Dragonii Mării Chinei de Est

Disputa teritorială dintre China și Japonia este cel mai urmărit conflict diplomatic din acest moment. Dacă această dispută ar escalada într-o confruntare militară, conflictul ar avea consecințe grave și nebănuite asupra comunității internaționale.

Disputa teritorială dintre China și Japonia nu reprezintă ecoul unui conflict istoric mai vechi, cum am fi tentați să credem la prima vedere. Într-adevăr, de-a lungul istoriei, relația sino-ja­po­neză nu s-a numărat prin­tre cele mai pașnice, apo­geul conflictelor bilaterale fiind atins în perioada 1931-1945, când Japonia a ocu­pat o parte a teritoriului chi­nez. Însă conflictul asu­pra insulelor Senkaku / Diaoyu reprezintă un sim­p­tom al ascensiunii politice și economice contem­po­ra­ne a Chinei. Beijingul a renunțat la dic­to­nul reformatorului Deng Xiaoping „nu face valuri, ci realizează ceva“, care, tra­dus în practică, înseamnă o prezență re­lativ scăzută pe scena politică inter­na­țio­nală, concomitent cu dezvoltarea sa eco­no­mică. Jiang Zemin a amendat oficial acest principiu în 2009, transformându-l în „fii discret, dar realizeză ceva cât mai activ“.

Această schimbare de optică reflectă un nou ethos politic chinez, alimentat în parte de progresele economice din ul­timii ani. China a reușit, timp de 30 de ani, să mențină o rată medie anuală de creștere economică de 9 pro­cente, devenind a doua economie a lumii și reușind să reducă decisiv decalajele economice în raport cu Occidentul și vecinii săi asiatici. Performanța economică a sporit încrederea politică a elitei de la Beijing și a determinat sporirea prezenței pe scena internațională a Chinei. Valul de prosperitate economică este transformat treptat în putere politică și militară, prin reformarea și modernizarea forțelor ar­mate chineze. China ocupă al doilea loc în to­pul global al cheltuielilor pentru apă­rare, fiind depășită doar de SUA, iar în 2013 va deveni cel mai mare constructor de nave militare.

Realizările în plan economic alimentează atât naționalismul chinez, cât și ascen­siunea politică a Chinei. Naționalismul es­te hrănit de un puternic sentiment al mân­driei apartenenței la o civilizație veche de 4.500 de ani și de frustrări postcoloniale, ale umilirii Chinei de marile puteri occi­dentale în secolul al XIX-lea și de Japonia în secolul XX. Partidul Comunist Chinez joacă abil cartea naționalistă, folosind aceste pasiuni ca o supapă de presiune pentru frustrările politice ale cetățenilor chinezi în raport cu regimul. Pentru mulți chinezi, miracolul economic creat de re­formele lui Deng Xiaoping anunță întoar­cerea la statutul de mare putere, care să aducă aminte de puterea Regatului de Mij­loc, care domina regional Asia până la as­censiunea Occidentului.

Elita politică chineză a început să con­sidere că statul chinez, având în vedere prosperitatea și istoria sa, trebuie să fie o prezență mai vizibilă în cadrul sistemului internațional și la nivel regional. Astfel, criza economică și financiară care afec­tează statele occidentale și SUA a fost in­ter­pretată la Beijing drept o oportunitate strategică ce trebuie exploatată pentru
a-şi maximiza poziția. Noua putere a Chinei a început deci să se facă simțită și să capete mai multă încredere în sine.

Succesul economic și comercial al Chinei a sporit în mod paradoxal vulnerabilitatea sa strategică. China este dependentă de rutele comerciale navale pentru exportul produselor sale și pentru importul materiilor prime necesare funcționării eco­nomiei. Aceste rute co­mer­ciale pot fi ușor sugrumate în cazul unui conflict cu SUA, deoarece traversează puncte strategice care pot fi ușor controlate, cum este cazul strâmtorii Malacca. Este deci imperativ din punct de vedere strategic ca Beijingul să interzică accesul în ve­ci­nătatea sa apropiată al navelor militare ale SUA și să-și extindă prezența navală din­colo de coastele sale, în ceea ce numește „primul lanț de insule“. Din această ca­uză, China a intrat în dispute teritoriale cu o bună parte dintre vecinii săi: Japonia, Vietnam, Filipine, Brunei, Taiwan. Te­ri­toriile în dispută sunt Insulele Spratly, Taiwan, Diaoyu / Senkaku, Insulele Para­cel și Scarborough Shoals. Importanța stra­tegică a acestor insule și insulițe este dublată de cea economică, în largul coas­telor acestora existând posibilitatea exploa­tării rezervelor de hidrocarburi. Nu tre­buie uitat că Beijingul este nevoit să im­porte cam 57% din necesarul său de pe­trol, iar accesul la resurse relativ ieftine de hidrocarburi este necesar pentru suste­nabilitatea economiilor dezvoltate din zona Asia-Pacific.

