Pe aceeași temă
Scandalul diplomatic recent izbucnit între Rusia şi România reprezintă mai mult decât o sursă de noi frustrări în relaţia bilaterală. Este, în mare măsură, expresia unei tensiuni acumulate în timp, pe care fragilele iniţiative punctuale asumate în ultimii şase-şapte ani de Bucureşti şi – mai rar – de Moscova nu aveau cum să o înlăture. Relaţia disfuncţională între cele două capitale s-a consolidat pe fondul integrării României în NATO şi, ulterior, în Uniunea Europeană şi în condiţiile comportamentului tot mai asertiv al Rusiei pe scena internaţională, în special după criza irakiană din 2002-2003. În aceste condiţii, raporturile bilaterale conţin indiscutabil cauzele permisive ale unei izbucniri de acest tip – sau de alte tipuri, aşa cum ne-a ilustrat-o experienţa recentă a relaţiilor Rusiei cu Polonia, ţările baltice sau alţi membri de dată mai recentă ai structurilor euroatlantice.
Nu voi insista, aici, asupra comportamentului autorităţilor ruse faţă de d-l Gabriel Grecu. Specialiştii în drept internaţional şi drept diplomatic au emis şi pot emite păreri mult mai avizate. Însă, indiferent cum ar argumenta partea rusă că nu a fost vorba nici de arestare, nici de reţinere, diplomatului român i-a fost restrânsă libertatea de mişcare. Comunicatul Ministerului Afacerilor Externe de la Bucureşti face trimitere directă la Convenţia de la Viena privind relaţiile diplomatice şi utilizează – aşa cum era şi normal – termeni care angajează statul rus. Dar cel puţin la fel de gravă a fost insulta la adresa României provocată prin convenabila „scurgere“ către mass-media a imaginilor în care diplomatul este în mod evident privat de libertatea de mişcare.
Dincolo de ceea ce a făcut, nu a făcut sau era pe cale să facă d-l Grecu, autorităţile de la Moscova au părut – şi par în continuare – interesate de izbucnirea unui scandal în toată regula. Modul în care s-a mobilizat establishmentul puterii, în primul rând implicarea şefului Comisiei de politică externă din Duma de Stat, d-l Konstantin Kosaciov, nu reprezintă în sine o surpriză: încă de pe vremea Administraţiei Elţîn, parlamentarii sunt încurajaţi să emită puncte de vedere prin comparaţie cu care cele ale preşedintelui sau ale Ministerului de Externe par monumente de blândeţe. Dar, fără a afirma prin aceasta că totul a fost premeditat până în cele mai mici detalii (dar şi fără a exclude varianta), se poate aprecia că pentru autorităţile ruse a apărut o ocazie politică excelentă de a provoca o criză bilaterală.
Contextul politic din Republica Moldova şi criza transnistreană sunt, desigur, „suspecţii uzuali“, aşa cum au punctat numeroşi comentatori avizaţi din România, din Rusia şi de pe alte meridiane. Dorinţa FSB de a-şi demonstra vigilenţa, mai ales după eşecul suferit prin recenta deconspirare a reţelei din Statele Unite, trebuie luată şi ea în calcul, la fel şi insatisfacţia faţă de oferta entuziastă a României de a participa la scutul antirachetă american.
Este evident că asistăm la un cumul de explicaţii ce tind să conveargă. Acesta este şi motivul pentru care, indiferent dacă şi în ce mod se vor produce escaladări suplimentare sau dacă partida se va revărsa în arena economică sau energetică, incidentul diplomatic bilateral ruso-român ar putea constitui un indiciu al degradării şi mai pronunţate a raporturilor bilaterale. Foarte probabil, dacă se ajunge pe această pantă, partea rusă va tinde să facă din el o „cauză“ – respectiv un pretext. Însă, integrarea în analiză a unor componente mai vaste decât simpla interacţiune bilaterală sugerează că decizia Moscovei de a înăspri tonul dialogului cu România nu ar trebui să reprezinte o surpriză. Am putea ajunge la concluzia că o eventuală stingere rapidă a conflictului diplomatic nu va deschide neapărat calea normalizării raporturilor bilaterale – evident, e foarte posibil ca cele două părţi să aibă idei diferite despre ce înseamnă raporturi „normale“. Încheierea conflictului diplomatic nu pare însă, în acest moment, o perspectivă foarte apropiată, în primul rând din cauză că „jucătorii“ nu au convenit încă asupra a ceea ce înseamnă reciprocitate sau strategie dinte-pentru-dinte (tit-for-tat). Autorităţile române ar putea argumenta, în deplină bună credinţă, că au acţionat în baza reciprocităţii şi încă – dacă putem folosi această expresie – în baza unei reciprocităţi moderate.
România a răspuns, practic, actului de expulzare a diplomatului său, nu şi umilinţei provocate prin transferul scandalului în spaţiul public. Pentru Bucureşti, orice măsură suplimentară de represalii diplomatice care ar fi luată la Moscova ar reprezenta o escaladare – o nouă rundă a jocului competitiv bilateral.
