Este nevoie de o contrabalansare moderată a Chinei, dar nu de un NATO asiatic

Aflat la Bucureşti, expertul japonez Ryo Sahashi, cercetător la German Marshall Fund şi profesor de relaţii internaţionale la Universitatea Kanagawa, ne-a oferit o perspectivă niponă asupra dinamicilor geopolitice din regiunea Asia-Pacific.

Experţii spun că dezvoltarea capacităţilor militare asimetrice* ale Chinei schimbă decisiv dinamica asiatică. Se teme Japonia de această tendinţă?
Până în 2010, Japonia era a doua mare economie a lumii. Însă, în 2010, economia japoneză a fost depăşită de cea chineză. Acest lucru a fost un şoc pentru japonezi. Un al doilea şoc revelat de anul 2010 a constat în atitudinea dură, chiar agresivă adoptată de China faţă de guvernul nipon. Şi am în vedere incidentul întâmplat în disputa privind insulele Senkaku. Toate aceste elemente ne-au făcut să devenim profund preocupaţi de impactul politic, militar şi economic al ascensiunii chineze asupra Japoniei. De fapt, în comunităţile de expertiză, dezbatem această problemă de 10 ani. Iar în ultimii 2 ani am devenit foarte interesaţi de evaluarea implicaţiilor capacităţilor asimetrice chineze asupra prezenţei americane din Japonia. Cu atât mai mult, cu cât Statele Unite au început să discute în mod deschis posibilitatea relocării puşcaşilor marini şi chiar a bazelor navale în afara razei lor de acţiune.
Pe de o parte, aplaudăm rebalansarea Statelor Unite spre Pacific, însă vedem cum Washingtonul începe să fie interesat de diversificarea ancorelor sale militare din Asia, precum Australia, antrenând totodată reducerea forţelor americane din Japonia. Iar acest lucru are aspecte pozitive, dar şi negative. Este bine pentru guvernul local din Okinawa, dar înseamnă şi diminuarea prezenţei vizibile americane în Japonia, ceea ridică o problemă de credibilitate pentru noi. În cele din urmă, prezenţa fizică a forţelor militare americane pe teritoriul nipon este sursa credibilităţii politice a alianţei dintre Japonia şi Statele Unite. Avem nevoie de un avanpost defensiv american pentru multe dintre scenariile militare japoneze. Corpul puşcaşilor marini desfăşurat pe teritoriul nostru acoperă cam 20 de misiuni critice în scenariile de securitate japoneze. Deci ne bazăm pe prezenţa Statelor Unite.

 

Deseori, Marea Chinei de Sud a fost scena unor ample dispute teritoriale. Şi, de fiecare dată, numitorul comun a fost China. Este China o ameninţare pentru Marea Chinei de Sud?
În teorie, extinderea „capacităţilor asimetrice“ ale Beijingului ar putea induce o „finlandizare“ a vecinilor săi asiatici. Dar dacă America investeşte suficient în contrabalansarea lor, nu cred că ar trebui să ne temem de acestea. Mai degrabă, problema momentului ţine de agresivitatea afişată de Beijing în Marea Chinei de Sud. După 1989, timp de 20 de ani, China a avut un comportament moderat. În ultimii ani însă, vedem o Chină mult mai agresivă (spre exemplu, faţă de Vietnam). Creşterea capacităţilor navale chineze şi intenţia de a le utiliza în Marea Chinei de Sud a creat o preocupare politică pentru libertatea de navigaţie, care începe să fie ameninţată. Ne preocupă, însă, absenţa unei opoziţii comune, coerente, a statelor asiatice la provocările politico-militare chineze. Revendicările teritoriale filipineze pot fi legitime, dar nu se bucură de sprijinul celorlalte state. Iar acest lucru creează slăbiciune faţă de ascensiunea chineză.

În discursul său de adio, fostul şef al Pentagonului, Robert Gates, a reafirmat, destul de pregnant, angajamentul SUA pentru securitatea Extremului Orient. De unde această nevoie?
Liderii politici din Asia de Est au început să conştientizeze transformarea balanţei de putere din regiune. Pe de o parte, vedem ascensiunea Chinei, pe de alta, tentaţia izolaţionismului Statelor Unite. Cel puţin pentru aceştia, prezenţa vizibilă americană în regiune este în declin. Ca şi cea japoneză. Sunt factori şi tendinţe care îi fac pe liderii regiunii să se întrebe cum îşi pot conserva autonomia, într-un moment în care echilibrul puterii se schimbă. Asistăm la o transformare fundamentală a percepţiilor regionale. Interesul şi balansul Indoneziei, al Singaporelui, al Filipinelor în direcţia Washingtonului se explică prin intenţia de a obţine contracte favorabile în materie de tehnologie militară (precum avioane F-16). Statele Asiei de Sud încearcă să obţină oferte militare concrete din partea Washingtonului.
 
