Criza de după criză: urmează un Wall Street geopolitic?

Octavian Manea | 19.10.2010

Pe aceeași temă

„Atunci când leul a ieşit în calea bivolului, acesta din urmă a exclamat, într-un gest simbolic: vreau să rămân fidel principiilor mele vegetariene.“ – Sir Julian Corbett (1907).

Sunt mulţi cei care se întreabă care este impactul geostrategic al crizei economice globale. Discuţia este de maxim interes şi pentru spaţiul românesc, care nu poate rămâne izolat de undele de şoc globale. În plus, suntem la mai puţin de două luni de summitul care va evalua, pentru a treia oara după încheierea Războiul Rece, rolul Alianţei Nord-Atlantice. În vremuri seismice, modele care până mai ieri erau considerate adevăruri fundamentale tind astăzi să fie puse sub semnul întrebării sau chiar negate. Aşa cum asistăm la o regândire a rolului statului în economie şi în spaţiul relaţiilor internaţionale, roluri globale consacrate, precum cel al SUA sau al NATO, sunt puse în cauză. Revin în actualitate idei mai vechi: se redescoperă „virtuţile“ keynesismului, ale izolaţionismului, ale sferelor de influenţă sau ale finlandizării.

Noţiuni precum extinderea NATO sau intervenţiile umanitare par cuvinte din vocabularul unei alte epoci. Logica anilor 90 este inversată: se vorbeşte chiar de integrarea Rusiei în Alianţă. Peisajul strategic internaţional este în plină reaşezare. Pentru a utiliza un termen jurnalistic, criza economică pare să impună un nou „layout“ geopolitic. Occidentul este forţat să înveţe o geopolitică a austerităţii fiscale şi chiar să-şi restructureze masiv orizontul ambiţiilor strategice. Însă „minunata lume nouă“ nu este deloc lipsită de pericole, ba dimpotrivă.

În curând, s-ar putea ca lumea să descopere că „mai rău decât o Americă mult prea puternică este o Americă mult prea slabă“, după cum avertiza, în urmă cu câteva luni, profesorul Michael Mandelbaum, de la Johns Hopkins University. Rolul pe care SUA şi l-au asumat după 1945 începe să fie dat uitării. Se uită, de pildă, că pacea existentă în Europa şi Extremul Orient nu a fost dintotdeauna „starea naturală“ a acestor regiuni, ci un construct de dată relativ recentă. În cuvintele profesorului Mandelbaum, America a devenit un „ordungsmacht“, un creator de ordine şi securitate. Metaforic, rolul său poate fi comparat cu cel al statului în teoriile contractualiste. Prima datorie a statului faţă de societatea indivizilor este să menţină ordinea. Ordinea este un bun public. În aceeaşi logică, după 1945, America a devenit, faţă de societatea statelor, un furnizor de servicii guvernamentale, de bunuri publice regionale axate pe două paliere: „descurajare“ şi „reasigurare“ împotriva războiului. Efectul lor? O formă de anestezie locală, suspendând un impuls natural pe care statele din Centrul şi Estul Europei l-au cunoscut prea bine de-a lungul istoriei şi care, încă din timpul lui Tucidide, a definit lumea politicii de putere: „cei puternici fac ceea ce pot, iar cei slabi suferă ceea ce trebuie [să sufere]“. Dar criza economică din 2008 ar putea schimba totul. Aceasta nu trebuie percepută ca o cauză supremă, ci mai degrabă ca un punct terminus. Ca finalul unui ciclu: nu doar al exceselor de tip George W. Bush, dar şi începutul unui moment în care America începe să privească mai mult către ea însăşi. De altfel, Obama este cel care îndemna: reconstrucţia naţiunii trebuie să înceapă mai întâi acasă.

Colapsul Wall Streetului expune o serie de vulnerabilităţi şi deficite acumulate în timp şi care pun în discuţie înseşi limitele sistemului Pax Americana (ca de altfel şi produsele sale). Supraextinderea fiscală, recesiunea economică, tendinţele demografice care vor încărca şi mai mult nota de plată a unui buget federal deja în deficit par să pună tot mai mult sub semnul întrebării rolul tradiţional al SUA, de manager al balanţelor de putere din Europa şi Extremul Orient. Dacă tendinţele se menţin, America ar putea deveni mai puţin interesată de nevoile lumii şi mult mai preocupată de ceea ce îşi permite. Deficitul înseamnă să trăieşti din împrumuturi. Or, a te împrumuta pentru a plăti pentru securitatea Europei şi a Extremului Orient ar putea mări costurile politice interne până la un nivel de nejustificat pentru oricine s-ar afla la Casa Albă. Oare va accepta contribuabilul american o creştere a taxelor şi impozitelor sale, doar pentru a achita factura securităţii altor regiuni ale lumii? Iată o întrebare aruncată deja în vâltoarea competiţiei electorale din noiembrie de către candidaţii libertarieni apropiaţi mişcării Tea Party.

