Pe aceeași temă
Ca și la Paris, în Noiembrie, în urma atacurilor din Bruxelles liderii europeni au găsit de cuviință să apeleze la puterea simbolismului. S-au reunit oficialități înalte de toate rangurile și din toate instituțiile acestei Uniuni Europene, care pare hăuită de frică și intertitudine, și au ținut un moment de reculegere. Memoria victimelor atentatelor teroriste cerea cel puțin atât. Problema e ce faci dacă rămâi doar cu atât?
Văzându-i pe toți greii Comisiei Europene, în frunte cu Jean-Claude Juncker, cum stăteau miercuri în sediul Executivului comunitar și țineau un moment de reculegere în memoria zecilor de morți și sutelor de răniți, impresia a fost una de derută. Oamenii aceia arătau derutați. Nu păreau să înțeleagă de ce s-a ajung aici, de ce la intervale de câteva luni trebuie să mai țină un moment de reculegere și de ce nu reușesc să găsească soluții la problemă. Sau credeau cumva că acel Noiembrie însângerat din Paris, anul trecut, avea să fie finalul dramei? Nu a fost, pentru că a venit un Martie cel puțin la fel de însângerat la Bruxelles, în chiar inima Europei unite.
Și atunci, ca și acum, atentatele din capitala franceză au fost urmate la scurt timp de gesturi simbolice. Un marș uriaș pe bulevardele pariziene, unde zeci de mii de oameni în frunte cu liderii națiunilor europene mărșăluiau în tăcere cu gândul la cei morți. Și atunci sentimentul era unul de lipsă de substanță. Facem un marș, ne reculegem, pozăm în presă și atât? Ce a urmat? Treptat, Uniunea părea să lase atmosfera să se calmeze atât cât permitea societatea: sigur, au fost atacuri, dar ce șanse sunt să mai explodeze un oraș în curând, trebuie să ne continuăm ritmul de viață, Occidentul nu se poate opri din drumul său. Dar a explodat, și nu orice oraș, ci chiar capitala UE, și nu departe în timp, ci la patru luni distanță. Cam tot atât cât le-au luat autorităților belgiene să-l găsească pe singurul suspect al atacurilor din Paris rămas în viață. Timp de 125 de zile, belgienii nu au reușit să-l găsească pe Salah Abdeslam, iar asta e inacceptabil pentru eficacitatea pe care serviciile de securitate europene atât de tehnologizate au tot clamat-o. Ce să mai spunem de toate informațiile de care dispuneau și Bruxellesul și Parisul și toate celelalte metropole europene cu privire la iminența unor noi atacuri. Să fie confortul atins în epoca post-modernă atât de derutant încât să ignori semnele din fața ta, căutând ceva neclar la orizont?
Nu mă aștept ca lucrurile să evolueze diferit de perioada post-Paris. Vor mai fi câteva momente încărcate de simbolism, după care mecanismul greoi și birocratic al Uniunii Europene va reveni treptat la acea stare de aparent echilibru, dar în așteptarea altor explozii. Un gest simbolic are rolul său: simbolul concentrează o idee și o transpune rapid și explicit în viața cotidiană. În cazul de față, simbolul pe care îl vor transmis liderii europeni este cel al solidarității. Dar, din păcate, simbolul care nu e urmat de o acțiune concretă înseamnă o simplă formă fără fond. Solidaritatea nu trebuie să însemne așteptarea pasivă a unui alt Bruxelles. Sau Paris. Ci trebuie să fie catalizatorul unei acțiuni unite pentru apărarea valorilor acestui continent. Atât cât mai valorează ele astăzi.
Altfel, nu rămâne decât să ne complacem cu ideea amară că, în definitiv, aici s-a ajuns; că așa arată Europa ajunsă la destinație: unită, relativ prosperă, hăituită și sufocată într-o atmosferă de frică și suspiciune constante. Iar dacă așa va arăta viața de zi cu zi de acum înainte, atunci oricât de multe resurse militare ar disloca Occidentul în depărtate puncte de pe glob, tot în pierdere va fi, pentru că răul a fost făcut. Chiar în curtea sa interioară.
