După alegerile americane. La rece

Aurelian Craiutu & Costica Bradatan | 27.11.2012

Pe aceeași temă

Deşi s-a păstrat,  în mare parte, vechea distribuţie a puterilor la Washington, e posibil ca alegerile să fi marcat un moment esenţial în arena politică americană.

La prima vedere, alegerile din 6 noiembrie nu par să fi adus o schimbare majoră la Washington. Casa Albă şi Senatul au ră­mas în mâinile democraţilor, în timp ce re­publicanii şi-au păstrat majoritatea în Ca­mera Reprezentanţilor. Menţinerea aces­tui statu quo a fost însă obţinută la un preţ ridicat, căci ultimele alegeri au fost de departe cele mai costisitoare din istoria Americii. Decontul scrutinului pentru ale­gerea preşedintelui în 2012 s-a ridicat la peste 3 miliarde de dolari, în timp ce ale­gerile pentru Congres au costat de două ori mai mult (aproximativ 6 miliarde de do­lari). Echipa de campanie a pre­şe­din­te­lui Obama a adunat şi cheltuit 1 miliard de dolari, în timp ce echipa lui Mitt Rom­ney a avut la dispoziţie aproape 825 de milioane. Sponsorii au jucat un rol decisiv în aceste alegeri, acţionând de cele mai multe ori din spatele cortinei, uneori chiar anonim. Astfel de cheltuieli fabuloase au fost făcute posibile de o controversată de­cizie a Curţii Supreme din 2010 (Ci­tizens United), care a dus la legalizarea aşa-nu­mitelor Super-Pacs şi a grupurilor aşa-zis „independente“ (de fapt, apropiate uneia sau alteia dintre cele două tabere), care pot să sponsorizeze legal campanii politice după bunul plac. Acestea au cheltuit nu mai puţin de 970 milioane de dolari în 2012.

Să fie atunci aceasta marea „schimbare“ de care au vorbit unii analişti americani sau e vorba în realitate doar de o iluzie? În Camera Reprezentanţilor, republicanii şi-au păstrat majoritatea (242-193), iar în Senat democraţii şi-au mărit uşor avan­tajul (53-47), câştigând o poziţie nesperată în Indiana şi păstrându-şi una în Missouri, unde candidatul republican Todd Aiken a pierdut în urma unor declaraţii ires­ponsabile despre avort şi viol (femeile care sunt obiectul unui viol „legitim“ pot preveni sarcina prin intermediul unor me­canisme de autoapărare). Pe fondul unei economii încă precare şi în condiţiile în care grupurile aşa-zis „independente“ pot să cheltuiască sume practic nelimitate, ma­rea schimbare adusă de aceste alegeri pare a fi, în mod ironic, tocmai păstrarea statu quo-ului. Pe hârtie, democraţii aveau toate şansele să piardă Casa Albă, fiindu-le ameninţată şi poziţia în Senat. Victoria lor clară, care a fost şi percepută public ca atare, a constat tocmai în aceea că, până la urmă, nu au pierdut aceste poziţii.

Deşi s-a păstrat, în mare parte, vechea distribuţie a puterilor la Washington, e posibil ca alegerile să fi marcat un mo­ment esenţial în arena politică americană. Ele au evidenţiat impactul electoral al no­i­lor realităţi demografice americane şi greu­tatea pe care au căpătat-o unele categorii noi de alegători, mai ales din rândul mi­norităţilor (etnice, rasiale, chiar şi se­xu­ale). E posibil în aceste condiţii ca ale­ge­rile din 2012 să fi fost ultima ocazie când republicanii au avut o şansă reală pentru câştigarea Casei Albe, în condiţiile în care, în mod tradiţional, republicanii se li­mi­tea­ză la un electorat static (de culoare albă), a cărui constantă scădere (de la 74% în 2008 la 72% în 2012) le va pune mari pro­bleme în anii următori.

 

De ce a câştigat Barack Obama?

