Pe aceeași temă
Fundamentalismul fanatic şi organizaţiile jihadiste musulmane şi-au pierdut popularitatea în majoritatea statelor islamice.
Protagoniştii islamici ai Războiului Sfânt („jihad“) împotriva „necredincioşilor“ occidentali, consideraţi a fi agresivi, lacomi şi haini, pretind că musulmanii trebuie să se apere utilizând orice metode, inclusiv violenţa extremă împotriva civililor, ca să-şi realizeze obiectivele de a elimina influenţa neislamică „străină“, de a îndepărta de la putere tiranii cu tendinţe seculare, înlocuindu-i cu lideri fundamentalişti în ţările predominant musulmane şi de a impune draconic legea islamică („sharia“) în noua comunitate a statelor respective („umma“). Justificarea ideologică pentru participarea la jihad este că lumea musulmană, subdezvoltată, lipsită de perspective şi jefuită de străini, este victima politicii agresive antiislamice a occidentalilor.
În ultimii opt ani, Administraţia de la Washington a exagerat pericolul teroriştilor islamici globali, a declarat oficial un „război antiterorist“ şi a impus limite asupra libertăţilor civile ale cetăţenilor proprii. Militarii americani au invadat două ţări musulmane, i-au alungat pe guvernanţii respectivi şi au impus noi lideri „acceptabili“. Invazia neprovocată şi ocupaţia militară a coaliţiei occidentale în Irak au generat radicalizare în ţările musulmane şi au facilitat recrutarea de noi aderenţi pentru jihadişti. În secolul XXI, fundamentaliştii islamici au înregistrat anumite succese în conflictele violente din Afganistan, Somalia şi Nigeria şi au obţinut rezultate favorabile în alegerile din Egipt, Liban şi teritoriile palestiniene.
Chiar şi înainte de invazia Irakului şi Afganistanului, sondajele de opinie în statele mahomedane indicau că majoritatea populaţiilor respective erau de acord cu obiectivele politice enunţate de Osama bin Laden, deşi mulţi aveau o opinie favorabilă faţă de actele de violenţă împotriva civililor.
Jihadiştii speră că America va da faliment prin continuarea cheltuielilor uriaşe în războaiele din Afganistan şi Irak, prin extinderea regiunilor în care forţele armate americane se implică în conflicte cu mujahedini musulmani şi prin investiţii considerabile în servicii de securitate naţională inutile.
În trecut, a existat un pericol real ca teocraţia de tip iranian, fundamentalismul islamic radical şi ideologia jihadistă să devină dominante în state importante precum Arabia Saudită, Egipt şi Pakistan. În acest caz, extremismul radical ar fi avut la dispoziţie spaţii pentru instrucţie, resurse financiare considerabile şi un mare număr de noi aderenţi. Acest scenariu a devenit improbabil.
Declinul influenţei extremiştilor islamici a început în Maroc, în 2007, când partidul islamic a primit numai 14% dintre voturi la alegerile parlamentare şi 7% în alegerile municipale. Tot în 2007, Frontul Islamic din Iordania a pierdut 17 mandate în alegerile pentru parlament. În Pakistan, votul acordat partidelor islamice a scăzut de la 11% în 2002 la 2% în 2008. În Indonezia, Kuweit şi Liban, partidele islamice respective au înregistrat rezultate inferioare în scrutinurile din 2009. Sondajele de opinie recente au demonstrat că publicul din ţările musulmane şi-a pierdut entuziasmul pentru terorişti. Din 2002 până în 2008, proporţia celor care cred că actele de terorism sinucigaş sunt justificabile a scăzut vertiginos în toate statele mahomedane. Cetăţenii din Irak, Afganistan şi Pakistan au ajuns să deteste brutalitatea excesivă, restricţiile severe şi opresiunea membrilor organizaţiei Al Qaida şi a talibanilor.
Organizaţia condusă de Osama bin Laden a comis o eroare gravă atunci când a permis reprezentantului Abu-Musab al-Zarkawi să-i comande pe insurgenţii Al Qaida din Irak. Orbit de ură antişiită, el a ordonat uciderea a mii de irakieni şiiţi, a provocat un conflict interetnic violent şi a impus o dictatură draconică în zonele sunite în care avea control. Dezgustaţi de brutalitatea insurgenţilor străini, liderii tribali suniţi din Irak au acceptat arme şi salarii de la americani şi au luptat alături de ei împotriva jihadiştilor Al Qaida.
Nucleul principal al liderilor organizaţiei Al Qaida a fost decimat de militarii NATO. Puţinii lideri rămaşi în viaţă se ascund în regiunile tribale din Pakistan. O mare parte dintre jihadiştii instruiţi de Al Qaida în Afganistan au fost şi ei anihilaţi. Cei rămaşi, deşi încă periculoşi, nu reprezintă un pericol pentru Occident.
