Confesionalizarea discursului politic sirian

S-a dezbătut îndelung latura confesională a revoluţiei siriene, numită deseori „revoluţia sunnită siriană“.


Cât de sunnită e revoluţia siriană

Una dintre cele mai frecvent vehiculate teme care preocupă observatorii situaţiei din Siria, de la începutul conflictului şi până în prezent, aduce în discuţie posibila, chiar iminenta degradare a statutului minorităţilor, odată cu dispariţia regimului reprezentat de Bashar al-Assad, el însuşi membru al unei minorităţi confesionale, cea alauită, care nu înseamnă decât 10 procente din populaţia statului sirian. S-a dezbătut îndelung latura confesională a revoluţiei siriene, numită deseori „revoluţia sunnită siriană“, cu referire la faptul că majoritatea contestatarilor actualului regim vin din rândurile majorităţii populaţiei, de orientare sunnită (aproximativ 75% din populaţie). A fost, de asemenea, accentuată această dimensiune confesională care ar particulariza situaţia revoltei siriene în ansamblul celorlalte ţări arabe care au cunoscut fenomene similare. Discursul oficial al regimului Assad recurge din plin la argumente de acest tip, acuzând opoziţia „sunnită“ de veleităţi sectare şi subminare a unităţii siriene. Este o carte a cărei miză regimul Assad o înţelege foarte bine, o carte jucată în trecut cu succes de către puterea mandatară, Franţa, altfel profund ataşată principiilor laice şi republicane. Minoritatea creştină din Siria continuă să fie un subiect de îngrijorare pentru cancelariile occidentale, mai ales că parte dintre creştinii sirieni, ca şi minoritatea druză, participă în diferite grade la actul de guvernare.

Sirianul Bassam Haddad, profesor de ştiinţe politice la George Mason University şi cofondator al site-ului Jadaliyya (de opoziţie la regimul Assad), se referea într-o conferinţă de presă la reţeaua de putere din jurul preşedintelui Assad, clădită pe puternice interese economice şi care adună în jurul familiei preşedintelui nu numai elite ale minorităţii alauite, ci şi elemente ale burgheziei creştine şi sunnite din marile oraşe ale Siriei, demolând argumentele unei explicaţii strict confesionale a conflictului. Elitele, indiferent de confesiune, afirmă Bassam Haddad în cea mai recentă lucrare a sa, Business Network in Syria. The political economy of authoritarian resilience, sunt cointeresate în menţinerea unui echilibru pe care regimul Assad îl asigura până nu demult. Astfel s-ar explica şi faptul, particularitate a „primăverii siriene“, că primele revolte contra regimului nu au avut ca punct de plecare marile oraşe, Damasc sau Alep. Tot astfel, demontând scenariul existenţei unui pericol confesional, o parte a observatorilor situaţiei siriene atrag atenţia asupra faptului că opoziţia nu este monoconfesională, ci a atras în jurul său elemente creştine, druze, dar şi alauite, întrucât regimul în funcţie, deşi parte a acestei ultime minorităţi menţionate, nu serveşte exclusiv interesele acesteia. Pe de altă parte, se pare că minorităţile siriene preferă o guvernare a minoritarilor, indiferent de orientarea confesională, temându-se de regulile unei majorităţi sunnite, şi pe fondul unei experienţe istorice negative care merge în urmă până în vremea stăpânirii otomane. Reprezentanţi religioşi ai minorităţii creştine evocă în termeni extrem de duri posibilitatea unei preluări a puterii de către sunniţi şi a lor „lege satanică“. De altfel, accentuarea caracterului profund confesional al unui stat sirian condus de sunniţi, prin reprezentările lor politice cu cel mai mare potenţial ameninţător – mişcarea salafistă şi Fraţii Musulmani - sunt teme preferate ale discursului oficial. „Hoarde islamiste“ coordonate din afara ţării, cu referire uneori explicită la Liban şi fostul său prim-ministru, sunnitul Saad al-Hariri, dar şi la puternicul vecin regional saudit, sunt adesea invocate pentru a explica excesul de reacţie al forţelor loiale regimului. O altă minoritate, de data aceasta etnică, cea kurdă, are o relaţie foarte tensionată cu regimul, mai ales după eliberarea Irakului vecin şi larga autonomie de care se bucură kurzii din nordul acestei ţări. Spectrul unui Kurdistan autonom nu corespunde cu politica de unitate siriană promovată de regimul Assad.

Imixtiunile străine sunt denunţate de ambele părţi: opoziţia majoritar sunnită reunită în Consiliul Naţional Sirian şi regimul Assad acuză deopotrivă influenţe regionale. Nu de puţine ori, revoluţionarii din oraşul Hama au denunţat existenţa elementelor Hezbollah care luptă în susţinerea actualului regim: „îi recunoaştem foarte uşor după accentul lor libanez“, mărturisea un locuitor din Hama intervievat de corespondentul al-Jazeera. Zvonuri despre consilierii iranieni ai preşedintelui Assad sunt reluate şi îndelung comentate şi speculate de mass-media arabe. La rândul său, presa regimului acuză opoziţia de colaborare cu puteri regionale antisiriene, numind uneori explicit Libanul, cum am arătat mai sus, dar şi state ale Golfului Arab. Unii comentatori avansează ideea unei reconfigurări confesionale a Orientului Mijlociu, a emergenţei unei alianţe sunnite în regiune, agreată de Occident, cu o politică previzibilă în primul rând în relaţia cu Israelul, care să contrabalanseze influenţa Iranului. Alţii, în schimb, explică conflictul din Siria prin prisma încărcăturii sale civice şi politice, ca rezultat al revoltei unei societăţi nedreptăţite cu cereri şi revendicări fireşti din sfera drepturilor democratice. Printre acestea, un drept elementar: alternanţa la putere.
 

