Pe aceeași temă
Înlăturarea regimului condus de preşedintele islamist Muhammad Morsi a redus întregul Egipt la două pieţe: Tahrir şi Rabia al-Adawiyya.
Cele peste 80 de milioane de locuitori ai Egiptul trebuie să aleagă pe cine susţin dintre cele două tabere şi nu există posibilitatea de a fi imparţiali: Piaţa Tahrir unde „liberalii” Generalului al-Sisi anunţă cu mândrie evitarea apocalipsei pe care Fraţii Musulmani o abăteau asupra ţării sau Piaţa Rabia al-Adawiyya unde susţinătorii lui Morsi militează pentru libertate şi justiţie (Partidul Libertate şi Justiţie este aripa politică a Frăţiei Musulmane). Egiptul a fost redus la cele două pieţe care au devenit nu doar nuclee de referinţă pentru dispute similare din alte state arabe, dar şi centre de unde liderii celor două tabere emit pronosticuri apocaliptice. Ignorând acuzele pe care cele două tabere şi le aruncă reciproc, cert este că evenimentele din aceste zile, care culminează cu evacuarea zonelor ocupate de susţinătorii Fraţilor Musulmani, vor decide parcursul Egiptului. În acest context, identificarea unui învingător este extrem de dificilă, ambele tabere fiind în poziţia de a contoriza pierderile suferite şi mai puţin succesele.
Teoretic, marii învinşi sunt Fraţii Musulmani care au pierdut puterea din cauza strategiilor adoptate, deşi aveau de partea lor legitimitatea politică conferită de votul popular şi, nu în ultimul rând, acceptul comunităţii internaţionale care a fost dispusă să ofere credit islamului politic. Surprinzător pentru o mişcare care până în 2011 nu avea decât strada pentru a se exprima, odată ajunsă la putere, confreria a ignorat tocmai această voce. Acţiunile sale au indicat o frustrare extraordinară acumulată în zeci de ani în care accesul la putere a fost doar o utopie, debusolarea care a cuprins-o în momentul succesului indicând imaturitatea structurii şi scoţând la iveală o serie de planuri secundare. Situaţia în care se află în prezent Frăţia Musulmană indică şi fisuri la nivelul cel mai ridicat a organizaţiei. Generalul Al-Sisi, cel care a avut o influenţă decisivă în debarcarea lui Morsi, a devenit ministru al apărării la propunerea confreriei, la vremea respectivă existând numeroase voci care îl integrau în grupul susţinătorilor din umbră ai mişcării. Întoarcerea armelor împotriva Frăţiei arată faptul că aceasta nu a reuşit să penetreze structurile militare al căror suport este vital într-un stat precum Egiptul, unde armata este implicată în procesul decizional încă de la revoluţia din 1952. De asemenea, înlăturarea de la putere a dinamitat şi situaţia, deja fragilă, a grupărilor islamiste care guvernează în Tunisia şi Maroc, dar şi perspectiva ca structuri similare să câştige încrederea electoratului din alte state şi a partenerilor străini, principalele surse de finanţare.
Practic însă, Frăţia Musulmană nu a pierdut totul, deşi adepţii acesteia sunt vânaţi acum la fel cum se întâmpla în timpul regimului Mubarak. După înlăturarea lui Morsi de la putere, confreria şi-a reactivat reţelele sociale pe care le-a dezvoltat timp de zeci de ani, reuşind să mobilizeze milioane de adepţi şi să transforme pieţele din diverse oraşe în adevărate tabere cu caracter permanent. Din poziţia de victimă, Frăţia Musulmană a reuşit să atragă o susţinere externă impresionantă, punând noul regim în ingrata postură de a fi acuzat că este călăul procesului de democratizare şi al drepturilor elementare ale omului. Chiar dacă au fost eliminaţi de la putere, Fraţii Musulmani nu se vor întoarce la existenţa subterană pe care au dus-o în timpul regimului condus de Hosni Mubarak. Succesul acestora în alegerile prezidenţiale şi parlamentare, în contextul asumării de către toţi actorii politici existenţi, inclusiv armata, a procesului de democratizare, le consolidează statul de grupare politică care nu mai poate fi redusă la tăcere şi care are capacitatea şi resursele de a reveni la putere în viitorul apropiat. Influenţa acesteia asupra societăţii egiptene a fost testată în ultimele 45 de zile în care taberele islamiste au devenit adevărate redute. Un alt câştig important este faptul că Frăţia Musulmană este obligată să îşi revizuiască strategia. Lovitura primită reprezintă un semnal de alarmă în vederea regândirii modului în care gruparea plănuieşte să îşi asigure continuitatea. Un câştig îl reprezintă şi delimitarea de către salafiştii partidului al-Nour care au trecut de partea noului regim, un aspect extrem de pozitiv atât în faţa egiptenilor indecişi, dar şi ai comunităţii internaţionale a cărei temere este îndreptată spre islamiştii radicali.