Oare cum va fi tratată slăbiciunea Americii de către China, Rusia, Iran – altfel, puteri regionale cu precedente revizioniste? O analiză lansată în urmă cu două săptămâni la Washington şi semnată de doi prestigioşi experţi - Wess Mitchell şi Jakub Grygiel – ne îndeamnă să privim atent tabloul de ansamblu. Există câteva trăsături comune pe care le împart aliaţii SUA, dispuşi între Marea Baltică şi Marea Neagră, în Orientul Mijlociu (Israel, Arabia Saudită, Kuweit, Bahrein, Qatar, Emiratele Arabe Unite) şi Estul Asiei (Taiwan, Coreea de Sud, Singapore, Thailanda, Japonia): toate sunt puteri minore care formează periferii geopolitice, fiind plasate în zone considerate, în mod tradiţional, zone de fractură istorică, între sau în imediata apropiere a unor mari puteri predispuse unui comportament expansionist. Şi toate se află, formal sau informal, sub umbrela de securitate americană. Însă criza care a lovit în plin în fundamentele puterii americane, în sănătatea sa fiscală ridică serioase semne de întrebare faţă de credibilitatea garanţiilor sale de securitate, pe termen mediu şi lung. Deja mulţi dintre aceşti aliaţi se repoziţionează, investind masiv în diversificarea unui meniu de opţiuni complementar umbrelei americane: Polonia îşi „resetează“ pragmatic relaţiile cu Rusia, optând simultan pentru o apropiere de Berlin şi Bruxelles. Altfel, o schimbare de azimut deosebit de simbolică. Dar de înţeles, pentru că, în optica Administraţiei Obama zonele de „periferie geopolitică sunt tot mai puţin importante“, spune Wess Mitchell, preşedintele CEPA, un influent think tank din Washington. Însă atitudinea Varşoviei este doar vârful unui iceberg regional: aceeaşi tendinţă poate fi observată în Slovacia, Cehia, Ungaria sau Bulgaria. Totodată, anumite cercuri politice din Japonia şi Taiwan exercită ample presiuni pentru o reconciliere – după model polonez – cu Beijingul.

Pe fond, însă, lectura integrată a acestor „alianţe balama“ îi face pe autori să avanseze ipoteza unei reacţii de domino: „o prăbuşire a credibilităţii SUA şi a potenţialului său de descurajare, într-una dintre cele trei regiuni, va conduce la subminarea sa în celelalte două“. Unda de şoc poate continua: „dacă întorci spatele celor mai expuşi membri, mesajul transmis puterilor cu instincte anti-statu-quo va fi acela că un revizionism low cost este disponibil imediat în zonele de periferie geopolitică“, ne-a declarat Wess Mitchell. Ne aflăm într-un moment a cărui semnificaţie poate fi rezumată printr-o remarcă a fostului secretar american al Apărării Robert McNamara, care, în plină „criză a rachetelor“, exasperat de incapacitatea marinei americane de a înţelege semnificaţia reală a blocadei Cubei, a explodat: „Nu înţelegi nimic amirale, nu-i aşa? Aceasta nu este o blocadă, o operaţiune militară în sens clasic. Este un limbaj, un vocabular nou, un mijloc de comunicare între Kennedy şi Hruşciov“. Este ceea ce vedem şi astăzi: un exerciţiu de comunicare şi de socializare între marile puteri, a cărui miză este influenţarea percepţiilor şi a costurilor de oportunitate, o încercare de a fixa graniţe ferme pentru acţiunile permise, semnalând totodată riscurile asociate depăşirii lor.

Ceea ce contează, în ultima instanţă, este „punerea în scenă“, credibilitatea umbrelei de descurajare regională. Dar dacă cineva decide să o testeze? Aşa cum s-a întâmplat în Georgia în 2008? Nimeni nu ştie „când sistemul a atins punctul în care câştigurile anticipate ajung să fie foarte ieftine sau, dimpotrivă, foarte costisitoare. Cu alte cuvinte, când Statele Unite sunt dispuse să se retragă sau, dimpotrivă, să opună rezistenţă. În consecinţă, pasul cel mai logic pentru o putere revizionistă este să testeze ipoteza declinului puterii americane, în punctele sale cele mai slabe, mizând pe ideea că acolo, la periferie, SUA sunt şi cel mai puţin dispuse să reziste“, susţine Wess Mitchell.

Extrem de sugestiv este jocul regional al Chinei, prin revendicarea suveranităţii asupra Mării Chinei de Sud. Când Hillary Clinton a afirmat, luna trecută, că soluţionarea paşnică a disputelor teritoriale din Marea Chinei de Sud reprezintă un interes naţional al SUA, Beijingul a reacţionat prompt, etichetând remarcile drept „un atac“. Cu totul alta era ţinta reală: controlul rutelor maritime comerciale (adică arterele prin care circulă „sângele“ economiilor regionale). Cheia motoarelor economiilor unor aliaţi tradiţionali ai SUA, precum Japonia sau Coreea de Sud, s-ar afla atunci în mâna Beijingului. Fiind lipsite de resursele care tranzitează periodic Marea Chinei de Sud, acestea pur şi simplu s-ar opri. În plus, investiţiile fără precedent ale marinei chineze în capabilităţi antiacces (submarine, rachete antinavale şi chiar antiportavion), care ar putea fi orientate inclusiv împotriva libertăţilor de tranzit din apele internaţionale, sunt un coşmar cu care statele din regiune trebuie să se obişnuiască.

Parafrazându-l pe Robert McNamara, în apele Extremului Îndepartat, între China şi SUA, dar şi între China şi Japonia este în derulare un foarte subtil „exerciţiu de comunicare“. Oare cum ar arăta acolo libertatea mărilor fără USS George Washington?  //

Taguri:

Wall Street, geopolitic, NATO, SUA, CEPA.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2024 Revista 22