În alegerile din noiembrie, preşedintele Obama a fost, din mai multe puncte de vedere, un candidat vulnerabil. Pal­ma­re­sul său economic a fost mai degrabă unul modest. Apoi, în ciuda numeroaselor re­ferinţe pe care le-a tot făcut în timpul cam­paniei la nevoia de a conlucra cu oponenţii săi, Obama nu a reuşit (precum Reagan odinioară, care a colaborat strâns cu democraţii) să-şi atragă parteneri şi aliaţi din tabăra adversă. În sfârşit, ima­ginea sa de politician ezitant a fost re­confirmată în urmă cu doi ani, când pre­şedintele n-a dat curs recomandărilor unei comisii consultative bipartizane pe care chiar el însuşi o numise în vederea re­ducerii deficitului bugetar.

Chiar şi în aceste condiţii potrivnice, vic­toria sa a fost incontestabilă, el fiind al doi­lea lider democrat reales la Casa Albă de la F.D. Roosevelt încoace (cealaltă ex­cepţie e Bill Clinton în 1996). Victoria lui Obama a fost cu atât mai impresionantă, cu cât niciun preşedinte în istoria ame­ricană nu mai fusese reales în condiţiile unei rate a şomajului mai mari de 7,2%. Faţă de victoria sa categorică din 2008 în defavoarea lui John McCain, Obama a pierdut în 2012 doar două state (Carolina de Nord şi Indiana, oricum ambele aflate tradiţional în fieful republicanilor) şi a reuşit să câştige toate statele-cheie: Ohio, Pennsylvania, Florida, Virginia, Wis­con­sin, Iowa, Colorado, Nevada şi New Hamp­shire, impunându-se detaşat atât în co­le­giul electoral (cu 332 voturi), cât şi în an­samblul electoratului (51%-49%).

Fără să fi fost un succes răsunător, mai ales din cauza stării economiei (7,9% şo­maj, 23 de milioane de şomeri, deficit bugetar de 5 miliarde de dolari), pal­ma­re­sul primului său mandat n-a fost nici pe departe atât de negativ, pe cât au încercat să acrediteze oponenţii săi. În contul pre­şedintelui se înscriu, printre altele, în­che­ierea unui deceniu de război în Irak (şi, în curând, Afganistan), decapitarea reţelei Al-Qaida (Bin Laden fiind scos definitiv din joc), o lege importantă care promite să reformeze sistemul asigurărilor me­di­cale (extrem de costisitor şi aflat într-o derivă greu de controlat), o industrie auto resuscitată prin intervenţia la timp a gu­vernului federal, o economie salvată de la infarctul financiar din 2008, noile re­gle­mentări impuse Wall Street-ului. În plus, percepţia publică generală a lui Barack Obama în timpul primului mandat a fost cea a unui preşedinte care, oricât de ezi­tant ar putea să pară într-o situaţie sau al­ta, a dat, totuşi, impresia că e aproape de oamenii de rând, le înţelege problemele şi încearcă să facă ceva pentru ei.

