Egiptul în era post-Mubarak

Analiştii situaţiei din Egipt, cea rezultată în urma procesului electoral în mod special, au oscilat în apreciere între o posibilă reproducere a modelului republicii iraniene şi, mai optimist, o reluare, fie şi cu abateri sau particularisme arabe, a modelului turc de după primul război mondial.

La câteva zile după confirmarea re­zul­ta­telor oficiale ale alegerilor prezidenţiale din Egipt, noul preşedinte al statului, Mu­hammad Mursi, îi convoacă la o întâlnire la palatul prezidenţial pe liderii principalelor ori­en­tări religioase creştine ale ţării. Episcopul anglican Mounir Hanna Anis, citat de Arab West Report, salută deschiderea preşedintelui Mu­hammad Mursi, care s-a oferit să găzduiască ur­mătoarea întâlnire a pro­iectului Beit el-Aila, o ini­ţiativă a imamului Egip­tului de a aduce laolaltă musulmani şi creştini pentru a discuta căile unei convieţuiri ar­monioase.

Spectrul ameninţării islamiste, ne­cesar anticreştine, a fost cu pri­ce­pere proiectat în campania elec­­torală de către tabăra sus­ţi­nă­torilor lui Ahmad Shafiq ca o ameninţare reală la adresa populaţiei creş­tine a Egiptului. Se pare că proaspăt alesul preşedinte Muhammad Mursi, membru al Grupării Fraţilor Musulmani şi re­pre­zen­tant la prezidenţialele din 16-17 iunie 2012 al partidului Huriyya wa Adala, s-a grăbit să infirme, prin întâlnirea cu re­pre­zen­tanţii diverselor orientări creştine, una dintre cele mai îngrijorătoare imagini pro­iectate asupra sa de către adversarii politici. Amintirea episoadelor sângeroase în care copţii au fost victime ale vio­lenţelor religioase, fie că e vorba de atacul din Alexandria din 1 ianuarie 2011 sau de alte exemple la fel de violente întâmplate în sate din Egiptul de Sus, a fost intens exploatată de retorica electorală în­drep­tată împotriva candidatului Fraţilor Mu­sulmani, fapt ce impunea cu necesitate din partea acestuia o încercare de liniştire a îngrijorării naţionale, dar şi in­ter­na­ţionale, faţă de soarta minorităţii creştine. Retorica electorală a contracandidatului Ahmad Shafiq s-a construit cu precădere în jurul ameninţării islamiste reprezentată de Muhammad Mursi, cu tot arsenalul de consecinţe pe care aceasta l-ar fi avut la momentul implementării sale post­elec­torale. Statul islamic, fundamentat pe sharia, prigonirea nemusulmanilor su­gerată la nivel de lexic prin reînvierea categoriei dhimmi (ce denumeşte deo­po­trivă creştinii şi evreii în perioada ca­lifatului islamic), alături de alte situaţii periculoase derivabile direct din ca­rac­terul religios al proiecţiei statale atribuită lui Muhammad Mursi, au reprezentat tot atâtea motive de îngrijorare pentru ob­servatorii externi, ca şi pentru par­ti­cipanţii direcţi la viaţa politică egipteană. Într-o analiză pentru Le Monde Di­plo­matique, Alain Gresh atrage atenţia asu­pra faptului că retorica electorală anti-Muhammad Mursi a convins în Egipt şi a găsit sprijin chiar şi printre opozanţii tradiţionali ai regimului Mubarak care, deşi paradoxal în aparenţă, au votat pen­tru Ahmad Shafiq. Astfel, diferenţa dintre cei doi candidaţi a fost numai de un milion de voturi, ceea ce, raportat la sco­rul obţinut de Fraţii Musulmani la le­gis­lative, poate fi considerată o pierdere sem­nificativă de susţinere populară.

Analiştii situaţiei din Egipt, cea rezultată în urma procesului electoral în mod spe­cial, au oscilat în apreciere între o posibilă reproducere a modelului republicii ira­niene şi, mai optimist, o reluare, fie şi cu abateri sau particularisme arabe, a modelului turc de după primul război mon­di­al. Cu dificultate se poate imagina un model, să-i zi­cem, între cele do­uă. Pen­tru opinia publică in­ter­na­ţională, perspectiva unui preşedinte care să provină din rândurile Fraţilor Mu­sulmani, or­ga­nizaţie in­ter­zisă în Egipt de ani de zile şi cu o serie de „realizări“ care au punctat negativ istoria ţării, a creat o îngrijorare de­osebită. Temele care au constituit, la ni­vel internaţional, obi­ectul temerilor faţă de viitorul politic al Egiptului şi al regiunii s-au suprapus, nu inexplicabil, peste su­bi­ectele de campanie ale adversarilor re­cent alesului preşedinte, Muhammad Mursi.

