Ce vrea de fapt Coreea de Nord?

Prima impresie pe care o lasă comportamentul Coreei de Nord din ultimele luni este cel  al unui adolescent rebel și iresponsabil, care amenință să dea foc la casă, dacă nu îi sunt îndeplinite „poftele“. În cazul de față, „casa“ e Peninsula Coreea, iar chibriturile sunt arsenalul nuclear și balistic nord-coreean. Dacă studiem atent însă, descoperim treptat mizele acestui comportament și raționalitatea din spatele lui.

Dacă ar fi să căutăm un comportament si­milar cu al Coreei de Nord în istoria re­la­țiilor internaționale, cel mai rapid răspuns ar fi: Adolf Hitler, înainte de începerea ce­lui de-al doilea război mon­dial. Hitler a amenințat cu războiul în Europa, dacă re­vendicările sale teritoriale din centrul și estul con­ti­nentului nu sunt în­de­pli­ni­te. Amenințând cu răz­bo­iul, Hitler a obținut re­mi­li­tarizarea Renaniei, Ans­chlus­sul (alipirea Austriei la Ger­mania) și regiunea Sudetă după acordul de la Mün­chen. Toate aceste obiective de politică ex­ternă au fost obținute fără niciun fel de văr­sare de sânge, prin intermediul a ceea ce se cheamă în jargon diplomatic „po­li­tica la marginea prăpastiei“, brinkmanship.

Această tactică diplomatică presupune fo­losirea amenințării realizării unui lucru de neconceput (război în Europa sau lansarea unui atac nuclear), în schimbul în­de­pl­i­nirii unor revendicări. E o combinație ex­trem de periculoasă între bluff-ul de la po­ker și șantaj. Statele Unite ale Americii au înțeles jocul practicat de Phenian și și-au întărit prezența regională prin des­fă­șu­ra­rea de sisteme antibalistice în Guam sau la bordul navelor americane, prezența în re­giune a bombardierelor strategice B-2 și B-52, precum și a avioanelor de vânătoare F-22, dar concomitent au limitat și nu­mărul acțiunilor care ar putea fi con­si­de­rate provocatoare de către nord-coreeni și care ar putea fi folosite drept scuză pen­tru lansarea unui atac. Astfel, testul de rutină al unei rachete balistice in­ter­con­tinentale Minuteman III de către forțele stra­tegice americane, care trebuia să aibă loc săptămâna trecută, a fost amânat.

Coreea de Nord și Kim Jong-Un nu se gă­sesc în situația Germaniei na­ziste și a lui Adolf Hitler din anii ‘30, dar utilizează aceleași tactici și stra­ta­ge­me pentru atingerea obi­ec­tivelor de politică externă. Phenianul nu este o putere în ascensiune, este un stu­diu de caz în autoritarism stalinist și eșec economic. În ultimii 20 de ani, țara s-a confruntat cu foamete și crize alimentare între 1994-1998, 2008 și 2010. Foametea din 1994-1995 a costat vie­țile a milioane de nord-coreeni, iar stu­diile făcute pe tinerii nord-coreeni care au împlinit 18 ani au arătat că sunt mai puțin dezvoltați fizic decât tinerii sud-coreeni de aceeași vârstă, semne ale unei ali­mentații deficitare. În ciuda acestor realități extreme, Coreea de Nord a reușit să dezvolte un arsenal nuclear și balistic impresionant.

Regimul comunist de la Phenian dorește, în primul rând, obținerea de garanții de securitate din partea SUA că nu va fi atacat. Acest aspect este important, deo­a­rece războiul din Coreea de acum 60 de ani nu s-a încheiat. Există armistițiul de la Panmunjon, încheiat în 1953, dar starea de război între cele două Corei continuă, precum și cea între Coreea de Nord și Sta­tele Unite. Un alt aspect care determină po­litica externă nord-coreeană este pro­tejarea regimului de o eventuală inter­ven­ție americană de tipul celor din Irak sau Kosovo. Dezvoltarea arsenalului nuclear nord-coreean este strâns legată de teama unui regime change impus prin in­ter­venție – să nu uităm că George W. Bush a inclus pe axa răului Coreea de Nord, ală­turi de Irak și Iran, cu un an înainte de lan­sarea invaziei care a dus la eliminarea regimului lui Saddam Hussein.

Sursa belicozității recente a Coreei de Nord poate fi explicată și prin noul val de sancțiuni impus în urma ultimului test nuclear. Sancțiunile adoptate de ONU, la propunerea SUA, vizează în special acele activități care afectează în mod direct elita de la Phenian: tranzacțiile cu valută. Ast­fel, regimul nord-coreean își vede tran­zacțiile financiare din afacerile sale legale sau mai puțin legale zădărnicite și ve­niturile reduse. O lovitură grea pentru un stat sărac.

Legitimarea internă a noului dictator de la Phenian este de asemenea importantă. Kim Jong-Un a preluat frâiele puterii de foarte puțin timp, are nevoie de o „le­gen­dă“ în spate care să-i confere o aură de pu­tere similară cu cea a „iluștrilor“ săi îna­intași: Kim Il Sung, bunicul său, și Kim Jong Il, tatăl său. Kim Jong-Un este un tâ­năr de 29-30 de ani, despre a cărui exis­tență nord-coreenii au aflat cu puțin timp înainte ca tatăl acestuia să înceteze din via­ță. Amenințarea vecinilor din sud și a SUA cu atacuri nucleare se înscrie în această logică, de construire a legitimității lui Kim Jong-Un ca lider puternic atât în plan ex­tern, cât și în plan intern. Există riscul re­al al unei lovituri de stat, dacă Kim Jong-Un se dovedește a fi un lider inept și slab, care nu poate asigura supraviețuirea regi­mului.

Va face până la urmă Coreea de Nord ini­maginabilul, va reaprinde conflictul „în­ghețat“ acum 60 de ani? Cel mai probabil, nu. În afară de desfășurarea a două ra­che­te balistice, retorica Phenianului nu a fost însoțită de o mobilizare de război. Cel mai probabil vom asista la un nou test cu ra­chete balistice, care să marcheze, pe 15 aprilie, 101 ani de la nașterea „preșe­din­te­lui etern“ Kim Il Sung. //