Campania preşedintelui Obama, condusă excepţional de Jim Messina, a fost una din­tre cauzele imediate cele mai importante ale succesului său. Echipa Obama a be­ne­ficiat de o formidabilă reţea de oameni (ac­tivişti, experţi media, voluntari) extrem de bine organizată, care a reuşit să ex­plo­a­teze noile realităţi demografice şi slă­bi­ciu­nile contracandidatului republican şi să-i recâştige pe acei alegători de stânga ce fu­seseră dezamăgiţi de unele dintre măsurile preşedintelui. Reţeaua preşedintelui Oba­ma a mobilizat eficient electoratul indecis şi a creat coaliţii extrem de utile, mai ales în rândul populaţiei feminine şi a mi­no­ri­tăţilor. Rezultatele nu s-au lăsat aşteptate. De pildă, nu mai puţin de 1,7 milioane de alegători noi (mai ales în rândul mi­no­ri­tăţilor) au fost identificaţi şi înregistraţi în statul Ohio. Efortul considerabil de mo­bi­lizare pe teren a vizat mai ales tinerii (65-35% în favoarea democraţilor) şi mi­no­rităţile, care reprezintă 28% din electorat şi au votat în proporţie de 80% pentru Obama. În acelaşi timp, agenţii de cam­panie ai preşedintelui au exploatat eficient eforturile administraţiei de a salva in­dus­tria auto, ceea ce, fără îndoială, i-a asi­gu­rat victoria în state ca Michigan şi Ohio, unde această industrie are o prezenţă im­portantă. Strategia folosită a fost în multe privinţe una nouă. Dincolo de tehnicile obişnuite (reclame la televiziune), echipa lui Obama s-a bazat pe o prezenţă masivă pe Twitter şi Internet (începând cu aprilie 2011!). Decizia de a folosi campanii pu­blicitare la începutul verii, mai ales în sta­te-cheie precum Ohio, atacând imaginea de plutocrat al lui Romney şi palmaresul său de afaceri la cârma companiei Bain Ca­pital, s-a dovedit a fi extrem de eficientă.

 

De ce a pierdut Mitt Romney?

S-a spus în presă că Mitt Romney a pierdut pe mâna sa, dat fiind faptul că rata de popularitate a preşedintelui Oba­ma se afla la cel mai jos nivel la care s-a aflat vreodată un preşedinte în exerciţiu în prag de realegere, din 1980 încoace. Şi totuşi, Mitt Romney a pierdut atât votul în colegiul electoral, cât şi pe cel general. Cum se explică acest lucru?

A pune înfrângerea lui Mitt Romney doar pe seama imaginii sale de moderat, a su­periorităţii tehnice a campaniei duse de echipa Obama sau a uraganului Sandy ca­re a lovit coasta de est a Statelor Unite cu o săptămână înaintea alegerilor ar fi com­plet greşit. Prestaţia lui Mitt Romney a fost, în general, una bună şi decentă, el câştigând de altfel detaşat prima dezbatere cu Obama. În cele din urmă însă, mesajul lui s-a dovedit neconvingător în trei punc­te esenţiale: crearea de noi locuri de mun­că, educaţie şi sănătate. Romney şi-a în­depărtat minorităţile, electoratul tânăr şi pe cel feminin. Mai mult decât atât, el nu a reuşit să mobilizeze decisiv nici o bună parte a electoratului mai în vârstă într-un stat-cheie precum Florida, unde planurile sale de reformă a programului Medicare au apărut drept nerealiste.

Ceea ce a subminat în mod constant po­ziţia lui Romney a fost impresia per­sis­ten­tă că e un candidat „alunecos“, că – în func­ţie de context – poate spune lucruri opuse despre aceeaşi chestiune şi că, de fapt, nu are nişte principii ferme în care să creadă şi care să-i ghideze activitatea politică. În plus, el n-a reuşit niciodată să scape de imaginea sa de persoană dis­tantă, de plutocrat care nu prea are nimic în comun cu americanii de rând şi, ca atare, nu le poate înţelege problemele. Con­ştient de acest lucru, Romney a în­cercat diverse soluţii, ceea ce însă n-a fă­cut decât să-i acutizeze problema. Un Rom­ney improvizat în „om de rând“, împingând stângaci căruciorul de cum­părături la supermarket şi căutând să-şi as­cundă stânjeneala în spatele unui zâm­bet fals, le-a reamintit dintr-o dată oa­me­nilor cât de departe de lumea lor este, la urma urmei, candidatul republican, a că­rui avere se ridică la numere cu multe zerouri în coadă.

