Europa a uitat lecţia Solidarităţii

Morala turneului președintelui Obama pentru reasigurarea Europei poate fi simbolic rezumată în cuvintele unui înțelept euroatlantist: „cu cât crezi în Vest și în solidaritatea occidentală, cu atât ai mai puțină nevoie de hardware militar. Dar dacă nu crezi în Occident, ai nevoie de semnale clare că forțele sale vor veni în apărarea ta“, obișnuia să spună Ron Asmus. Între timp, o fisură tot mai vizibilă prinde contur între cei care care cred că desfășurarea de baze NATO pe flancul estic ar provoca și mai mult Rusia (Vechea Europă) și cei care consideră că ceea ce stimulează Moscova să testeze garanțiile de securitate ale NATO ține de fapt de slăbiciunea “estului” (Noua Europă). Semnalele transmise de reprezentanții Poloniei și Estoniei la forumul de securitate de la Wrocław, chiar pe fondul turneului președintelui american, sunt revelatorii.

Desantul președintelui Obama la Varșovia (pentru aniversarea a 25 de ani de la pri­mele alegeri libere din Polonia post­co­mu­nistă) și pe plaja Omaha (pentru ani­ver­sarea a 70 de ani de la de­barcarea aliaților în Nor­mandia) are o încărcătură simbolică aparte. Sunt date esențiale în certificatul de naștere al Europei con­tem­porane. Este începutul eli­berării și, totodată, mo­mentul primelor secvențe ale prăbușirii tota­lita­ris­melor secolului XX. Tur­neul președintelui vine și în­tr-un moment în care ordinea post Răz­boi Rece se află sub asalt pe fondul ane­xării Crimeei. Din această perspectivă, a fost un turneu de reasigurare a libertății Eu­ropei. Mesajele sale au fost pe măsură: „Știu că, în istoria sa, poporul polonez a fost abandonat de prieteni în momentele în care avea cel mai mult nevoie de ei. Am venit să reafirm în numele SUA și al NATO angajamentul de neclintit față de securitatea Poloniei. Articolul 5 este clar. Un atac asupra unui membru este un atac asupra tuturor. Avem datoria so­lemnă să apărăm integritatea voastră te­ri­to­ria­lă. Suntem împreună, acum și pen­tru tot­deauna. Polonia nu va fi niciodată sin­gură. Estonia nu va fi niciodată sin­gură. România nu va fi niciodată sin­gură“.

Turneul lui Obama în Europa a scos, totuși, în evidență răni pro­funde, rămase nevindecate, din interiorul Alianței. Chiar dacă, la Varșovia, Obama a respins dis­tincția între membrii mai vechi sau mai noi ai Alianței, afirmând că pentru Wa­shington „există doar membri NATO“, cu totul altfel stau lucrurile la firul ierbii. Clivajul dintre Vechea și Noua Europă ră­mâne o realitate operațională. Remarcat ini­țial pe fondul invaziei din Irak de către Donald Rumsfeld, clivajul devine limpede după invazia rusească din august 2008 îm­potriva Georgiei și se amplifică prin ane­xarea Crimeei în martie anul acesta. La ba­ză, fundamentul său este structural. În mai 2012, într-un discurs la Chicago, mi­nis­trul polonez de Externe vorbea despre „afacerile încă neîncheiate din vremea Războiului Rece. Mare parte dintre țările care au ieșit din fostul bloc sovietic nu se bucură de același nivel de securitate pe care Europa Occidentală îl ia de-a ga­ta“. În esență, problema provine din fap­tul că infrastructura de apărare colectivă a NATO a rămas ancorată în geografia Vechii Europe, lăsând expus flancul estic. De altfel, este un dezechilibru perpetuat din timpul primei runde de extindere, ins­tituționalizând gradual percepția unor „ce­tățeni de mâna a doua“. Sigur, cu totul altele erau premisele care guvernau re­la­țiile dintre NATO și Rusia atunci. Se miza pe hiperdependența Rusiei de capitalul și sprijinul occidental și, în consecință, pe in­teresul ei imediat în respectarea nor­melor pivot ale comunității internaționale. Așadar, pentru a nu provoca Rusia, soluția de compromis a fost aceea de a nu des­fășura în regim permanent trupe NATO pe teritoriul noilor state membre. În același timp, pentru a nu transforma an­ga­ja­men­tul de Articol 5 într-o formă fără fond, golită de conținut, Ali­anța se obliga să investească în capacități de reacție rapidă pentru ranforsarea flan­cului estic și în in­fra­struc­tură adecvată pentru a răs­punde unei even­tuale cri­ze. Desigur, res­pectarea acestor con­strân­geri pe ca­re NATO și le autoimpunea, pentru a nu-și deplasa in­frastructura spre Est, era condiționată în totalitate de com­por­tamentul Rusiei: „Alianța trebuia să fie ga­ta să le abandoneze dacă mediul de securitate lua o în­tor­sătură urâtă sau dacă Moscova revenea la ve­chile sale căi imperiale. (...) Atât timp cât Rusia nu amenință militar sta­tele Eu­ropei Centrale și de Est, NATO nu va des­fășura un număr semnificativ de trupe pe teritoriul noilor aliați, bazându-se în schimb pe capacități de ranforsare“ – rezuma Ronald Asmus, în memoriile sale (“Opening NATO’s Door. How the Alliance Remade Itself for a New Era”, 2002), logica prevalentă în preajma primei run­de de extindere a NATO și în momentul elaborării Actului Fondator NATO-Rusia.