Japonia traversează o perioadă economică dificilă și este afectată de instabilitate po­litică. Cutremurul și tsunami-ul din 2011, însoțite de accidentul nuclear de la Fuku­shima, au contribuit la erodarea poziției internaționale a Japoniei și au afectat moralul națiunii. Acest fapt reprezintă o oportunitate pentru China, care a ex­ploa­tat abil momentul de slăbiciune japonez.

Disputa privind Insulele Senkaku / Diaoyu se înscrie în acest tensionat context geo­politic asiatic dominat de ascensiunea Chi­nei. Incidente navale între nave japoneze și chineze au avut loc și înaintea con­frun­tării asupra acestui arhipelag. Submarine nucleare chineze au fost detectate în apro­pierea apelor japoneze, avioane militare ale Beijingului au violat în mai multe rânduri spațiul aerian japonez, iar pescarii chinezi s-au confruntat de mai multe ori cu garda de coastă japoneză. Dar confrun­tarea pentru insulele Senkaku / Diaoyu din prezent este fără precedent.

Istoria arhipelagului Senkaku / Diaoyu este una încurcată, el fiind în prezent disputat între Japonia, China și Taiwan. Insulele au intrat în posesia Japoniei după războiul sino-japonez din 1895, iar Tokyo a continuat să le ad­ministreze după ce acestea au fost trans­ferate de către SUA în 1971. China și Tai­wan și-au reiterat suveranitatea asupra insulelor după 1971, când SUA le-a trans­ferat înapoi Japoniei și au fost descoperite zăcăminte de hidrocarburi în apropierea lor. La momentul reluării relațiilor bila­terale sino-japoneze, în 1972, disputa pri­vind suveranitatea asupra insulelor a fost lăsată de o parte pentru a nu afecta dia­logul diplomatic. Criza diplomatică a iz­bucnit în vara lui 2012, în momentul în care un număr de activiști chinezi din Hong Kong au debarcat pe insule și au fost reținuți și pe urmă deportați de au­toritățile japoneze.

Situația a escaladat treptat, de la proteste antijaponeze violente până la provocări militare. Cele mai recente incidente mi­litare au fost destul de grave, avioane japo­neze fiind nevoite să escorteze avioane de luptă chineze care au pătruns în spațiul aerian japonez, iar o navă militară chineză a marcat cu radarul de control al focului (practic, semnalând intenția de a deschide focul) o fregată japoneză în largul apelor insulelor Senkaku.

Japonia, la rândul ei, a luat măsuri pentru a-și proteja suveranitatea în fața pro­vo­cărilor chineze. Pentru a descuraja in­cur­siunile navale chineze și taiwaneze, a spo­rit activitatea de patrulare a apelor sale teritoriale. Până la izbucnirea crizei diplo­matice, Tokyo a luat o serie de măsuri pen­tru a contrabalansa sporirea puterii chi­neze: și-a întărit alianța cu SUA, a început un amplu program de modernizare a forțelor armate și a eliminat o parte din restricțiile sale asupra exportului de ar­ma­ment, pentru a fi capabilă să-și sprijine aliații regionali și pentru a par­ticipa  la programele militare americane. Au fost întreprinse mai multe exerciții militare care porneau de la premisa că tru­pele ja­poneze vor trebui să recucerească printr-un desant amfibiu un arhipelag ocu­pat. Publicul japonez a sprijinit ac­țiunile guvernului de la Tokyo, dând do­vadă de aceeași fervoare naționalistă. Actualul premier japonez Shinzo Abe a promis în timpul campaniei electorale că nu va ceda în privința insulelor Senkaku.

Situația rămâne tensionată, iar în viitorul apropiat nu se întrevede o soluționare diplomatică a cri­zei, deși negocieri bilaterale sunt purtate pe această temă. Este foar­te puțin probabil ca disputa să fie so­lu­ționată printr-un proces la Curtea Inter­na­țională de Justiției de la Haga – arbi­trajul internațional fiind privit de ambele părți ca o soluție ce ar leza prestigiul național. Potențialul de conflict în regiune a crescut semnificativ, dar niciuna dintre părți nu este dispusă să recurgă la forță – în afara provocărilor și violenței sim­bolice. //