Fundamentalismul fanatic şi organizaţiile jihadiste musulmane şi-au pierdut popularitatea în majoritatea statelor islamice. În regiunile în care fundamentaliştii au preluat puterea politică, în Afganistan, Irak, Nigeria, Sudan şi Pakistan, populaţiile respective, deziluzionate şi revoltate, au ajuns rapid să-şi deteste dictatorii. Marea majoritate a cetăţenilor mahomedani nu sunt de acord cu obscurantismul forţat, interzicerea muzicii, filmelor şi televiziunii. Mulţi detestă restricţiile vestimentare şi prohibiţiile şcolarizării femeilor. Chiar şi printre cei care favorizează sharia, mulţi dezaprobă aplicarea pedepselor mutilante precum decapitarea, amputarea mâinilor şi executarea prin lovituri cu pietre pentru infracţiuni relativ minore.
Pentru lumea civilizată, fundamentaliştii islamici sunt reacţionari, opresivi şi detestabili. Concepţiile lor despre felul în care societatea umană trebuie organizată, anacronice şi nenaturale, dezonorează religia musulmană. Cu toate acestea, este important să se diferenţieze între cei care preferă aplicarea fundamentalismului islamic în comunităţile lor şi adepţii jihadului internaţional. Marea majoritate a clericilor şi fundamentaliştilor şiiţi şi suniţi nu găzduiesc terorişti şi nu participă la acte violente în străinătate. Aceştia pot deveni aliaţi importanţi ai Occidentului în confruntarea cu jihadiştii terorişti.
Strategia de dezbinare a insurgenţilor şi de negociere cu cei care nu sunt dedicaţi jihadului global este aplicată acum în Afganistan. Peste 90% dintre insurgenţii care luptă împotriva forţelor NATO în Afganistan, calificaţi drept „talibani“, sunt de fapt miliţii tribale, naţionalişti paştuni sau oponenţi ai ocupaţiei militare străine. Mai puţin de 10% sunt aliaţi ideologici ai organizaţiei Al Qaida sau fanatici loiali mulahului Omar. Negocierile directe între NATO şi insurgenţii neafiliaţi cu jihadiştii globali pot duce la reconciliere, respect reciproc şi stabilitate. Pe când utilizarea puterii armate pentru capturarea şi anihilarea teroriştilor jihadişti este justificată, încercările de a „înfrânge“ fundamentalismul islamic prin forţă armată sunt sortite eşecului. Noua administraţie de la Washington a deschis canale de comunicaţii cu lumea islamică, a oferit toleranţă, cooperare şi reconstrucţie şi a renunţat la termenii de „război antiterorist“ şi „islamo-fascism“.
Evenimentele recente din Iran au evidenţiat instabilitatea regimurilor dominate de fundamentalişti clerici nealeşi. Prin represalii brutale împotriva manifestanţilor care contestau validitatea alegerilor prezidenţiale recente, regimul teocratic din Iran şi-a compromis legitimitatea. Deoarece Iranul era considerat un model exemplar al fundamentaliştilor pentru organizarea societăţii islamice, discreditarea elitei clerice de la putere a avut repercusiuni devastante pentru jihadişti şi fundamentalişti în lumea mahomedană.
Revoluţia iraniană din 1979 a fost în principal o revoltă împotriva regimului autocrat, opresiv şi brutal al şahului Reza Pahlevi, venit la putere prin lovitură de stat şi considerat de mulţi ca fiind o marionetă americană. Marea majoritate a revoluţionarilor iranieni doreau libertate, democraţie şi justiţie. Contrar aşteptărilor, puterea politică a fost confiscată de elita clerică. Fără consimţământul populaţiei, ţara a devenit o republică islamică represivă. Noul regim şi-a consolidat dictatura prin încarcerarea, exterminarea şi exilarea potenţialilor oponenţi, care luptaseră alături de islamişti în timpul revoluţiei. Deziluzionaţi de prestaţia preşedintelui „reformist“ Mohamed Khatemi, ales cu mari speranţe în 1997, electoratul a boicotat alegerile prezidenţiale din 2005.
Ceea ce a permis victoria lui Mahmoud Ahmadinejad, un preşedinte radical şi arogant. În ultimii patru ani, el a fost responsabil pentru înăsprirea metodelor represive şi pentru persecutarea celor care promovau reformarea sistemului. Fraudarea alegerilor prezidenţiale din 2009 şi „victoria covârşitoare“ a lui Ahmadinejad au determinat demonstraţii impresionante, în care protestatarii au condamnat nu numai rezultatul alegerilor, dar şi monopolizarea puterii politice de către elita clerică.
Publicul din statele musulmane a început să înţeleagă că fundamentalismul islamic nu oferă soluţii satisfăcătoare pentru îmbunătăţirea calităţii vieţii, pentru progres economic şi pentru modernizarea societăţii. Admiraţia pentru Osama bin Laden şi pentru jihadişti s-a degradat vertiginos. În secolul XXI, din cauza mijloacelor interpersonale de comunicare, guvernanţii opresivi şi fanaticii fundamentalişti nu vor mai fi capabili să–şi controleze indefinit populaţiile proprii. În cele din urmă, liberalizarea va deveni inevitabilă. În acelaşi timp, jihadiştii îşi vor pierde progresiv susţinerea populaţiilor mahomedane. Deşi rămân capabili să provoace atrocităţi izolate spectaculoase, ei nu mai reprezintă un mare pericol pentru Occident. Declinul progresiv al elanului pentru jihad pare să fie inevitabil. //