Pe de altă parte, cel puţin pornind de la ultimele declaraţii ale establishmentului de politică externă de la Moscova, Rusia pare convinsă că acţiunea împotriva d-lui Grecu nu trebuie inclusă în joc – cu alte cuvinte, flagrantul pe care l-a reuşit şi demonstrarea „vinovăţiei“ d-lui Grecu fac ca vechea instituţie westphalică a ping-pong-ului diplomatic să nu se mai aplice. Aşadar, ea ar funcţiona doar în cazul diplomaţilor care sunt doar bănuiţi de „activităţi incompatibile cu statutul“ lor, nu şi în cazul celor prinşi. (E uşor să ne închipuim ce s-ar întâmpla dacă o asemenea perspectivă ar deveni dominantă sau măcar acceptată în sistemul internaţional.) Pentru Rusia, aşadar, România este cea care a început jocul, prin declararea ca persona non grata a
d-lui Anatoli Akopov, iar aceasta în circumstanţe agravante: la doar câteva zile după ce fuseseră demascate activităţile duşmănoase ale unui diplomat român la Moscova.
În aceste condiţii, Moscova ar avea la dispoziţie o gamă mai largă de opţiuni, dintre care cel puţin trei merită o atenţie specială. Prima ar fi cedarea – nerecurgerea la expulzări suplimentare –, combinată cu accentuarea discursului ostil-moralizator la adresa României şi cu menţinerea opţiunii de transfer al crizei în plan economic, în viitor. Deşi aparent o astfel de evoluţie ar da satisfacţie României, ea conţine o întreagă gamă de riscuri şi, în consecinţă, nu ar trebui tratată cu superficialitate. Cea mai probabilă variantă ar părea, în acest moment, reciprocitatea (în sensul în care o înţelege Moscova), având în vedere că jocul nu se desfăşoară undeva într-o arenă secretă, ci sub privirile opiniei publice ruse şi internaţionale. Cu sau fără ambalajul discursului ostil-moralizator, expulzarea unui alt diplomat român ar plasa Bucureştiul sub o presiune serioasă atât din partea opiniei publice interne (în rândurile căreia relaţiile cu Rusia capătă, pe alocuri, proporţii mitice), cât şi, foarte probabil, din aceea a unora dintre partenerii săi europeni – o presiune informală, dar greu de ignorat. În fine, Rusia ar avea posibilitatea să escaladeze ea însăşi conflictul, recurgând la măsuri diplomatice mai dure sau la conexări explicite între aria diplomatică şi alte arii tematice din raporturile bilaterale.
În condiţiile în care încercăm să cuplăm diversele planuri de analiză şi convenim că momentul politic din Republica Moldova / criza transnistreană şi schimbările recente de la Kiev impun o presiune suplimentară atât asupra Rusiei, cât şi asupra României, devine evident că niciuna dintre cele două părţi nu are interes în escaladarea conflictului. Dar se poate argumenta că, în timp ce Bucureştiul ar avea interesul să se revină măcar la statu quo ante, Moscova pare mai preocupată de construirea unui „exemplu negativ“.
„Noul realism“, bine împănat cu teme geopolitice clasice şi mercantilism, pe care îl predică elitele politice şi intelectuale asociate Kremlinului, se bazează, printre altele, pe dreptul Rusiei de a trata diferenţiat membrii NATO / UE, o abordare încurajată tacit de state europene importante. Şi aceasta trebuie pusă în ecuaţie cu tratamentul (tot diferenţiat) pe care Rusia este obligată
să-l aplice „străinătăţii apropiate“ – statelor postsovietice pe care vrea să le (re)aducă pe propria orbită. Acest nou realism se bazează pe un wishful thinking mai degrabă nerealist în ceea ce priveşte structura puterii mondiale şi perspectivele ei de evoluţie, dar poate fi susţinut atât timp cât se dovedeşte un instrument prescriptiv util pentru a legitima acţiunea propriu-zisă de politică externă. Iar dacă în privinţa puterii şi prestigiului în plan global el nu a dat rezultatele aşteptate, a fost totuşi încununat de un succes relativ în interacţiunea cu europenii (pe care Rusia pare să o domine copios) şi în gestionarea „străinătăţii apropiate“.
În privinţa României, se pare că decidenţii de la Moscova doresc, într-o mult mai mare măsură decât în trecut, să ne ataşeze o identitate de partener problematic. Desigur, România este din numeroase motive obiective unul dintre partenerii europeni cei mai problematici ai Rusiei, dar aceasta nu înseamnă că o relaţie decentă este imposibilă. Cu condiţia ca politica noastră externă să ştie când este constrânsă de solidaritatea europeană şi când tratează cu Moscova pe cont propriu.
În următoarele luni, care vor fi dominate de problematica Republicii Moldova şi de aceea a energiei, România tratează cu Moscova mai ales pe cont propriu, astfel că ar putea începe cu începutul: o definire comună a jocului şi, desigur, a reciprocităţii. //