Instinctele revizioniste ale Moscovei au generat primele fibrilații puternice pe flan­cul estic, în august 2008. Este contextul care îi împinge pe noii aliați să caute ga­ranții bilaterale suplimentare Articolului 5, sub forma scutului american an­ti­ra^­che­tă pe teritoriul lor. O spune Robert Gates în memoriile sale (“Duty-Memoirs of a Secretary at War”, 2014), recunoscând că obiectivele statelor care își doreau sistemul anti-racheta erau diferite de cele ale SUA și veneau dintr-o nevoie acută de reasigurare strategică: ”obiectivele lor erau politice, nu aveau legătura cu Iranul, ci cu Rusia; prezența americană pe teritoriul lor era o manifestare concretă a garanțiilor de securitate ale SUA împotriva Rusiei, dincolo de angajamentele făcute sub tratatul NATO”. Ulterior, aceste state vor presa sistematic pentru credibilizarea ga­ranțiilor NATO prin actualizarea pla­nu­rilor de apărare teritorială, exerciții co­mune de apărare colectivă sau găzduirea unui număr redus de forțe americane. În tot acest timp, discursul Poloniei sau al Estoniei (altfel state care și-au făcut constant temele din perspectiva cheltuielilor de apărare și care sunt la antipodul profilului “pasagerilor clandestini”) era privit ca fiind produsul unor elite, care încă vedeau lumea prin lentila Răz­boiului Rece, al unor optici pasionale, subiective, deformate decisiv de istorie. „După 2008, când Estonia a avut o po­ziție clară, viguroasă în privința Geor­giei, am fost trimiși la plimbare pe motiv că suferim de stres traumatic post­so­vietic“, își amintește președintele Esto­niei. Însă anexarea Crimeei a aruncat pe fe­reastră regulile de bază ale securității eu­ropene și totodată principiile care se aflau la baza relațiilor dintre NATO și Rusia, codificate în Carta ONU, Acordurile de la Helsinki (1975) sau Carta CSCE de la Pa­ris (1990): „Ne aflăm într-o lume nouă. Și nu este un nou Război Rece, pentru că Războiul Rece avea toate aceste norme. Ne-am întors la starea de natură hob­be­s­iană. Perioada de pace, iubire și Wood­stock a luat sfârșit (...) astăzi, în Anul Dom­nului 2014“, spunea președintele Es­toniei, Toomas Hendrik Ilves, la Wrocław, chiar în ziua în care Obama celebra, în Nor­mandia, începutul „eliberării Eu­ro­pei“. Pe acest fond avem așteptarea, deo­potrivă la București, Tallinn sau Var­șovia, pentru un pivot de anvergură al NATO pe flancul estic. Moscova este cea care, în cele din urmă,  a aruncat pe fe­reastră „contractul“ cu Eu­ropa. Astfel se explică ple­doaria lui Radosław Sikorski cu o zi înaintea discursului președintelui american la Varșovia: „Pur și simplu cre­dem că sub umbrela NATO nivelul de se­curitate trebuie să fie mai mult sau mai puțin egal. Iar la acest moment, avem baze NATO (moșteniri ale Războiului Re­ce) în locuri în care erau utile con­frun­tării cu Uniunea Sovietică și care nu țin seama de evenimentele ultimului sfert de secol. Este o realitate care trebuie co­rectată“. Sau declarația dată alături de se­cretarul de stat John Kerry, pe 3 iunie: „Contăm pe consolidarea prezenței tru­pelor americane în regiunea noastră, ast­fel încât sentimentul de siguranță și se­curitate pe tot teritoriul NATO să devină unul echilibrat“. În esență, pachetul de reasigurare a Europei de un miliard de dolari anunțat de președintele Obama la Varșovia este un pas în direcția corectă. Dar este departe de a fi suficient. Este cel mult un pivot de catifea care ar trebui să stimuleze o ofertă mult mai amplă din partea Vechii Europe. Deocamdată, însă, dezechilibrul exis­tent între Vechea și Noua Europă ră­mâne cea mai mare vulnerabilitate a Ali­anței.

