Europa clientelară vs. Europa nonclientelară

Francis Fukuyama | 29.05.2012

O perspectivă alternativă asupra eurocrizei. Nu este un accident faptul că Grecia și Italia sunt astăzi avanposturile crizei: statul modern nu a reușit niciodată să îl împingă la o parte pe cel clientelar.

Pe aceeași temă

O perspectivă alternativă asupra eurocrizei

Nu este un accident faptul că Grecia și Italia sunt astăzi avanposturile crizei: statul modern nu a reușit niciodată să îl împingă la o parte pe cel clientelar.

Dezastrul electoral din Grecia era pre­dic­tibil. Campania partidelor a gravitat în jurul unei teme nucleu: trebuie Grecia să îndeplinească termenii tratatului negociat cu UE și FMI, continuând astfel implementarea re­gi­mului de austeritate? Pe fond, niciunul dintre par­tide nu era, însă, dispus să atace direct sursa pro­ble­melor Greciei și, în cele din urmă, motivul pentru care a ajuns să aibă probleme cu datoria sa publică – clien­te­lismul omniprezent al țării.

Au existat nenumărate discuții despre cele două Europe, care au evoluat de la po­vestea perifericilor PIGS (Portugalia, Ir­landa, Grecia și Spania) la una despre cli­vajul Nord-Sud al UE, pentru că devenise clar că și Italia, și Franța se confruntau cu datorii și probleme bancare. Această din urmă dezbatere este deseori portretizată ca fiind un contrast între un Nord dis­ciplinat, antreprenorial, protestant (Ger­ma­nia, Olanda, plus regiunea Scandinavă) și un Sud catolico-ortodox leneș și chel­tuitor. Însă clivajul real nu este unul de natură culturală; este unul dintre o Eu­ropă clientelară și una nonclientelară.

 

Statul ca „monedă“ politică

Clientelismul apare atunci când partidele politice folosesc resursele publice și, în special, birocrațiile guvernamentale, ca mij­loace pentru a-și recompensa sus­ținătorii politici. Politicienii nu oferă po­litici publice pragmatice, ci beneficii in­dividuale, precum o slujbă la poștă, o in­tervenție în numele unei rude care are probleme cu autoritățile sau chiar o plată directă în bani sau bunuri.

În viziunea mea, clientelismul ar trebui distins de corupția pură din cauza relației de control reciproc existentă între votanți și politicieni. Într-un sistem clientelar exis­­tă o practică informală de tras la răs­pundere: politicianul trebuie să dea ceva înapoi susținătorilor săi, dacă vrea să ră­mână la putere, chiar dacă acesta ar fi un beneficiu pur privat. Adevărata corupție este mult mai rapace, precum politicianul care acceptă o mită ce ajunge direct în contul său elvețian, în beneficiul său unic și al familiei sale. Dar a da slujbe în sec­torul public și a direcționa resurse către suporteri politici este legal în multe țări. Una dintre marile tragedii ale războiului civil din Afganistan este că tribalismul (inerent clientelar) a fost distrus și în­lo­cuit de un predatorism pur; reîntoarcerea la clientelism ar fi acolo o formă de pro­gres.

O modalitate alternativă de înțelegere a cli­entelismului este aceea de formă pri­ma­ră de mobilizare democratică, universal practicată în perioadele electorale din sta­tele sărace. Este omniprezent în India, Me­xic, Brazilia, Thailanda, Kenya și Nigeria. Clientelismul nu este consecința unei pre­dispoziții culturale sau a eșecului po­li­ti­cienilor de a înțelege cum ar trebui să func­ționeze un sistem politic democratic. Mai degrabă, clientelismul este cea mai eficientă cale de a mobiliza electoratul sărac, needucat și de a-l aduce la urne. Aces­tui electorat îi pasă mai puțin de po­litici pragmatice și mai mult de ob­ți­nerea unui beneficiu personal imediat – o slujbă sau echivalentul unui porc de Crăciun.

Germania, Scandinavia, Ma­rea Britanie și Olanda nu au fost niciodată do­minate de partide clien­te­lare, în timp ce Italia, Grecia, Spania și Austria au fost. După cum arăta Martin Shefter (în cartea sa din 1993, Political Par­ties and the State), motivul acestor di­ferențe structurale ține de potrivirea, îm­binarea cronologică a doi factori: con­so­lidarea unui stat birocratic weberian de tip modern și debutul democrației. State precum Prusia/Germania, Franța, Suedia sau Japonia au fost implicate în con­fruntări militare extinse în timpul eta­pe­lor autocratice reușind să creeze birocrații moderne meritocratice. Autonomia aces­tor birocrații era susținută de o coaliție ab­solutistă care le-a protejat împotriva colo­nizării lor de către partide, atunci când sistemul politic a fost deschis competiției politice. Partidele politice puteau să dis­tribuie resurse grupurilor de interese, dar nu și slujbe guvernamentale. Este motivul pentru care aceste state continuă să men­țină aparate publice eficiente care, printre multe alte lucruri, sunt mai competente în a manageria deficitele fiscale. Prin con­trast, în Italia și Grecia, democrația a sosit înainte de consolidarea unui stat modern; în absența unei coaliții (politice) și a unui consens care să protejeze autonomia bi­rocrației, sectoarele publice ale acestor țări erau pregătite pentru a fi braconate de către politicieni democrați, care aveau nevoie de locuri de muncă pentru a mo­biliza în masă electoratul.

