Egipt: restaurația vechiului regim

Fără Constituție, cu parlamentul dizolvat, cu președinția golită de conținut și cu o serie de prerogative strategice plasate ferm sub controlul Consiliului Suprem al Forțelor Armate, Egiptul rămâne încă prizonierul vechiului regim.

Sfârșitul săptămânii trecute a adus Egip­tului o veritabilă premieră. Mohamed Mor­si, candidatul islamist al Frăției Musul­ma­ne, a devenit primul președinte ales de­mocratic din istoria Egip­tului. El a primit 13 mi­li­oa­ne de voturi (52%), în timp ce contracandidatul său Ah­med Shafik, repre­zentantul prin excelență al vechiului regim (ultimul prim-mi­nistru al lui Hosni Mu­ba­rak), a fost votat de 48% (în jur de 12 milioane de voturi). Veștile au fost pri­mite cu imensă bucurie în Piața Tahrir. În primul său discurs pre­zi­dențial, Mo­hamed Morsi a pus accent pe reconciliere, pe ceea ce îi unește pe egip­teni, nu pe ele­mentele care îi dezbină. „Uni­tatea na­ți­o­nală este singura cale de a scoate Egip­tul din actuala criză. Vom menține toate tra­tatele naționale și inter­naționale“, a spus noul președinte. Toto­dată, el a pro­mis „să protejeze drepturile femeilor și co­piilor, deopotrivă creștini sau musulmani“.

Rezultatele oficiale au fost anunțate după ce, cu numai două zile înainte, Frăția Mu­sulmană cooptase forțele nonislamiste pen­tru a contrabalansa încercările armatei de a-și impune propriul candidat drept câș­tigător. Morsi i-a asigurat atunci pe re­vo­luţionarii liberali (printre care și activistul Wael Ghonim) că vor fi reprezentați în vi­itorul guvern și vor avea un cuvânt de spus în redactarea Constituției. Totodată, Morsi le-a promis că premierul va fi o per­sonalitate politică nealiniată Frăției.

Beneficiarii „schimbării“

Și totuși, analizate în contextul ultimelor săptămâni, rezultatele alegerilor pre­zi­den­țiale din Egipt detaşează în mod paradoxal „vechiul regim“ ca fiind marele câștigător al competiției electorale. Desigur, nu este vorba de o victorie transparentă, validată la urne, ci una impusă mai degrabă prin forța simbolică a baionetelor. Simțind că puterea sa se clatină din temelii, vechiul regim a orchestrat o veritabilă lovitură de stat militară. Invocând un viciu de pro­cedură, la 14 iunie, Curtea Constituțională a anunțat dizolvarea Camerei Inferioare a parlamentului, decizie extinsă de Con­si­liul Suprem al Forțelor Armate la nivelul întregului Legislativ. Imediat, cea mai ma­re parte dintre atributele parlamentului au fost aspirate de către armată. Ulterior, ca să câștige timp, vechiul regim a amânat în mod arbitrar prezentarea rezultatelor alegerilor prezidenţiale, pregătind o amplă operațiune de reamenajare constituțională a statului. Cu alte cuvinte, chiar dacă vor ceda islamiștilor postul de președinte, vor face în așa fel încât să predea acestora o instituție decorativă, golită de conținut. O serie de pârghii decizionale, până atunci, plasate în responsabilitatea administrației prezidențiale, au fost strategic transferate Consiliului Suprem al Forțelor Armate format din loialiști ai regimului Mubarak. Rezultatul? Practic, armata a fost scoasă de sub tutela autorităților civile, nu se va supune viitorului președinte, iar militarii şi-au creat o serie de pârghii instituționale menite să le asigure monopolul asupra „do­meniului statului“. Astfel, membrii Con­­siliului Suprem al Forțelor Armate sunt responsabili pentru toate deciziile care privesc armata și numirea liderilor ei; totodată, până la redactarea unei noi Constituții, conducătorul Consiliului este co­man­dan­tul-șef al armatei și mi­nistrul Apărării; pre­șe­din­tele poate declara război numai cu acordul Con­si­liului. La toate aceste noi atribuții se adaugă câteva deținute anterior: supra­veghează redactarea Cons­tituției și are un cuvânt greu de spus în numirea cabinetului. Nu în ultimul rând, la 18 iu­nie, mareșalul Mohammed Hussein Tan­tawi a anunțat crearea unui Consiliu Na­ţional de Apărare, prin care armata pre­lua controlul politicii de securitate națio­nală. O mișcare care, în esență, denotă „un efort din partea armatei de a-și con­serva poziția privilegiată de care s-a bu­curat din momentul fondării regimului, în anii ’50, de către ofițeri militari și de a-și menține interesele economice pe ca­re le-a dezvoltat în tot acești ani“, spune Steven Cook de la Council on Foreign Re­lations. Pe de altă parte, generalii nu vor să guverneze Egiptul (armata nu este un administrator performant), ci mai degrabă garanții că vor rămâne primus inter pa­res: „generalii ar vrea să se întoarcă la poziția pe care o aveau în timpul lui Mu­barak când, în culise, reprezentau auto­ritatea ultimă a sistemului“.