Siria şi comunitatea internaţională

În cele câteva luni în care m-am aflat la Universitatea Georgetown, am asistat la zeci de evenimente care au avut ca subiect situaţia din Siria. De la o conferinţă la alta, numărul morţilor creştea, în vreme ce imaginile atrocităţilor comise de securitatea fidelă regimului Assad indignau iar şi iar selectul public academic. Reprezentanţi ai comunităţii siriene din Washington, invitaţi la aceste evenimente, criticau deschis nepăsarea comunităţii internaţionale şi numărătoarea cinică a celor care dispar zilnic în Siria. Întrebări rămase în aer în căutarea unui răspuns. De ce nu se intervine militar în Siria, aşa cum s-a decis în cazul Libiei? De ce sunt mai importante jocurile geopolitice regionale şi internaţionale decât vieţile oamenilor? Aceste întrebări au fost rostite de zeci de ori, însă cei îndreptăţiţi să răspundă nu se aflau cu siguranţă în aulele universitare. De ce nu face nimic Liga Arabă? O astfel de întrebare năştea tot timpul zâmbete condescendente şi mai niciodată un răspuns serios. Istoria Ligii Arabe în soluţionarea conflictelor în Orientul Mijlociu are puţine succese. Misiunea de observatori pe care a reuşit să o trimită în Siria, după îndelungi negocieri şi cedări, a fost compromisă prin însăşi componenţa sa. Nici comunitatea internaţională nu pare decisă pentru o acţiune comună împotriva regimului sirian. Comunicatul cu care s-a încheiat Conferinţa Prietenii Siriei, organizată la Tunis, pe 24 februarie, are pe alocuri solicitări hilare la adresa regimul Assad, cum ar fi stoparea violenţei. Ne întrebăm de câte ori am auzit în anul care se face de la debutul represiunilor în Siria acest nobil îndemn? Alte două concluzii la care au ajuns „prietenii Siriei“, refuzul categoric al intervenţiei militare străine (dar posibilitatea de a trimite un corp de menţinere a păcii format din trupe arabe) şi deschiderea unor coridoare umanitare prin Iordania şi Turcia necesită alte runde de întâlniri ale „prietenilor Siriei“.

De ce este „primăvara“ siriană altfel?

„Siria nu este Egiptul“, spunea la începutul lui 2011 preşedintele Bashar al-Assad şi, la un an după evenimente, putem să spunem că a avut dreptate. Există, fără îndoială, o serie de elemente care leagă revolta siriană de procesele politice întâmplate în Tunisia şi Egipt, cum sunt şi câteva particularităţi care fac din Siria un caz în sine. Sistemul lui Bashar al-Assad, care a mizat foarte mult pe legitimitatea sa şi ataşamentul populaţiei, ambele garantate de politica antiisraeliană explicită, a atins un grad de uzură similar cu cel al regimurilor autoritare din Egipt şi Tunisia. Similarităţi se pot găsi şi cât priveşte nivelul clientelismului politic şi economic, dar şi reacţia represivă tot mai accentuată la orice tentativă de opoziţie. Aici ar fi loc de precizarea unei particularităţi a regimului sirian care a dezvoltat un grad mult mai mare de represiune faţă de forţele oponente; astfel, dacă în Egipt am asistat la o însăilare a unei organizări şi chiar reacţii civice cu câţiva ani înainte de momentul ianuarie 2011, în Siria aparatul multidimensional de securitate al preşedintelui, care, după unii comentatori, ar conduce practic ţara, a înăbuşit orice exprimare contrară celei oficiale. De altfel, dimensiunea aparatului de securitate este, în Siria, direct proporţională cu gradul şi caracterul atroce al violenţelor perpetuate împotriva manifestanţilor. Totul este multiplicat, dacă rămânem în interiorul comparaţiei cu Egiptul şi Tunisia: numărul morţilor, violenţele împotriva manifestanţilor, folosirea disproporţionată a forţei, dar şi uciderea unor ziarişti străini. Poziţia armatei siriene faţă de sistem reprezintă o altă particularitate a „primăverii“ de la Damasc: armata este loială preşedintelui ţării până la capăt, cu excepţia unor elemente „dezertoare“ care s-au constituit în Armata siriană liberă (al-jaysh as-suri al-hurr). Majoritatea forţelor care constituie opoziţia siriană, precum şi organismul în care s-au constituit, Consiliul Naţional Sirian, nu se află pe teritoriul naţional şi, deseori, nu sunt în deplină coordonare cu evenimentele din teren. O altă particularitate a „primăverii“ siriene este reprezentată de capacitatea combativă a forţelor de opoziţie: se discută în ultimul timp tot mai deschis la nivelul comunităţii internaţionale de oportunitatea înarmării opoziţiei, ca alternativă la eşuarea celorlalte soluţii. Pe de altă parte, lipsa unei personalităţi puternice în jurul căreia să se coalizeze o opoziţie unită pare să fie o constantă a mişcărilor „primăverii arabe“, poate cu excepţia Tunisiei.