 

Grecia - țara relațiilor clientelare

Ca parte a imperiului Otoman, Grecia nu a dezvoltat niciodată un stat puternic în stil prusac. Democraţia s-a instalat relativ repede după eliberarea de turci; sufragiul universal pentru bărbaţi a devenit rea­litate în 1844, în timp ce parlamentarismul a fost introdus în 1870. Partidele politice au început să-şi mobilizeze electoratul pe criterii de rudenie şi pe baza reţelelor rurale formate între patroni şi clienţi. Capitalismul era slab dezvoltat, ceea ce a împins elitele existente să vadă statul, şi nu sectorul privat, ca rezervor principal de oportunităţi şi resurse. Urbanizarea din secolul XX nu a condus la dezintegrarea reţelelor de rudenie şi a relaţiilor patron-client şi înlocuirea lor cu o diviziune mo­dernă a muncii (precum în Marea Britanie şi Germania), ci pur şi simplu a transferat statu-quo-ul într-un context urban. De­sigur, consecinţa a fost supravieţuirea re­laţiilor tradiţionale de tip patron-client.

Acest model a continuat în cea mai mare parte a secolului XX, în special după re­venirea Greciei la democrație, în 1974. Ce­le două partide mainstream, PASOK și No­ua Democrație, au căutat să câștige pu­te­rea, recompensându-și susținătorii politici cu locuri de muncă guvernamentale. La rândul lor, puternicele sindicate din sec­torul de stat au reușit să obțină „numiri pe viață“ pentru funcționarii publici. Con­secința? Fiecare rocadă periodică de pu­tere între cele două partide rezultă nu în concedierea „lucrătorilor“ celuilalt partid (doar erau protejați de sindicate), ci în ex­pansiunea globală a angajaților din sec­to­rul public. De aici, rădăcinile crizei de as­tăzi, marcată de un sector public su­pra­dimensionat și a unui eșec total al tuturor partidelor de a implementa reformele struc­turale cerute de Bruxelles și FMI.

 

Versiunea latină

Povestea Italiei este mai complicată. Nor­dul Italiei era organizat în jurul pu­ter­ni­celor orașe oligarhice, predispuse spre au­toguvernare, precum Veneția, Florența, To­rino, Bologna sau Genova. Pe de altă parte, Sudul a făcut parte din Regatul Ce­lor Două Sicilii, condus multă vreme de Habsburgii spanioli, în baza ierarhiei fe­udale. Sudul Italiei nu avea tradiția locală a unui guvern central puternic. Când Ita­lia s-a unificat, în 1860, a înlănțuit un Nord care economic și social nu era prea diferit de Austria sau sudul Germaniei, de un Sud subdezvoltat.

Când s-a născut democrația italiană post­belică, elita nordică trebuia să răspundă la întrebarea cum să mobilizeze electoratul din Sud, o regiune săracă, unde susținerea pentru comunism era puternică. Pe acest fundal, creștin-democrații au transformat tradiționalele relații de tip patron-client într-unele moderne clientelare, în care angajarea în sectorul public devenise „mo­neda“ electorală. Acest sistem a reușit să stabilizeze țara, sacrificând, însă, pers­pec­tiva instituționalizării unui stat weberian modern puternic. Mare parte din istoria Italiei contemporane este o bătălie între Nordul modern și Sudul clientelar. Italia clientelară, asociată cu fenomene precum Mafia și crima organizată, amenința chiar să copleșească întreaga țară.

 

Uniunea fiscală: o poveste cu zâne

În Italia și Grecia, statul modern nu a re­ușit niciodată să îl împingă la o parte pe cel clientelar. Cel puțin, în Italia, a existat o luptă în acest sens. Dar în Grecia nu a existat niciodată vreo coaliție progresistă, în ciuda dezgustului pe care mulți dintre tineri l-au acumulat față de sistemul ac­tual. Impunerea unor guverne tehnocrate, sub Mario Monti și Lucas Papademos, au fost eforturi de a schimba realitatea in­ternă de către puteri din afară. Dar, în timp ce guvernul grec a acceptat să re­ducă anumite forme de cheltuieli și să majoreze taxele, niciunul dintre partidele tradiționale nu a dorit să-și di­na­miteze propria bază de susținere politică atacând sursa răului: clientelismul. Și nici par­ti­dele extremiste, acum reprezentate în par­lament, nu au făcut din lupta împotriva clientelismului parte din programul lor.

Tocmai de aceea, întregul proiect de a împinge Europa spre o uniune fiscală mi se pare o poveste cu zâne. O presiune externă nu va reuși niciodată să schimbe lucrurile în interior, în absența unei alian­țe cu forțe interne care doresc în mod autentic reforma. În Italia, astfel de forțe există, cel puțin potențial, dar în Grecia lipsesc cu desăvârșire. Rezolvarea pro­ble­mei clientelismului va soluționa una din­tre sursele pe termen lung ale crizei ac­tuale. Dar orice astfel de medicament va avea efect doar pe termen lung, nefiind teribil de relevant pentru viitorul pe ter­men scurt al Greciei sau al UE. Dacă pu­blicul elen alege să respingă programul de austeritate, un aspect deja limpede, atunci țara va intra în incapacitate de plată și se va îndrepta către ieșirea din zona euro.

Întotdeauna am crezut că ieșirea din euro era singura opțiune realistă a Greciei, una care ar fi putut fi realizată într-o manieră relativ ordonată, dacă se întâmpla acum câteva luni. Dar astăzi este fluturată ca preferință a partidelor extremiste și, pro­babil, se va întâmpla în condiții extrem de anarhice și cu consecințe negative pen­tru stabilitatea Europei, ca întreg. Așadar, viitorul nu arată prea bine.

Adaptare de OCTAVIAN MANEA după textul Two Europes publicat de Francis Fukuyama la 8 mai 2012 pe blogul său găzduit de revista American Interest.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22