 

Este crearea unui NATO local o soluţie la dilemele de securitate existente în regiune? Pare să existe o cerere geopolitică în acest sens.
Răspunsul meu la ideea unui NATO asiatic este negativ. În vremea Războiului Rece, statele asiatice au evitat să se implice în formule similare unui NATO european, din teamă şi neîncredere faţă de Japonia. Aşadar, de ce să nu o facă acum? Problema este că, într-un fel sau altul, toţi depindem de China. Nu putem anula relaţiile economice şi sociale cu China. Este o realitate. Până în 2030, dependenţa Japoniei de economia chineză se va dubla. În prezent, se află undeva la 20% (import-export şi alte schimburi comerciale). Nu ne permitem să facem din China un inamic.
În al doilea rând, niciunul dintre statele din regiune nu vrea să-şi piardă autonomia prin intrarea într-o alianţă multinaţională. Multe dintre state au, într-un fel sau altul, dispute teritoriale cu China, dar nimeni nu se aşteaptă la un război cu aceasta. Teama de China este încă moderată. În viitorul apropiat, este foarte probabil să nu asistăm la apariţia unui NATO asiatic, ci mai degrabă la diversificarea arhitecturii de securitate, în completarea alianţelor deja tradiţionale dintre Japonia, Coreea de Sud, Australia cu Statele Unite. Astfel, am putea vedea coagularea unor noi parteneriate - între Statele Unite şi Indonezia, între Statele Unite şi Singapore - cu legături puternice, dar informale. Pentru Japonia, prioritare sunt parteneriatele cu Australia, în primul rând, şi Coreea de Sud, pentru că împărtăşim cam aceleaşi preocupări de securitate. India poate fi un excelent partener al Japoniei în asigurarea securităţii maritime din Oceanul Indian.

Recent, unul dintre cei mai importanţi experţi ruşi, Dmitri Trenin, vorbea despre o Rusie euro-pacifică, de imperativul ca Rusia să-şi dezvolte dimensiunea pacifică. Cum se vede din Japonia rolul Rusiei în Pacific?
Statele Unite se descriu ca fiind o naţiune pacifică. Putem înţelege acest aspect. În ceea ce priveşte Rusia, însă, prioritatea lor rămâne Europa. Nu cred că Moscova şi-a reorientat decisiv interesele geopolitice spre Extremul Orient. Dar vocea Rusiei în regiune începe să se facă tot mai auzită. Prin brandul Putin, Rusia proiectează imaginea unui stat puternic. Iar acest lucru poate avea, pentru noi, conotaţii pozitive. Cu o Rusie fermă, sigură pe sine, Japonia poate ajunge la un acord asupra insulelor Kurile. După cum bine ştim, relaţia dintre Rusia şi Japonia este în totalitatea sa marcată de dispute teritoriale. Important este ca acum să creăm un fundament pentru reconciliere. Iar în Japonia se observă o deschidere internă faţă de Rusia. Mulţi observatori argumentează în favoarea unei înţelegeri cu Moscova. Dar, pentru a ajunge la un compromis, este nevoie să existe un lider puternic în Rusia. Altfel, nu ne putem aştepta la niciun compromis din partea lor. Partea proastă e că Japonia este dezbinată intern, nu are lideri politici la fel de puternici.
Pe de altă parte, dacă reuşim să destindem diplomatic relaţia cu Rusia, Moscova ar putea deveni un jucător extrem de important în jocul balanţei de putere din Asia. Acum, acesta se poartă între China, Statele Unite şi Japonia, dar Rusia are potenţialul să devină un actor cheie. Alianţa americano-niponă ar putea, conjunctural, să utilizeze presiunea rusă. În cele din urmă, Rusia are mai multe motive să se teamă de China decât de Japonia.

Interviu realizat de OCTAVIAN MANEA

* Denumite în limbajul de specialitate drept „capacităţi anti-acces“ (sisteme integrate de rachete balistice, rachete de croazieră antinavă şi antisubmarin), acestea denotă, în realitate, o „reţetă asimetrică“ gândită să anuleze avantajul comparativ pe care îl deţin americanii în regiunea Asia-Pacific. Cu alte cuvinte, întreaga infrastructură navală a SUA din regiune, dar şi bazele pivot din Guam şi Okinawa. Pe termen lung, ambiţiile Beijingului par să developeze intenţia de a ţine fizic la distanţă America de o virtuală „străinătate apropiată“ chineză, impunând, de facto, o sferă privilegiată de interese geopolitice.