Pe aceeași temă
Replicile globale ale mişcării Occupy Wall Street (OWS) rezonează mai puţin cu Piaţa Tahrir şi mai mult cu „indignaţii“ anilor ΄60.
Epidemia protestelor antiausteritate care a inundat Europa a ajuns şi pe celălalt mal al Atlanticului. Pe parcursul ultimelor săptămâni, Parcul Zuccotti (numit cândva „Piaţa Libertăţii“), situat între Wall Street şi Ground Zero, a devenit epicentrul unui happening cu ecouri globale. Frapează simbolismul atent selectat, mesajul anti-establishment şi mai ales coregrafia tactică a protestului. Nu este un marş oarecare, orchestrat de sindicalişti care la sfârşitul câtorva ore se demobilizează şi se împrăştie sleiţi în cele patru zări. Dimpotrivă, participanţii se comportă ca nişte veritabili combatanţi, „ocupând“ la propriu o poziţie strategică într-un teatru de operaţiuni pe care nu au de gând să îl mai părăsescă până când vocea lor nu este auzită şi nu produce efecte politice.
Dar de ce Wall Street? De ce nu au campat în DC, pe Pennsylvania Avenue, în faţa Casei Albe sau a Congresului - centrele gravitaţionale ale sistemului decizional? În octombrie 1967, Martin Luther King spunea, într-o conferinţă de presă, că „a venit vremea să campăm chiar aici în Washington... şi să rămânem cu miile până când Congresul naţiunii noastre şi guvernul federal vor face ceva pentru a rezolva problema sărăciei“. În opinia „indignaţilor“, Wall Streetul este marca înregistrată a unui sistem pervertit şi eşuat, în care aleşii au ajuns să îi reprezinte pe cei puţini (1%) în dauna celor mulţi (99%). Procentele le aparţin. Sunt prezente în mai toate clipurile şi instantaneele fotografice ale mişcării. În cele din urmă, combatanţii din Zuccotti Park se consideră interpreţii unei virtuale „voinţe majoritare“ pentru reaşezarea fundamentelor sistemului şi reorientarea priorităţilor sale. Departe de Wall Streetul corporatist, şi înspre oameni („we the people“). „Vrem o schimbare în modul în care capitalismul funcţionează. Vrem să prioritizăm nevoile şi interesele oamenilor care muncesc, nu pe cele ale clasei superioare“ este mesajul care se aude constant dinspre Parcul Zuccotti. În acelaşi timp, totul rămâne ancorat într-o filosofie a justiţiei economice prin redistribuţia echitabilă a veniturilor.
Sunt mai multe fantome din trecut care par să se plimbe pe aleile Parcului Zuccotti. Şi niciuna nu este Umbra Pieţii Tahrir. Întreaga coregrafie aminteşte mai degrabă de idealismul şi entuziasmul protestelor anilor ΄60. Atunci, Zeitgeist-ul epocii a fost puternic amprentat de o mişcare din artele vizuale numită Situaţionism. În esenţă, aceasta propunea construirea deliberată a unor „situaţii“ urbane intense emoţional, pasionale şi care, prin îmbrăţişarea trăirilor colective, promitea să elibereze individul de sub tirania rutinei zilnice, oferindu-i totodată posibilitatea zguduirii statu-quo-ului. „Scopul său expres era de a crea situaţii în care cei lipsiţi de putere preluau controlul asupra vieţii lor cotidiene şi îşi exercitau liberul arbitru“, spune Gerd-Rainer Horn în cartea sa Spirit of ΄68. Or, sloganul OWS - „I lost my job, but I found an occupation“ (Mi-am pierdut slujba, dar am găsit o ocupaţie) - pare direct desprins din idealul „situaţionist“ al anului 1968. La fel şi entuziasmul de a participa într-o „democraţie directă“ care se autoguvernează. Inspiraţi de „indignaţii“ spanioli, „rebelii“ din Parcul Zuccotti au creat imediat o Adunare Generală - o veritabilă „agoră ateniană“, unde fiecare opinie este ascultată, dezbătută, iar decizia este luată prin consens. Nu există ierarhie sau lideri. Toţi sunt egali. Adunarea Generală se reuneşte zilnic pentru a conduce ocupaţia şi pentru a decide în probleme de autogestiune: curăţarea parcului, siguranţa publică şi asigurarea hranei combatanţilor.
Din multe puncte de vedere, OWS tinde să reprezinte o contrareplică a Tea Party. Dacă, pentru acesta din urmă, filosofia dominantă este conservatorismul fiscal şi statul minimal, rebelii din Parcul Zuccotti nu au în sine o problemă cu hemoragia bail-out-urilor făcute de guvern după 2008. Ei au o problemă cu direcţia lor, cu beneficiarul. De fapt, ei vor să fie beneficiarul. Nu băncile şi corporaţiile din lumea Wall Streetului. Reproşul de fond este acesta: lor cine le oferă bail-out-ul? Cine le asigură spatele? Şi de ce modul lor de viaţă ar trebui să ia sfârşit, acceptând austeritatea decenii la rând, doar ca să ţină pe linia de plutire băncile? Aceleaşi întrebări rezonează şi pe străzile Europei. Dacă pentru Tea Party răspunsul este mai puţin stat, OWS vrea un stat intervenţionist şi hipervigilent. În cele din urmă, diferenţa majoră între OWS şi Tea Party este că prima, cel puţin în această etapă, este o mişcare preocupată de politics, nu de policy. Tragedia acestor hippies de secol XXI este similară celor din anii ΄60: „nu oferă soluţii, nu au politici publice. Şi dacă nu ai o ofertă alternativă la actualul sistem, mişcarea este nesustenabilă“, crede John Hulsman. Mai devreme sau mai târziu, toţi trebuie să ne confruntăm cu un adevăr incomod: „la vie en rose“ şi aşteptările din zilele de graţie ale statului asistenţial s-au cam terminat. Nu mai au acoperire economică. //