Marii perdanți

Deocamdată, marea absență din com­pe­tiția pentru modelarea tranziției post-Mu­barak o reprezintă revoluționarii liberali, activiştii online. În cele din urmă, can­di­datura separată a reprezentanților lor a condus la fragmentarea efectului forțelor moderate, spre avantajul vechiului regim și al fraților conservatori. Și asta, în ciuda faptului că, matematic, candidații liberali au obținut împreună mai multe voturi de­cât reprezentanții forțelor tradiționale Mor­si și Shafik. Pentru politologul Francis Fukuyama, absența revoluționarilor libe­rali ca forță cu impact electoral și politic în tranziția post-Mubarak conturează un eșec al generației Facebook - cea care a fur­nizat masa critică a revoluției din Piața Tahrir. Pentru egiptenii clasei de mijloc și ti­nerii alienați de sistemul politic, In­ternetul nu a fost o lume virtuală, pasivă, ci un mijloc de comunicare care oferea oa­menilor din lumea fizică o formulă de a se conecta unii cu ceilalți, de a se organiza, schimba idei, de a conștientiza „puterea celor fără de putere“ și mai ales o vitrină care să expună abuzul și corupţia puterii. Gradual, Facebook-ul a ajuns să ar­ti­cu­leze vocea „generației online“, să exprime o conștiință colectivă, paralelă, antisistem. Majoritatea aveau sub 30 de ani, dar erau hotărâți să spună nu torturii și umi­lin­țelor, să-și revendice drepturile și să pro­testeze împotriva regimului. De la rezis­tența „online“ și până la protestul în lu­mea fizică, „offline“, nu a fost decât un pas. Efectul acestui bulgăre de zăpadă ca­re a pornit în lumea virtuală și s-a oprit în Piața Tahrir îl știm cu toții - căderea lui Mubarak.

Dar, dacă generația Facebook s-a dovedit un actor redutabil în terenul rezistenței asi­metrice, stăpânind arta deconstrucției mecanismelor care îl fac pe individ obe­dient, totuși aceasta a eșuat în tranșeele politicii de zi cu zi, acolo unde hegemonia aparține organizațiilor adânc înrădăcinate la nivelul comunităților, capabile să ma­nevreze și să mobilizeze marea masă. „Ge­nerația online“ s-a dovedit începătoare în spațiul politicii simetrice, un teren do­mi­nat de decenii de organizații care-și dez­voltaseră propriile „armături“ institu­ţio­nale - pe de o parte, vechiul regim, de cealaltă, frații musulmani. Revoluționarii li­berali au rămas de­conectați de Egiptul pro­fund, rural, mai pu­țin educat și în ge­neral dominat de un electorat conservator. În cele din urmă, „re­voluțiile nu sunt fă­cute de cei săraci, ci de activiști urbani aparținând clasei de mijloc dezamăgiți de statu-quo-ul po­litic. Totuși, individul clasei de mijloc aproa­pe niciodată nu du­ce la bun sfârșit o revoluție, cu excepţia cazului în care reușește să se conecteze cu masele rura­le“, spune Fukuyama.

Către un model turcesc?

Se spune că istoria nu se repetă, dar de multe ori rimează. O mare parte dintre ob­servatorii evenimentelor din Egipt au sen­timentul unui déjà-vu. Pentru mulți din­tre ei, filmul acesta a mai rulat în 1997, în Turcia. Atunci, Statul Major al armatei tur­ce a emis o serie de directive împotriva pro­gramului premierului islamist Nec­me­t­tin Erbakan care, în opinia sa, amenința să pună în pericol moștenirea statului ke­malist și orientarea sa seculară. Au urmat presiuni sistematice din partea mediului universitar, societății civile, a presei, a sin­di­catelor, totul culminând cu prăbușirea guvernului și interzicerea partidului lui Erbakan. „Slăbirea practicilor demo­cra­tice și a prerogativelor liderilor civili a fost în mod clar subordonată intereselor armatei de a proteja un sistem politic fondat de Mustafa Kemal Atatürk, în ur­mă cu 74 de ani, un sistem al cărui cus­tode și mare beneficiar era corpul ofi­țe­rilor“, spune Steven Cook. Ulterior, di­na­mica politică internă a reglat decisiv ra­porturile dintre autoritățile civile și cele militare, deschizând drumul retragerii de­finitive a armatei în cazărmi și din spațiul politicii formale. Dar, în Turcia, ingre­di­entul cheie a fost performanța economică generată pe fondul promovării unui capi­talism antreprenorial agresiv, dar în ace­lași timp pios, conservator și inspirat de Is­lam. Efectul a fost tectonic, generând apariția unei clase mijlocii antreprenoriale favorabile democrației, piețelor, dar în același timp conservatoare, aproape de masele rurale. În timp, a fost cea care a contribuit decisiv la delegitimarea și răs­turnarea gardienilor „vechiului regim“ ke­malist. Este foarte probabil ca, și în Egipt, coaliția dintre Frăția Musulmană și ge­ne­rația Facebook să încerce să repete per­formanța guvernamentală și modelul AKP, de preluare a puterii. //