Drumul Moldovei spre Vilnius

Defectarea Ucrainei chiar în ajunul summit-ului de la Vilnius anunță vremuri grele. Totuși, spre deosebire de Ucraina, prooccidentalii de la Chișinău sunt la putere, nu în opoziție, și au nevoie doar de mai multă voință de reformă și inteligență politică pentru a trece Moldova pe celălalt „mal“ al istoriei.

O istorie a lungului drum al Republicii Mol­dova spre Vilnius se poate rezuma prin evocarea unei scene atroce care s-a pe­trecut în seara zilei de 7 aprilie 2009. Epi­sodul a fost surprins în niș­te secvențe video, difuzate, un an mai târziu, la o te­le­viziune de știri din Mol­do­va. Un tânăr trântit la pă­mânt, înconjurat de o hai­tă de polițiști înarmați pâ­nă-n dinți – actori și spe­c­tatori. „Actorii“ îl loveau cu picioarele, „spectatorii“ priveau, rânjeau, se în­căr­cau de adrenalină, apoi „in­trau în scenă“, dădeau și ei, cu sete și ură, într-un corp deja inert. Piața Marii Adu­nări Naționale din Chișinău, unde avea loc această oribilă execuție, semăna cu un platz de Gulag sau, cu același succes, amin­tea de maidanul unui lagăr de exterminare nazist, spălat de lumina intermitentă a proiectoarelor de pe Casa Guvernului.

Victima se numea Valeriu Boboc și în acea noapte a fost ucis în bătaie. Nu era un pro­testatar, venise, la fel ca mulți alții, să va­dă „ce se întâmplă“ – ciudată expresie, de parcă am vorbi despre niște fenomene na­turale, meteorologice, independente de vo­­­ința omului... – și a fost atras în „eve­ni­mente“, atunci când peste el au tăbărât că­lăii de la Interne ieșiți la vânătoare de „an­ticomuniști“. Moartea lui Valeriu Bo­boc și scenele de groază din comisariatele de po­liție, unde au fost torturați zeci de ti­neri arestați în aceeași noapte, au de­clan­șat o serie de consecințe greu de prevăzut.

După victoria (contestată) la alegerile din 5 aprilie 2009, comuniștii aveau nevoie de un singur vot în Parlament pentru a pune mâna pe întreaga putere. Dar „s-a în­tâm­plat ceva“: teroarea din zilele ce au urmat a instaurat un pact moral, a împins lu­cru­rile dincolo de orice linie a compromisului. A fost un episod scurt, dar intens, ca o scăpărare de blitz, care a revelat adevărata față a re­gi­mului Voronin, crima pen­tru care era pregătit. În aprilie 2009, istoria s-a scris pe trupul dezgolit, vrâs­tat de lovituri, al Mol­dovei. A fost un argument mult mai puternic decât orice ple­doa­rie pro-Europa. Câteva zile de teroare – așa s-a însușit lecția libertății. Alegerile anticipate din 29 iulie 2009 aduceau la gu­vernare partidele din opoziția demo­cra­tică.

După aceea, Republica Moldova a devenit vizibilă pentru cancelariile occidentale. Co­aliția democratică de la Chișinău a pri­mit un sprijin fără precedent în cele două decenii de independență postsovietică, pe­rioadă în care Basarabia a fost condusă mai mult de partide prorusești și anti­euro­pene.

România a traversat la rândul ei diferite fa­ze de perplexitate față de „frații de peste Prut“, dar contribuția ei a fost de­ter­mi­nantă: eforturi diplomatice la Bruxelles, ce­tățenii și burse, acțiuni culturale și, mai recent, lansarea unor ambițioase proiecte economice. A venit timpul ca România să se comporte nu doar ca o „mamă“ in­ter­belică față de rătăcita ei „copilă“ de peste Prut, ci să aibă atitudinea și clasa unei țări europene. Abordarea naționalistă poate să ob­tureze angajamentele sale ca stat de fron­tieră al Occidentului, cu o misiune ci­vilizatoare la est de Prut, așa cum și-a asu­mat-o și Polonia față de Ucraina. E trist să vezi prinzând cheag o competiție pol­i­ti­cianistă de tip dâmbovițean în Moldova, când situația de-acolo este încă atât de fragilă. România trebuie să-și lase de o par­te prejudecățile, să-și lărgească baza de simpatie în Moldova, să nu se limiteze la „unioniștii“ declarați, să discute cu toți acei care privesc (sau ar putea privi) spre Oc­ci­dent și atunci implicarea ei nu va mai trezi „fantome iredentiste“ în capul celor dro­gați cu propagandă sovietică la Chi­și­nău.

Să recunoaștem: Moldova a fost „ajutată“ să se orienteze spre Europa și de conduita aberantă a Rusiei: delirantul Rogozin, Trans­nistria, embargourile, obstrucțiile gă­gă­uzilor etc. Imperialismul Moscovei, agre­sivitatea comuniștilor (aflați pe primul loc în sondaje) obligă partidele din Coaliția Pro-Europeană să-și strângă rândurile în perspectiva alegerilor parlamentare din noiembrie 2014, după ce au irosit un timp prețios pe scandaluri, demascări reciproce și privatizări dubioase.

Încă mai există entuziasm proeuropean. Sâm­bătă, 23 noiembrie, comuniștii au eșu­at în încercarea lor de a contracara prin­tr-un „marș spre Chișinău“ (inspirat din „marșul asupra Romei“ al lui Mussolini) impresionanta manifestație din 3 no­iem­brie, când guvernarea a reușit să mo­bi­lizeze circa 100.000 de oameni. Pe de altă parte, defectarea Ucrainei – marea miză a Parteneriatului Estic – chiar în ajunul summit-ului de la Vilnius anunță vremuri grele. Sigur că victoria lui Putin la Kiev este, în realitate, o înfrângere pe termen lung, întrucât a fost obținută prin con­strângere și șantaj infam. Aceleași arme ar putea să fisureze capacitatea de rezistență a Moldovei. Totuși, spre deosebire de Ucrai­na, prooccidentalii de la Chișinău sunt la putere, nu în opoziție, și au nevoie doar de mai multă voință de reformă și inteligență politică pentru a trece Moldova pe celălalt „mal“ al istoriei. //