Epoca politicii de mare putere

„Sfârșitul vacanței“, anii scurși începând cu 2008, ne-au adus multiple dovezi ale revenirii în forță a politicii de mare putere în paralel cu marginalizarea formatelor multilaterale de decizie.

„Sfârșitul vacanței“¹, dincolo de inten­si­ficarea competiției internaționale și tot mai periculoasa dezordine mondială, mar­chează și o revenire la politica de mare pu­tere. Aflat în vizită în Sco­ția, Donald Trump, posibil candidat la președinţia SUA, rugat să comenteze actuala politică externă americană, s-a lansat într-un șir de critici la adresa Casei Albe. În principalul său reproș, magnatul american atrage atenția asupra pericolului ca SUA să fie prinse în cle­ș­tele unei relații tot mai strânse între Rusia și China, situație ce tre­buie evitată.

Știm din teoria relațiilor internaționale că cea mai periculoasă și instabilă mul­ti­po­laritate este aceea a celor trei poli de pu­tere, tripolaritatea. Șansele de conflict sunt semnificativ mai mari decât la bipolaritate sau unipolaritate, pentru că, într-o relație triunghiulară, neîncrederea este mai ma­re. Fiecare pol de putere, la rândul său, se te­me că ceilalți doi s-ar putea înțelege bi­la­teral pe seama sa.

Asta este una dintre marile probleme ac­tuale. Din cauza incapacității UE de a de­ve­ni un actor strategic global, în ciuda po­tenței sale economice, relația globală de pu­tere se dezvoltă doar în jurul a trei poli: SUA, China și Rusia. În plus, ca urmare a ascensiunii „Restului“, în special în urma creșterii economice a Asiei sau ca rezultat al războaielor Rusiei împotriva Georgiei sau Ucrainei, vechea ordine internațională este din ce în ce mai ire­le­vantă, sistemul interna­țio­nal în mod vizibil fiind an­grenat într-un proces de tran­ziție spre o nouă or­dine.

Aceste două aspecte, tri­po­laritatea și contestarea ve­chii ordini, obligă marile pu­teri să iasă la scenă, mar­ginalizând abordările mul­tilaterale, de tip NATO, UE, ONU sau WTO. Probabil că profesorul John Mearsheimer, autorul în anul 2001 al unei superbe cărți despre Tragedia po­li­ticii de mare putere, se simte răzbunat. În plină epocă a relaxării internaționale, a „sfârșitului istoriei“, profesorul american ne avertiza că aspirația kantiană spre „pa­cea eternă“ este o iluzie. Marile puteri vor continua să se teamă unele de altele, să se privească cu suspiciune, politica in­ter­națională continuând să fie o afacere „ne­miloasă și periculoasă“. Același in­te­lectual american avertiza și asupra pe­ri­colului continuu al revizionismului, ge­nerat de frustrarea sau nemulțumirea une­ia sau a mai multor mari puteri. La doar șapte ani de la apariția cărții, prin răz­bo­iul din Georgia, Rusia flutura din nou stea­gul revizionismului de mare putere, con­testând atât principalele politici ale ordinii europene, cât și politica Georgiei de apro­piere de Occident.

Coloană blindată rusă în Munţii Caucaz, în timpul conflictului cu Georgia (august 2008)

„Sfârșitul vacanței“, anii scurși începând cu 2008, ne-au adus multiple dovezi ale re­venirii în forță a politicii de mare putere în paralel cu marginalizarea formatelor mul­tilaterale de decizie. Sunt convins că ci­titorii revistei 22 își aduc aminte cum, ul­terior agresiunii Rusiei împotriva Geor­giei, UE a încercat să gestioneze com­pli­cata situație creată. Cehia avea președinția Consiliului și demonstra deja că o țară mi­că a UE stăpânește tehnica delicată a ne­gocierilor internaționale. Ce s-a întâmplat ulterior? Franța, una dintre din marile pu­teri europene sau, mai exact, președintele Franței de la acea vreme, în pofida re­gu­li­lor Uniunii, a creat un canal direct și pa­ra­lel de negocieri cu Kremlinul, generând o modalitate de „calmare a situației“ fa­vo­ra­bilă în primul rând Rusiei (șantaj reușit), dar și Franței. Se rata astfel o șansă im­portantă de consolidare a politicii externe și de securitate comună a UE. De altfel, în 2008 avem manifestări clare ale revenirii la politica de mare putere atât de partea Rusiei, cât și a Occidentului, Georgia fiind doar un prim caz.

Gestionarea agresiunii Rusiei împotriva Ucrainei este și ea un exemplu al pri­ma­tului politicii de mare putere. Negocierile principale sunt purtate fie pe linia Wa­shington-Moscova, fie în formatul Nor­mandia, ambele, situații simbolice pentru politica de mare putere. Ambele formate sunt netransparente și pot presupune în­țelegeri între marile puteri. În ambele for­mate au loc negocieri pe baza unor man­date naționale, fără niciun fel de control din partea unor organizații precum ONU sau UE. Niciodată în UE nu s-a discutat mandatul după care Franța și mai ales Germania negociază cu Rusia în formatul normand.

Negocierile cu Iran au fost duse după ace­eași schemă, tot într-un format de mare putere. Canalul principal de negociere a fost între SUA și Iran, dar la realizarea acordului final au contribuit atât Ger­ma­nia, cât și Rusia. Cooptarea Germaniei în formatul de negocieri P5+1 a fost de altfel tot o confirmare a statutului de mare pu­tere al Germaniei, mai ales că repetatele cereri ale celei mai puternice țări a UE de a deveni membru permanent al Con­si­liului de Securitate al ONU nu putuseră fi satisfăcute. Ce diferență este între această formulă și cea mult mai cunoscută a Cvar­tetului, soluția de la mijlocul anilor 2000 a Comunității internaţionale, creată cu scopul de a face front comun în ges­tio­narea complicatului conflict dintre Israel și palestinieni? Cvartetul este format atât din reprezentanţii unor mari puteri, SUA și Rusia, dar și ai unor organizații int­er­naționale, precum Uniunea Europeană și Or­ganizația Naţiunilor Unite. Or­ga­ni­za­țiile internaționale încă aveau un rol de prim rang. //

Nota

1. Sintagma „sfârșitul vacanței“, inventată de autorul acestui articol în 2009, se referă la sfârșitul anilor de stabilitate și pace , dintre 1990-2008, și trecerea, începând cu 2008 (războiul din Georgia și criza economică), la o perioadă marcată de crescuta competiție internațională, dezordine și incertitudine.