Teoretic, regimul impus de Generalul al-Sisi a câştigat. Chiar dacă termenul, 12 august, anunţat iniţial pentru evacuarea Pieţei Rabia al-Adawiyya a fost prelungit cu câteva ore, virulenţa cu care armata a lovit la 14 august va duce la „curăţirea” acesteia, cel puţin pentru moment. O altă victorie o reprezintă şi „decapitarea” Frăţiei Musulmane, arestarea liderilor acesteia generând un vid de putere în interiorul mişcării. În plan regional, acţiunile noului regim au impulsionat dezvoltarea tendinţelor anti-islamiste din regiune, situaţia delicată în care se află partidul islamist de guvernământ din Tunisia, Ennahda, fiind exemplul cel mai bun. În pofida acuzaţiilor privind natura schimbării de regim, armata nu şi-a pierdut principalul finanţator şi susţinător internaţional, SUA, care nu şi-au anulat ajutorul militar tradiţional de 1,3 miliarde USD.
Practic însă, noul regim nu poate fi numit Câştigător. În plan intern, situaţia actuală a divizat Egiptul în două, fapt care va prelungi instabilitatea existentă, stare de fapt care va trebui gestionată de autorităţile interimare. De asemenea, va acapara mare parte din energia acestora, soluţionarea problemelor economice şi sociale fiind din nou pusă în plan secund. Conducerea interimară a statului este obligată să demareze procesul de reformă şi să îmbunătăţească situaţia economică a cetăţenilor, lipsa unui progres având capacitatea de a scoate din nou populaţia în stradă. Chiar dacă evacuarea taberelor islamiste are succes, pierderile umane care se vor înregistra vor umbri această victorie, în pofida justificărilor prezentate de forţele de ordine. Modalitatea de acţiune extrem de violentă va fi folosită de mişcarea islamistă pentru a alimenta înverşunarea cu care adepţii acesteia vor continua să lupte împotriva noului sistem. Imaginea de apărător al democraţiei pe care a mizat noua conducere de la Cairo este umbrită de acţiunile de represiune împotriva confreriei, a căror violenţa a stârnit isteria comunităţii internaţionale. În plus, eliminarea totală a Frăţiei Musulmane de pe scena politică este greu de realizat, posibilitatea ca această să redevină un factor influent în procesul de luare a deciziilor neputând fi ignorată.
Nu în ultimul rând, în ceea ce priveşte dinamica din interiorul autorităţilor interimare, presiunea externă şi cea internaţională deja generează tensiuni foarte mari. Plecarea unor figuri marcante precum ElBaradei, care şi-a anunţat demisia în contextul în care evacuarea taberelor islamiste s-a soldat, doar în prima zi, cu peste 140 de morţi şi sute de răniţi, ar putea destabiliza întreaga ecuaţie a puterii, prezenţa acestor personalităţi generând credibilitate în plan intern şi internaţional. În acest moment, pericolul cel mai mare pentru noul regim îl constituie transferul puterii către armată, incapabilă de reforme. O astfel de succesiune ar pune la îndoială acţiunile din ultimele săptămâni, transformând, pe termen lung, Frăţia Musulmană din învins în Câştigător.
Violenţa cu care forţele de ordine au demarat acţiunea de evacuare a Pieţei Rabia Al-Adawiyya a lansat dezbaterea despre posibilitatea repetării scenariului algerian de la începutul anilor 90. Greu de imaginat o asemenea evoluţie având în vedere influenţa Egiptului în plan regional şi, poate cel mai important, rolul pe care SUA şi Israelul îl acordă acestui stat în stabilizarea regiunii. Ministerul de interne egiptean a anunţat că peste 140 de persoane au murit în urma acţiunii din 14 august şi este doar prima zi. Dincolo de acest fapt, mult mai îngrijorătoare este remarca pe care Tariq Ramadan a postat-o pe un site de socializare: succesul acţiunilor militare a făcut ca o parte a populaţiei să ceară nimicirea compatrioţilor şi să se bucure de acest fapt.
Mihai Pătru este doctorand al Facultăţii de Ştiinţe Politice, Universitatea din Bucureşti şi cercetător asociat la Institutul Diplomatic Român.