Romney a făcut, în plus, câteva erori punc­tuale majore, care i-au afectat drastic atractivitatea în rândul electoratului in­decis sau independent din statele-cheie pe care, în mod normal, ar fi trebuit să le câştige. Prima a fost publicarea unui ne­inspirat articol de opinie în New York Times în noiembrie 2008, în care a pledat pentru intrarea în insolvenţă a marilor fabrici de automobile. Opoziţia sa faţă de programul de salvare a industriei auto avea să-l coste o bună parte din voturile ce­lor 1,45 de milioane de muncitori (ma­joritatea în Michigan şi Ohio) ale căror sluj­be au fost protejate prin acţiunea Ad­ministraţiei Obama.

A doua sa eroare capitală a fost o de­cla­raţie brutală şi cinică făcută în cadrul unei întâlniri cu uşile închise în Florida, în lu­na mai, dar care a fost filmată cu o ca­me­ră ascunsă. Cu acel prilej, Romney s-a re­ferit dispreţuitor la cei 47% dintre ce­tă­ţeni care nu plătesc taxe federale din ca­uză că se află sub un anumit prag de ve­nituri. Dependentă masiv de asistenţa so­cială oferită de guvernul federal, această categorie, în opinia lui Romney, urma să voteze oricum cu preşedintele Obama şi, ca atare, nu merita să i se acorde prea mul­tă atenţie. „Treaba mea nu e să-mi pese de aceşti oameni“, a afirmat Rom­ney atunci. O astfel de afirmaţie nu a fă­cut decât să-i consolideze imaginea de plutocrat care nu e în stare de o minimă empatie cu problemele majorităţii popu­la­ţiei.

În al treilea rând, Romney a fost forţat în timpul alegerilor primare să adopte un ton radical, pe care însă nu l-a mai putut nuanţa ulterior în mod convingător. Ale­gerile primare fuseseră un test important pentru reprezentativitatea lui Mitt Rom­ney printre republicani. Iniţial, el fusese privit cu scepticism de o bună parte a electoratului republican, mai cu seamă din cauza apartenenţei la confesiunea mor­monă. Oarecum disperat că ar putea pier­de alegerile primare în faţa unor con­tra­candidaţi cu agende mai radical con­ser­vatoare, Romney s-a lansat într-o serie de declaraţii ultraconservatoare (pe teme im­portante precum imigraţie, avort şi taxe). Ce-i drept, aceste declaraţii i-au asigurat victoria în alegerile primare, însă i-au afectat serios credibilitatea de politician mo­derat şi l-au îndepărtat de centrul eşi­chierului politic, unde avea să se decidă rezultatul final.

 

Partidul Republican, încotro?

Ca urmare a înfrângerii sale în alegerile din noiembrie, viitorul Partidului Re­pu­blican e în cumpănă în clipa de faţă. Şi nu e deloc clar dacă eşecul din ultimele ale­geri îi va trezi pe liderii săi la realitate sau, dimpotrivă, îi va face încă şi mai ra­dicali. De fapt, problemele partidului nu sunt deloc noi, ele fiind ocultate de vic­toriile din anii intermediari 1994, 2002 şi 2010. Republicanii nu au reuşit să câştige votul majoritar în cinci dintre ultimele şase alegeri prezidenţiale (singura excepţie fiind 2004). Partidul Republican de astăzi, obsedat de trei lucruri (Guns, Gays, God), e mult diferit de cel al preşedintelui Rea­gan din anii ‘80 şi se bazează mult prea mult pe statele „roşii“ (state tradiţional re­publicane, precum Texas, Kansas, Tenne­s­see sau Georgia) şi pe populaţia rurală din centrul şi sudul Americii.

