ge să vadă în arma nucleară unica mo­dalitate de a securiza viitorul politic al di­nastiei Kim.

Havel obişnuia să spună că „politica im­pli­că întotdeauna şi puţin teatru“, de simţ dramatic. Foarte probabil, ceea ce am vă­zut recent este mai degrabă un joc de sce­nă, destinat cu prioritate consumului po­li­tic intern. Desigur, fiecare gest şi de­cla­ra­ţie este amplificat retoric, chiar cu preţul unor nuanţe apocaliptice, pentru a rezona strategic cu publicul său ţintă. Dar la fel ca şi în democraţii, elementul decisiv este relaţia dintre lider şi „electoratul“ său esen­ţial, fundamentul puterii sale, ceea ce în contextul nord-coreean este, în cele din urmă, armata. Legătura este om­bi­li­ca­lă. Iar pentru a câştigă loialitatea şi sus­ţi­nerea acestui segment, noul Kim trebuie perceput ca fiind cel care le serveşte in­te­resele. Ca şi tatăl său în primii ani, pare să urmeze acelaşi ritual simbolic. Este ne­voit să răspundă rapid la întrebarea: ce îmi conferă legitimitate şi credibilitate? Răs­punsul îl vedem în spectacolul regional din ultimele săptămâni. Este un mecanism de legitimare internă, de botez politic. În ciu­da vârstei, Kim Jong-Un este nevoit să po­zeze într-un lider puternic, ameninţător, care inspiră teamă şi care ţine în şah co­mu­nitatea internaţională. „Tatăl a avut la dispoziţie 4 ani pentru a-şi consolida pu­terea. Fiului i se cere acelaşi lucru în­tr-un an şi jumătate. Ceea ce vedem în aceste zile este modul său de a transmite că se află încă în plin proces de con­so­li­dare a puterii“, consideră Margaret Hermann.

Pe de altă parte, lucrurile sunt infinit mai complicate decât în cazul ascensiunii ta­tălui său. Atunci, decizia aparţinea unui li­der predominant. Acum, decizia este par­tajată şi depinde foarte probabil de di­na­mi­ca unui grup: Kim Jong-Un, mătuşa (Kim Kyong-Hu) şi unchiul său (Jang Song-Taek). Ultimii doi au fost aleşi special de ta­tăl său pentru a veghea ucenicia fiului. Şi totuşi, unchiul său pare cu adevărat cen­trul gravitaţional, eminenţa cenuşie a re­gi­mului. Este conectat simbolic la toate sur­sele relevante de putere: cu familia Kim (fiind căsătorit cu însăşi fiica liderului fon­dator), dar în acelaşi timp considerat drept omul Beijingului din interiorul regimului nord-coreean. Mai mult, este general de ar­­mată şi este vicepreşedintele instituţiei care exercită formal controlul asupra for­ţelor militare. Este imaginea „bătrânului în­­ţelept“ iniţiat în reţeta de supravieţuire a tatălui, familiarizat din interior cu me­canica şi forţele gravitaţionale ale sis­te­mu­lui şi, mai ales, cel care ştie să coordoneze pârghiile necesare pentru reproducerea di­nastiei Kim. În fond, nu este deloc exclus să fie chiar el cel care decide în materie de politică externă. La fel cum s-a întâmplat şi în cazul primului mandat al preş­ed­in­te­lui George W. Bush, când, pe fondul lipsei sale de experienţă, atribuţiile de politică externă au fost parţial externalizate către gru­pul neoconservatorilor. „Decizia de a in­vada Irakul în 2003 le-a aparţinut lui Cheney şi Rumsfeld, care s-au folosit de un lider fără experienţă în zona politicii internaţionale pentru a-şi impune punc­tul de vedere. Pe măsură ce George W. Bush capătă mai multă experienţă, Rumsfeld este forţat să se retragă, iar Cheney de­vine tot mai izolat. Este interesant că Geor^­ge H. Bush i-a dat fiului pe Powel, Cheney şi Rumsfeld tocmai pentru că nu avea experienţă de politică externă. Cred că acelaşi lucru a încercat Kim Jong Il prin plantarea în jurul fiului a unui grup cu iniţiaţi în reţetele de supravieţuire a dinastiei Kim“, crede Margaret Hermann.

* Octavian Manea este masterand Fulbright la Maxwell School of Citizenship and Public Affairs, Universitatea Syracuse.