Situaţia minorităţilor, cea coptă în mod special, alături de perspectiva a ceea ce în arabă a fost numit intiqām iğtimā‘ī - răz­bunare socială – al cărei obiect l-ar cons­titui fulūl an-nizām - apropiaţii şi sus­ţinătorii fostului regim, dar şi inca­pa­citatea Fraţilor Musulmani de a organiza un stat democratic în care toţi cetăţenii să aibă drepturi egale, toate laolaltă sunt teme abordate deopotrivă de comentatorii arabi şi internaţionali. Pentru campania elec­torală a lui Ahmad Shafiq, abordarea unor astfel de teme era oarecum pre­vi­zi­bilă, înscriindu-se în retorica tra­di­ţională a sistemului Mubarak faţă de Fraţii Mu­sulmani şi de pericolul la adresa se­curităţii naţionale şi mondiale reprezentat de aceş­tia sau de alte elemente cu ime­diată în­rudire ideologică. S-a putut ob­serva, în ace­laşi sens, o îngroşare a anu­mitor teme abia schiţate, însă întotdeauna prezente în retorica regimului Mubarak împotriva cu­rentelor politice inspirate re­ligios, în prin­cipal pericolul islamizării complete a struc­turii statale, ceea ce ar atrage aproape consecutiv o izolare a Egip­tului în plan mondial, dar şi apariţia în zonă a unui regim total imprevizibil în relaţia cu prin­cipalii actori zonali. Scenarii de acest tip au reuşit să convingă, fie şi parţial, po­pu­laţia egipteană chemată să-şi aleagă pri­mul preşedinte „civil“ al ţării (în folosirea arabă a termenului, adică opu­sul lui ghayr ‘askarī – care nu este mi­litar), mai ales pe creştini, în cazul cărora sondajele au arătat preferinţa pentru Ah­mad Shafiq.

Diferenţa relativ mică de voturi între câştigătorul Muhammad Mursi şi contracandidatul său Ahmad Shafiq, de aproximativ un milion de voturi, marchează pentru popularitatea Fraţilor Musulmani o scădere semnificativă, în comparaţie cu procentul obţinut de organizaţie la pri­mele legislative post-Mubarak. O serie de paşi greşiţi, însoţiţi de tot atâtea ezitări, după câştigarea alegerilor legislative, lipsa evidentă de experienţă politică, cu toate sensurile pe care le are această expresie, au contribuit într-un interval scurt de timp la reorientarea unei părţi a elec­to­ratului. Astfel, candidatul Fraţilor Mu­sul­mani, Muhammad Mursi, a obţinut mult mai puţine voturi decât a obţinut or­ga­nizaţia la legislative, ceea ce se traduce în limbajul analizei politice printr-o pierdere de încredere destul de mare în numai câteva luni. Dintre toate mesajele eronat transmise, rezultate din acţiuni ezitante pe teren, aş menţiona relaţia ambiguă cu revolta tinerilor egipteni din 25 ianuarie care a dus la căderea regimului, şi nu este vorba aici doar de alăturarea tardivă evenimentelor, oarecum explicabilă prin prudenţa la care era obligată organizaţia în atitudinea faţă de regimul defunct. Ezi­tările în relaţia cu armata şi cu organismul ei suprem, care a condus Egiptul până la alegerea unui nou preşedinte şi continuă să aibă un rol extrem de important în struc­tura de putere a statului, a marcat negativ imaginea Fraţilor Musulmani. În memoria multor egipteni este încă pre­zentă legătura organizaţiei cu regimul lui Mubarak şi eternul compromis făcut cu puterea care le-a permis Fraţilor Musul­mani să ocupe poziţii importante – chiar şi locuri în legislativul egiptean – şi care le-a creat mediul propice dezvoltării unor afaceri importante în mediul bancar-fi­nanciar în mod deosebit. Pe de altă parte, compromisul cu puterea le-a fost necesar pentru însăşi supravieţuirea organizaţiei a cărei funcţionare a fost departe de a fi nestingherită în perioada fostului regim. Din aceste considerente, dar şi altele poate la fel de importante, Fraţii Musulmani şi partidul care a emanat din organizaţie în era post-Mubarak au pierdut câteva zeci de procente în popularitate în perioada scursă de la legislative la prezidenţiale.

Confruntată cu guvernarea, mai ales cu componenta ei eco­nomică, dar şi în contextul unor iminente noi alegeri legislative care survin pe tensiunea creată de dizolvarea, la limita Constituţiei sau mai bine zis în absenţa ei, de către armată a legislativului dominat de islamişti, mo­deraţi şi mai puţin moderaţi, organizaţia Fraţilor Musulmani este în situaţia de a conduce o politică înţeleaptă, în acord de nevoile unei populaţii care are de la noile elite politice aşteptări uriaşe.

* Laura Sitaru este lector doctor la Universitatea din Bucureşti.