Victime ale unei fixaţii bolnăvicioase („Ba­rack Obama – preşedinte cu un singur mandat“), republicanii au adoptat o stra­tegie ce s-a dovedit total neatractivă şi ine­ficientă în rândul electoratului indepen­dent sau indecis. Partidul s-a bazat prea mult pe critica guvernului federal şi pe spri­jinul câtorva miliardari interesaţi în taxe reduse (precum Sheldon Adelson, ma­re proprietar de cazinouri). Organizaţiile republicane au cheltuit nu mai puţin de 1,3 miliarde de dolari în această campanie prost direcţionată. Şi mai grav e faptul că republicanii s-au complăcut într-o irea­li­tate paralelă, bazându-se pe sondaje de opi­nie nerealiste. E grăitor faptul că, fiind total convins că va câştiga pe 6 noiembrie, Romney a pregătit un singur discurs pen­tru noaptea alegerilor, cel de învingător. De asemenea, republicanii au jucat aproa­pe totul pe un segment nereprezentativ de populaţie (alegători de culoare albă, în vârstă de peste 45 ani, activi în industrie) şi pe ascendentul mişcării Tea Party. E ade­vărat că aceasta din urmă le adusese o victorie semnificativă la alegerile parla­men­tare din 2010, când republicanii câş­tigaseră o majoritate confortabilă în Ca­mera Reprezentanţilor, dar situaţia nu s-a mai repetat în 2012. Deşi o parte dintre can­didaţii republicani sprijiniţi de Tea Party reuşiseră să se impună în alegerile primare în dauna republicanilor moderaţi (cum a fost cazul în statul Indiana, unde senatorul moderat Richard Lugar a fost înfrânt de mai radicalul său oponent, Ri­chard Mourdock), în alegerile generale din noiembrie ei au fost înfrânţi de de­mo­craţi (din nou revelator e cazul Mourdock în Indiana, unde democraţii au reuşit să câştige poziţia de senator).

Radicalismul mişcării Tea Party i-a obligat pe mulţi candidaţi republicani, care voiau să-i intre în graţii, să adopte poziţii in­flexibile în câteva chestiuni esenţiale. Ast­fel, ei au ajuns să se opună cu înverşunare creşterii taxelor pentru cei ale căror ve­nituri depăşesc pragul de 250.000 de do­lari anual şi s-au pronunţat pentru redu­ceri bugetare majore, dublate însă de ma­jorarea bugetului armatei. În privinţa re­formei sistemului bancar, ei s-au opus pre­vederilor Legii Dodd-Frank, care, în urma colapsului financiar din 2008, impunea câteva restricţii suplimentare băncilor şi firmelor de pe Wall Street. Nu mai puţin intransigentă a fost şi poziţia republicană în privinţa schimbărilor climatice. Unii can­didaţi în alegerile primare (Rick Perry şi Michelle Bachmann, de exemplu) le-au negat pe faţă. Aici, politica devine come­die. În timpul unei secete devastatoare din sud, Rick Perry a declanşat o cam­pa­nie de „rugăciuni pentru ploaie“ (n-a plo­uat nici aşa - dimpotrivă, au urmat in­cen­dii de pădure în Texas). Alt exemplu: un seg­ment radical al electoratului repu­bli­can, incitat de omul de afaceri Donald Trump, s-a complăcut (futil şi hilar) în a contesta validitatea certificatului de naş­tere al preşedintelui Obama, implicaţia fi­ind că el nu e eligibil pentru funcţia su­premă în stat, fiind născut în afara Ame­ricii.

