Crizele Franţei lui Hollande

Alexandru Gussi | 04.12.2012

Pe aceeași temă

Va putea oare  François Hollande să uite de alegerile prezidenţiale următoare şi să înfrunte realitatea?

Pe coperta revistei The Economist din 17 noiembrie puteam vedea tradiţionalele baghete trans­for­ma­te în batoane de dinamită, legate între ele cu tri­co­lo­rul francez şi având un fitil aprins, ima­ginea fiind sus­ţi­nută de titlul: „The time-bomb at the heart of Europe“. Nu vom încerca aici să reluăm cri­ticile recurente ale presei economice anglo-saxone faţă de situaţia politică şi financiară a Franţei, dar acest semnal este sem­nificativ pentru a rezuma sta­rea Franţei după primele şase luni de la victoriile electorale ale lui François Hollande şi ale Par­tidului Socialist Francez. Este sem­nificativ şi pentru că de sta­rea Franţei depinde în parte şi cea a Uniunii Europene. Iar pen­tru UE începutul preşedinţiei Hol­lande a însemnat în primul rând deteriorarea relaţiei franco-ger­mane şi, odată cu aceasta, a prin­cipalului său „motor“. De altfel, recenta amânare a adoptării bu­getului Uniunii pentru 2014-2020 a fost, în parte, una dintre con­secinţele defectării „motorului franco-german“, care merge atât de prost încât se poate crede că preşedintele francez, pentru a aban­dona atitudinea germano-scep­tică din campania sa electorală, aşteaptă o înfrângere a Angelei Mer­kel la alegerile din toamna anului viitor.

Prima etapă a preşedinţiei Hol­lande a fost aceea a promisiunilor împlinite, deşi unele dintre aces­tea nu erau cele mai inspirate. Spre exemplu, impozitarea orelor suplimentare, revenirea parţială asupra creşterii vârstei de pen­sionare, creşterea impozitelor pen­tru veniturile mari. Asta nu l-a împiedicat pe Hollande să scadă masiv în sondaje. Astfel, din mai până în noiembrie, acesta a pier­dut 20 de procente, fiind acum la o cotă de numai 40% opinii fa­vorabile, scor similar cu cel al foarte discretului său prim-mi­nistru.

Această cădere accelerată, con­su­mată în timpul verii şi în prima jumătate a toamnei, a fost sem­nul că francezii nu vor „un pre­şedinte normal“ în perioadă de criză, deşi l-au votat pe Hollande care exact asta promitea. Vor un preşedinte care să-şi asume res­ponsabilitatea pentru principalele politici ale guvernului. Aşa se explică faptul că prima conferinţă de presă a noului ocupant al Pa­latului Elysée, care a avut loc pe 13 noiembrie, a reprezentat o ru­pere de ritm şi intrarea, deja, în­tr-o nouă etapă a preşedinţiei Hol­lande. O etapă în care pre­şe­dintele şi-a asumat principalele decizii ale guvernului şi ale ma­jorităţii parlamentare. Noul Hol­lande a vrut să le transmită fran­cezilor că este la comandă, exer­ciţiu de imagine care a fost apre­ciat de marea majoritate a presei. Dar schimbarea nu a fost numai una de stil, ipo­cri­zia unei pre­şe­din­ţii „modeste“ nu convingea pe ni­meni şi această schimbare se im­punea, dar a fost şi una fun­da­men­tală, impusă de re­alitatea eco­no­mi­că: „descoperirea“ crizei şi schim­ba­rea centrului de greutate al poli­ticilor guvernamentale spre com­petitivitate şi limitarea defi­ci­tu­lui. Le Monde a vorbit chiar des­pre o „social-democratizare”, iar această schimbare a fost sa­lutată atât de patronat, cât şi de politicienii de centru-dreapta. Pri­mului semestru socialist al îm­plinirii promisiunilor îi va urma în principiu o perioadă mai rea­listă economic.

Un simbol al noii etape se referă la una dintre principalele dez­bateri din campania electorală. Pre­şedintele Sarkozy anunţase necesitatea şi chiar luase decizia unei uşoare creşteri a TVA, în timp ce Hollande a câştigat punc­te promiţând că această decizie nu va fi pusă în practică. Aflăm acum că o creştere rămâne ne­cesară pentru ca Franţa să-şi diminueze deficitul bugetar, con­form angajamentelor europene, dar şi sub ameninţarea unei po­sibile instabilităţi financiare. De altfel, la jumătatea lunii no­iem­brie, agenţia Moody’s anunţa re­trogradarea ratingului Franţei de la AAA la AA1, asezonată de o perspectivă negativă. Guvernul nu s-a arătat îngrijorat, utilizând argumentul că nu a existat o creştere a ratei dobânzilor la care se împrumută Franţa. Chiar acest argument arăta însă fragilitatea unei ţări care este temporar beneficiara crizei de încredere în alte economii ale Europei. Dar aceşti bani mai ieftini (o dobândă la euro de puţin sub 2%) sunt con­juncturali, fiind în schimb structurale riscurile la care se ex­pune şi Franţa garantând direct sau indirect „împrumuturi“ către o Grecie deja falimentată, de fac­to. După Spania şi Italia, nimeni nu garantează că, mâine, Franţa nu va fi şi ea victima unor „ata­curi speculative“. Asta sugerează coperta The Economist şi asta încearcă să evite Hollande 2.

