Pe aceeași temă
Recenta criză politică din Egipt a readus la putere o serie de personalităţi apropiate de regimul condus de Hosni Mubarak.
Pericolul reprezentat de menţinerea la putere în Egipt a Frăţiei Musulmane a eliminat orice preocupare faţă de îndepărtarea de pe scena politică a apropiaţilor regimului Mubarak, lucru confirmat şi de numele vehiculate zilele trecute pentru poziţia de premier: Muhammad El-Baradei, Samir Radwan sau Hazem Beblawi. Faţă de Libia sau Tunisia, unde reprezentanţii noii clase politice sunt foşti disidenţi, persoane care au criticat regimurile Gaddafi sau Ben Ali sau au iniţiat acţiuni împotriva acestora, revoluţionarii egipteni au considerat că nimic nu poate fi mai rău decât Frăţia Musulmană.
Dacă noul premier egiptean, reputatul economist Hazem Beblawi, a fentat regimul Mubarak, evitând o înrolare politică propriu-zisă, şi a preferat ocuparea unor funcţii de conducere în instituţii financiare egiptene şi, ulterior, reprezentarea ţării sale în diverse foruri internaţionale, în ambele cazuri beneficiind de încrederea şi girul conducerii statului de la acea vreme, în „noua“ clasă politică de la Cairo se regăsesc câteva figuri care nu au ezitat să se asocieze direct cu sistemul condus de Mubarak.
Considerat în repetate rânduri salvatorul Egiptului, chiar dacă de tot atâtea ori a demonstrat că energia sa este una limitată, Muhammad El-Baradei, fostul director general al Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică, este readus în discuţie de fiecare dată când este nevoie de un personaj simbolic care să aibă capacitatea de a mobiliza masele, fără însă a le putea dirija. Anterior Primăverii Arabe, deşi recunoaşterea de care se bucura în plan internaţional îi oferea o anumită protecţie, El-Baradei nu a fost un opozant vocal al regimului Mubarak, fiind una dintre figurile pe care fostul preşedinte le cultiva oferindu-le cele mai înalte distincţii, refuzate în mod public de alte personalităţi egiptene.
„Fenomentul El-Baradei“, cum a fost numit în 2010, când era considerat singurul în măsură să-l învingă pe Mubarak în cursa prezidenţială, nu a confirmat niciodată. Scenariul din 2010, când entuziasmul cu care a fost primit la Cairo nu l-a convins să meargă până la capăt, s-a repetat în mare măsură şi în 2012, participarea sa în cursa pentru funcţia supremă în stat nematerializându-se. În pofida acestei discontinuităţi şi a lipsei de substanţă, El-Baradei nu este contestat în plan intern, el reprezentând în mentalul colectiv egiptean simbolul celui care a reuşit să aibă o carieră în afara Egiptului, părăsirea ţării fiind una dintre obsesiile naţionale. Respectul de care se bucură El-Baradei este rezultatul nevoii celor din Piaţa Tahrir de a avea ca punct de reper o figură ce nu a fost contaminată în totalitate de dinamica politică din Egipt. În contextul actual, fostul director general AIEA nu este aruncat în arenă pentru a demonstra dacă are o strategie viabilă pentru deblocarea ţării, ci mai degrabă folosit pentru a legitimiza noul regim, fapt demonstrat şi prin acordarea funcţiei de vicepreşedinte însărcinat cu relaţiile externe, şi nu cea de premier. Cât despre o posibilă candidatură la funcţia de preşedinte, nerespectarea scenariului din 2010, repetat în 2012, ar fi o noutate.
De mai multă hotărâre a dat dovadă Amr Moussa, fost ministru de Externe în perioada lui Mubarak şi fost secretar general al Ligii Statelor Arabe, un personaj carismatic care pare mult mai aproape de egipteanul de rând şi nu doar de tinerii din Piaţa Tahrir, care, pe lângă versatilitatea dezvoltată în timpul vechiului regim, atrage şi prin poleiala omului educat. Un produs al sistemului aflat la putere până în 2011 şi pe care a evitat să-l deranjeze, Amr Moussa a obţinut doar 11% în cursa prezidenţială din 2012, chiar dacă în 2005 era considerat succesorul lui Mubarak, acceptat atât de clasa politică, cât şi de populaţie. În contextul actualei crize, Moussa nu a jucat un rol decisiv, în intervenţiile sale publice militând pentru iniţierea unui dialog între Frăţia Musulmană şi opoziţie. Cu toate acestea, el rămâne un actor important, situaţia din Egipt putând fi în favoarea sa, în cazul unei noi candidaturi la preşedinţie. Nu în ultimul rând, Moussa este agreat de lumea occidentală, în februarie 2011, fiind considerat „Planul B“ al SUA pentru preşedinţia Egiptului, conform cunoscutei emisiuni Empire: Pax Americana de la Al-Jazeera.
Indiferent că este vorba de Moussa, El-Baradei sau alţii, armata care are capacitatea de a oferi stabilitate, dar nu şi reforme, are nevoie de acele personalităţi care, deşi apropiate regimului Mubarak, sunt considerate de către populaţie singura alternativă, bucurându-se în acelaşi timp şi de susţinerea actorilor internaţionali, vitali pentru refacerea economică Egiptului.
MIHAI PĂTRU, doctorand al Facultăţii de Ştiinţe Politice, Universitatea din Bucureşti, şi cercetător la Institutul Diplomatic Român.