Mai mult, se alimentează astfel o cri­ză de încredere, deficitul de securitate trans­formându-se într-o criză de soli­da­ritate și voință politică, de altfel, ingre­di­entele esențiale ale angajamentului de apă­rare colectivă și inima Tratatului de la Wa­shington. Pe termen mediu și lung, aceasta devine cea mai mare problemă a NATO. La sfârșitul săptămânii trecute, pe scena forumului de securitate de la Wro­cław, generalul James E. Cartwright (former Vice Chairman of the Joint Chiefs of Staff), era convins că NATO are capacitatea de a face față unui scenariu care implică utilizarea forței militare, dar oare „și avem voința de a lua măsurile necesare? Aceasta este întrebarea pentru Alianță. Este întrebarea la care Rusia se uită as­tăzi. Pentru că acum există un semn de întrebare dacă noi, ca alianță, avem aceas­tă voință“. Și cum să nu existe, când Germania construiește centre high-tech de antrenament pentru forțele de elită ale Rusiei, când Franța vinde Moscovei nave Mistral, care pot fi folosite împotriva teritoriului NATO, dar amândouă ezită în a susține o distribuție omogenă a in­fra­structurii Alianței pe flancul estic, pe mo­tiv că este o măsură provocatoare? Toate acestea denotă un eșec de leadership, ab­sența unei conștiințe minimale de apărare a democrației liberale, cuplată cu „jus­ti­ficarea profitului cu orice preț. Este un triumf al logicii profitului asupra prin­cipiilor. Toate aceste lucruri oribile care se întâmplă nu ne plac, dar nu vrem să pierdem un alt deal. Poate mai putem să vindem ceva“, rezuma președintele esto­ni­an mare parte dintre motivațiile mer­can­tiliste ale decidenților din Vechea Europă. Cum să ai încredere în garanțiile lor de se­curitate, în forțele lor de reacție rapidă și chiar în interpretarea lor asupra Art­i­co­lului 5 - „vom lua măsurile pe care le con­siderăm necesare“?

In perspectiva sum­mitului din toam­nă, NATO se de­pla­sează pe un teren mlăștinos, cu o falie in­ternă in­tra­europeană în plină expansiune, am­plificată de măsuri luate pe jumătate și care nu corectează nici pe departe de­ze­chilibrul de fond rostogolit din anii ‘90 până astăzi. Rămâne de văzut câte miliarde va pune pe masă Vechea Europă pentru rea­­sigurarea Noii Europe și cât este dis­pusă în al 12-lea ceas să iasă din tradiția măsurilor convenționale, cosmetice, ti­mi­de. „Ne este greu să înțelegem de ce este OK să existe baze în Germania, Anglia, Spania, Italia, Turcia, și nu în Polonia. De cine apără Germania cei 55.000 de mi­litari americani rămași acolo? Vă asi­gur că Polonia nu este o amenințare. Nici Danemarca nu este o amenințare. Nu știu despre francezi...“, spunea Si­korski la Wrocław pe 7 iunie. Pentru el, soluția este limpede. Întreaga coregrafie și arhitectură NATO, anchilozată în geografia Războiului Rece, trebuie regândită pentru a reda credibilitatea garanțiilor de se­cu­ritate oferite de umbrela Alianței. În caz contrar, „dacă Putin le testează și aces­tea eșuează, atunci NATO este ter­mi­nată“. Și într-o eră în care aliații vorbesc doar de forțe de reacție rapidă (de altfel, în mod tradițional veriga foarte slabă a europenilor) preferând o atitudine mai degrabă „offshore“, iar Moscova își dez­vol­tă sisteme A2/AD (capacități antiacces și de inter­dic­ție regională), un scenariu în care Rusia ține la distanță forțele NATO, blocând rea­limentarea flancului estic și oferind Ali­anței un nou „fait accomplit“ pe propiul teritoriu, nu este deloc SF.