Dar, pentru a reuşi acest pariu, preşedintele francez trebuie să lupte pe frontul politic chiar cu o parte a majorităţii sale. Astfel, un reprezentant al stângii partidului socialist, Arnaud Montebourg, mi­nistru al „redresării pro­duc­ţiei“(!), acum câteva săptămâni a deschis subiectul „naţio­nali­ză­rilor temporare“, practic şan­ta­jând grupul Mittal, care inten­ţiona să închidă o unitate de pro­ducţie cu 630 de salariaţi, spu­nând chiar că „nu îl mai vrea pe Mittal în Franţa“, deşi numărul total de salariaţi ai acestuia pe teritoriul francez este de 20.000. Fiind un subiect prezent şi în campania prezidenţială, a fost până la urmă rezolvat, după o întâlnire între Mittal şi pre­şe­dintele francez. Lumea sindicală a fost foarte dezamăgită de acor­dul de la sfârşitul săptămânii tre­cute, pentru că un astfel de pre­cedent ar fi putut întări con­siderabil poziţia sindicatelor.

În plus, aliaţii ecologişti nu ezită să încerce blocarea mai multor proiecte de infrastructură sus­ţinute de guvern. Emblematice fiind, în ultima perioadă, con­fruntările, nu lipsite de violenţe şi chiar de acţiuni de nesupunere civică, ale unor aleşi ecologişti, pe locul în care ar trebui să fie construit un aeroport, nu de­par­te de Nantes, oraş al cărui primar a fost actualul prim-ministru din 1989 până în 2012. Alimentarea unei astfel de atmosfere nu poate decât să pună în discuţie par­ti­ciparea ecologiştilor în guvern. La aceasta se adaugă respingerea de către Senat, cu contribuţia par­tidului comunist, a bugetului pe 2013, ceea ce a fost un nou semn de diviziune a stângii, chiar dacă acest partid nu face parte din majoritate. Socialiştii deţin majoritatea în Adunarea Na­ţio­nală şi, în faţa greutăţilor gu­ver­nării, par că sunt lăsaţi sin­guri, ceea ce ar putea să aibă un efect pozitiv, de coeziune in­ter­nă, o coeziune care pentru mo­ment le lipseşte. Iar acesta este un sim­p­tom al fragilităţii noii orientări impuse de Hollande, ca­re va tre­bui să-şi consolideze au­toritatea în primul rând în faţa socia­liş­tilor.

Este mult prea devreme de a face un bilanţ, pentru că multe re­forme sunt pe drum, dar scă­derea popularităţii şi semnele de nemulţumire ale stângii ne aduc aminte de faptul că o parte din timiditatea cu care Sarkozy a an­gajat anumite reforme ţinea de faptul că era la primul său man­dat. Va putea oare Hollande să uite de alegerile prezidenţiale ur­mătoare şi să înfrunte realitatea? Pentru moment, Hollande 2 este un compromis între respectarea unor promisiuni adesea populiste şi efectuarea reformelor struc­turale, de care (şi) Franţa are atâ­ta nevoie. //

* * *

 

Ridiculizarea dreptei

Singura veste bună pentru noul preşedinte socialist a venit tocmai din partea opoziţiei de dreapta. Alegerile interne din Uniunea pentru o Mişcare Populară (UMP), partid care rămâne legat de numele ultimilor doi şefi de stat, Jacques Chirac şi Nicolas Sarkozy, au avut drept rezultat o catastrofă mediatică şi instituţională. Alegerile din 18 noiembrie păreau o formalitate, toată lumea pariind pe victoria fostului prim-ministru François Fillon, în detrimentul lui Jean-François Copé. Argumentul principal ţinea de popularitatea net mai mare a lui Fillon atât la nivelul întregului electorat, cât şi la cel al simpatizanţilor UMP. Culcat prematur pe laurii victoriei, fostul prim-ministru a neglijat campania, în timp ce Copé, în calitatea sa de secretar general al partidului, a avut grijă ca organizarea alegerilor să-l favorizeze, astfel zonele în care adversarul său era mai popular au fost şi cele în care s-au format cozi interminabile. În seara votului, secretarul general UMP a avut o ieşire care românilor le-ar aduce aminte de cea a lui Geoană din 2009. Copé şi-a proclamat victoria, deşi scorul era prea strâns pentru un astfel de gest. Fillon a contestat acest lucru, dar, a doua zi, după ce numărătoarea îl dădea pierzător cu 100 de voturi, a părut că renunţă la luptă. Nu a mai trecut decât o zi şi s-a dovedit că unele secţii nu fuseseră luate în calcul, iar victoria îi aparţinea de fapt lui Fillon, cu un plus de câteva voturi. Controlate de Copé, cele două comisii de numărare şi contestare îl vor proclama totuşi pe acesta preşedinte UMP. În acest timp, UMP este deja rupt în trei minorităţi: prima, care recunoaşte victoria atât de contestabilă a actualului secretar general, a doua, care nu o recunoaşte, anunţând chiar crearea unui grup parlamentar distinct, şi a treia, care doreşte păstrarea unităţii UMP. Medierile încercate până acum de Juppé şi Sarkozy au eşuat, totuşi, ultimul are un evident ascendent în faţa liderilor UMP. Datorită intervenţiei fostului preşedinte, devine încă posibilă acceptarea ideii unui nou vot. Problema care ar rămâne ar fi cine îl va organiza în mod credibil, alternativa fiind însă ruperea partidului. Dacă ridicolul ucidea, UMP deja nu mai exista. //

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22