De ce nu are Germania o politică externă în relația cu Ucraina?

Lecția ucraineană a politicii externe germane este una simplă, de geopolitică de secol XIX - actorul care a atentat la pacea și securitatea din Europa trebuie pedepsit.

Într-o declarație dată cu prilejul unei vi­zite la Washington, la 2 mai 2014, Angela Merkel și Barack Obama au transmis Fe­derației Ruse că, dacă nu va permite or­ga­nizarea alegerilor pre­zi­den­țiale din Ucraina, pro­gra­mate pentru 25 mai, oc­ci­dentalii vor aplica Rusiei noi sancțiuni economice. A doua zi, separatiștii pro­ruși au eliberat șapte ob­servatori OSCE, dintre ca­re patru cetățeni germani, ținuți prizonieri în orașul ucrainean Slaveansk.

Cancelarul Germaniei a fost un mediator ingrat între un agresor care a „declanșat cel mai grav conflict din ul­timii 50 ani“, după cum declara expertul german Alexandr Rahr, și singurul actor ca­re pare că poate opri o invazie armată ru­sească în Ucraina.

Informațiile oficiale furnizate de Mi­nis­terul de Externe de la Berlin oferă doar re­latări sumare despre relațiile politice din­tre Germania și Ucraina în contextul situa­ției tensionate din ultimele luni, dinamica raporturilor economice și angajmentele asu­mate de Fundația pentru Cooperare Ju­ridică Internațională, în vederea cons­truirii unui stat de drept în Ucraina. Mai mult, strategia de politică externă a Ger­maniei nu menționează Ucraina, nici mă­car la pachet cu statele Parteneriatului Es­tic (PaE). Practic, Germania nu a avut ni­cio strategie de politică externă în relațiile cu Ucraina și a aplicat doar principiile cla­sice ale Ostpolitik „schimbare prin apro­piere“, care au însemnat, în practică, investiții în eco­nomia ucraineană (Ger­ma­nia este al doilea partener economic al Ucrainei după Cipru) și susținerea so­cie­tății civile angajate în pro­cesul de democratizare. Co­munitatea de experți în ana­liza politică a spațiului ex-sovietic nu a realizat ni­ciun studiu cu privire la re­lațiile politice Berlin-Kiev, analizele pu­bli­cate au abordat strict raporturile eco­no­mice ale Germaniei cu statele CSI și, în prin­cipal, cu Federația Rusă.

Dezinteresul se poate datora tranziției eșu­ate implementate de elita politică ucrai­neană, care, în special, după eșecul re­vo­lu­ției portocalii, a generat ceea ce experții au numit Ukraine fatigue. După venirea la putere a președintelui Viktor Ianu­ko­vici, relațiile Berlin-Kiev au intrat într-o fa­ză de îngheț și s-au limitat la critici trans­mise de oficialii germani față de de­rapajele autoritare și în doar două vizite ale fostului ministru de Externe Guido Wes­terwelle la Kiev, în 2013, în contextul ne­gocierilor pentru semnarea Acordului de Asociere cu UE.

A doua interpretare ține de faptul că Mo­s­cova a reușit să-i seducă și să-i angajeze pe nemți în proiecte care au făcut ca re­lațiile Berlin-Kiev să fie privite printr-o len­tilă rusească: Ucraina este zona de in­fluență exclusivă a Rusiei și trebuie re­cu­noscută ca atare de Occident. În schimbul parteneriatului economic și strategic cu Moscova, Berlinul a devenit un avocat in­formal al Kremlinului în negocierile cu par­tenerii occidentali care aveau ca su­biect relațiile cu Ucraina, realitate care a fost evidentă la summit-ul NATO de la Bu­curești din 2008, când Germania a blocat acordarea MAP pentru Ucraina și în mo­dul în care nemții au abordat inițiativa PaE. Nu întâmplător, într-un discurs ți­nut la Tbilisi în 2012, G. Westerwelle de­clara că Germania „susține cu tărie ideea de a include Rusia în proiecte specifice ale PaE“.

Prima și a doua interpretare trebuie co­roborate cu schimbarea de paradigmă în politica externă a Germaniei, apărută oda­tă cu instalarea, în 1998, în fruntea gu­vernului de la Berlin a cancelarului Ger­hard Schroeder. Este cunoscut faptul că Schroeder este un apropiat al familiei Pu­tin și că, pentru relansarea relațiilor ruso-germane, a fost răsplătit cu o funcție la con­ducerea consorțiului ruso-german ca­re deține North Stream. Schroeder a fost însă doar oficialul care a fixat noul trend în politica externă de la Berlin, fiind ur­mat de investitori germani și de cea mai mare parte a clasei politice (care l-au pe­r­ceput ca garant al afacerilor germane în Rusia).

Preocupați aproape exclusiv de relațiile eco­nomice, strategii nemți nu au acordat atenție retoricii și acțiunilor tot mai agre­sive ale Moscovei în relațiile cu câteva fos­te republicii sovietice, iar războiul ruso-georgian a trecut aproape neobservat în dez­baterile de politică externă de la Ber­lin.

Anexarea Crimeei și războiul ne­con­ven­țio­nal pe care Rusia îl poartă acum în estul Ucrainei au fost punctul de cotitură pentru întreaga comunitate de politică externă de la Berlin. Lecția ucraineană a politicii ex­terne germane este una simplă, de geo­po­litică de secol XIX - actorul care a atentat la pacea și securitatea din Europa trebuie pedepsit. Dar această lecție este greu de acomodat în mentalul unor experți și politicieni obișnuiți cu reguli ale relațiilor internaționale stabilite în secolul XX. //