Pericolele care pândesc Partidul Repu­bli­can nu sunt în niciun caz abstracte. Pei­sajul politic american este în general unul stabil, jocul făcându-se în bună măsură în­tre cele două partide tradiţionale mari, De­mocrat şi Republican. Totuşi, lucrurile se pot schimba în viitorul apropiat. Partidul Li­ber­tarian (înfiinţat în 1971), cu o plat­formă de centru, care combină elemente de dreapta (în materie de politică econo­mică şi fiscală) cu elemente de stânga (în chestiuni sociale şi de politică externă), deşi decenii la rând un partid „minor“, pare, în ultima vreme, să atragă interesul vo­tanţilor republicani dezamăgiţi de pres­taţia establishment-ului republican. Multe dintre figurile libertariene proeminente sunt foşti republicani, iar unul dintre can­didaţii republicani în alegerile primare, Ron Paul, a avut o viziune clar liber­ta­ri­a­nă. Mai menţionăm apoi cazul lui Gary Johnson, fost guvernator al statului New Mexico, care a şi candidat la alegerile pre­zidenţiale din 2012, fără a obţine însă mai mult de 1% din voturile electoratului. Avan­­tajul libertarienilor este că au un me­saj de o seducătoare coerenţă. De exem­plu, ei susţin că ideea unui guvern federal minimal (o idee libertariană centrală) tre­buie aplicată nu selectiv, ci în toate sfe­rele: politică internă (piaţă total liberă, fis­calitate minimală), politică externă (non­intervenţionism, armată minimală), drep­turi individuale (homosexualii, de exem­plu, au dreptul să facă ce vor, inclusiv să se căsătorească; consumul de droguri nu trebuie interzis, căci oricine are dreptul să-şi trăiască viaţa aşa cum doreşte, in­clusiv să şi-o ruineze). Atracţia crescândă a libertarienilor în rândul electoratului re­publican şi al unei părţi a electoratului tânăr dezamăgit ar trebui să le dea tot mai mult de gândit liderilor republicani.

În aceste condiţii, aşa cum remarca recent (16 noiembrie), în Financial Times, David Frum, un cunoscut activist republican şi fost speechwriter pentru George W. Bush, este evident că Partidul Republican are ne­voie urgentă de un aggiornamento pe cel puţin trei nivele. În primul rând, partidul trebuie să se deschidă spre noi categorii de alegători, mai cu seamă în rândul mi­norităţilor şi electoratului feminin. Aici, o nouă perspectivă asupra imigraţiei devine absolut necesară. Mitt Romney n-a oferit deloc o politică rezonabilă în această pri­vinţă, el punând pe masă doar soluţia ne­realistă a autodeportării (alţi candidaţi la nominalizarea Partidului Republican fu­seseră însă şi mai radicali, propunând ri­dicarea unui zid sau a unui gard elec­tri­ficat pe frontiera cu Mexicul).

În al doilea rând, partidul va trebui să-şi modernizeze discursul pentru a-l readuce în armonie cu aşteptările electoratului şi cu realităţile secolului XXI. Patru exemple sunt elocvente în acest sens. Republicanii au adoptat o poziţie rigidă şi complet de­păşită în privinţa încălzirii globale. Apoi, afirmaţii iresponsabile legate de viol şi avort, precum cele făcute de candidaţii re­publicani pentru Senat în Indiana şi Mis­souri, nu-şi au locul într-un partid mo­dern. Încercările de a-l discredita pe Ba­rack Obama ca fiind musulman i-au um­plut pe unii activişti republicani de ridicol. Nu în ultimul rând, în faţa devastatorului uragan Sandy, care impunea asistenţă fe­derală de urgenţă, discursul agresiv îm­potriva guvernului federal promovat de miş­carea Tea Party s-a dovedit dintr-o da­tă ineficient şi iresponsabil. Imaginea gu­vernatorului republican al statului New Jersey, Chris Christie, lucrând cot la cot cu administraţia democrată şi lăudând efor­turile preşedintelui democrat Obama, va rămâne pentru multă vreme în me­mo­ria alegătorilor republicani.

În fine, Partidul Republican va trebui să-şi recalibreze mesajul pentru a reflecta mai puţin interesele celor foarte bogaţi (1%) şi mai mult grijile clasei de mijloc. Imaginea de miliardar a lui Romney, detaşat de ma­rea masă a populaţiei şi reticent în a-şi face publice până şi declaraţiile fiscale, nu a fost tocmai ceea ce-i trebuia unui partid perceput oricum ca apărător al intereselor unei elite financiare restrânse. Un partid re­publican modern, aşa cum afirmă şi Da­vid Frum în articolul citat mai sus, trebuie să fie un partid al clasei de mijloc, şi nu unul al miliardarilor, aşa cum a fost cazul în 2012.  //

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22