Pe aceeași temă
După dezastrul moral și științific al caselor de sondare care au eșuat să prezică atât victoria taberei pro-Brexit în Marea Britanie și mai ales victoria lui Donald Trump în Statele Unite, sondajele de opinie, inclusiv cele din campania pentru alegerile olandeze de miercuri, trebuie privite cu multă circumspecție. Din acest motiv nu putem prezice ce partid va obține cel mai mare număr de voturi și dreptul de a încerca să formeze guvernul. Dacă la începutul anului, Partidul Libertății (PVV) al lui Wilders era dat favorit, cu perspectiva de a obține între 30 și 35 de mandate dintre cele 150 ale Camerei inferioare a Parlamentului olandez, în ultima lună acesta a pierdut în mod constant din intențiile de vot astfel încât, în trei sondaje realizate cu două zile înainte de alegeri, liberalii (VVD) premierului Mark Rutte erau creditați cu obținerea a 24, 24 și 27 de mandate, în vreme ce PVV, cu 24, 20 și, respectiv, 24 de mandate. Luni seara a avut loc o dezbatere televizată destul de încinsă între cei doi și ieri nu aveam încă date despre modul în care aceasta a modificat, dacă a modificat intențiile de vot ale olandezilor.
Dificultățile formării unei majorități stabile
Oricum ar fi, dacă nu cumva sondorii se înșeală grav și PVV obține majoritatea absolută, atunci partidul lui Geert Wilders are șanse aproape nule să formeze o majoritate guvernamentală pentru că toate partidele – neverosimil de multe – care au șanse să intre în Parlament au promis că nu vor participa la o coaliție cu Wilders. Această ostilitate se explică, pe de o parte prin eticheta de „extremă dreaptă” pe care și-a atras-o Wilders prin promisiuni radicale cum ar fi interzicerea Coranului sau ieșirea din Uniunea Europeană – așa zisul Nexit -,pe de alta pentru că i-a insultat pe toți liderii politici tăindu-și punțile de colaborare. De fapt, dacă există o provocare pe care o prezintă alegerile din Olanda, aceasta este formarea unei coaliții stabile în condițiile fragmentării politice neobișnuite. De fapt, ar putea fi nevoie de patru, cinci sau chiar mai multe partide pentru a forma o majoritate, ceea ce presupune negocieri îndelungate și instabilitate.
Declinul liberalilor nu se contabilizează la Wilders
Fragmentarea politică se explică prin exodul alegătorilor care au susținut principalele partide guvernamentale – liberalii și laburiștii (PvdA, stânga social-democrată) - către alte formațiuni politice. VVD este pe cale să piardă ceva mai puțin de jumătate din mandate (de la 41 în 2012 la 27 în cea mai optimistă variantă anul acesta). O politică fiscală prudentă, cu creșteri de taxe și reduceri de cheltuieli, calificată drept „austeritate” i-a determinat pe alegători să se îndrepte spre alte partide. Cu tot acest regres serios, VVD rămâne totuși în topul preferințelor. În pofida retoricii populiste, PVV și Wilders nu sunt singurii beneficiari ai declinului liberalilor și este posibil să nu fie nici cei mai importanți. PVV poate obține între cinci și nouă mandate suplimentare față de 2012, în funcție de sondaje, dar tot în aceeași zonă se situează și CDA, creștin democrații, cotați cu o creștere situată între patru și opt mandate, iar liberalii din D66 cu o creștere între patru și șase mandate. Cu alte cuvinte, chiar dacă partidul lui Wilders câștigă alegerile, Olanda este departe de a fi virat în masă spre populism, alegătorii optând mai rațional și mai complex decât lasă să se vadă relatările din presa internațională, obsedată de un singur subiect: Geert Wilders.
Dezastrul stângii laburiste
Dacă scorurile liberalilor sunt proaste, cele ale principalilor lor parteneri de coaliție din PvdA sunt abisale. În 2012, laburiștii au obținut 38 de mandate, foarte aproape de liberali și era cât pe ce să reușească să formeze guvernul. Astăzi sunt cotați, în cel mai proastă variantă, cu nouă mandate și în cea mai bună cu 13, adică o prăbușire de două treimi. Principalii beneficiari vor fi cei de la Stânga Verde (GL) care, de la patru mandate cât are în prezent, va sări la 20 după alegerile de miercuri. Cu o creștere netă de 16 mandate, verzii - aflați la stânga laburiștilor și a socialiștilor din SP (care rămân practic pe loc, gravitând în jurul a 15 mandate) – reprezintă partidul cu cel mai mare salt electoral din politica olandeză.
Din nou, teza virajului către dreapta populistă se dovedește lipsită de temei. O anumită înclinație spre populism există, mai ales în ceea ce privește controlul imigrației. Dacă ceva îi unește pe cei de la PVV și pe Verzi este ideea că Olanda ar trebui să impună o politică mai strictă de control al imigrației. Un articol din Wall Street Journal de ieri remarca faptul că olandezii încep să devină conștienți că între politica de imigrație și statul social există relație invers proporțională: Cu cât prima crește cu atât cel din urmă este mai greu de menținut cel puțin la standardele la care erau obișnuiți olandezii. Or, aceasta este o problemă peste tot în Europa.
Va migra stânga spre extrema stângă?
Mark Rutte și-a făcut o datorie de onoare în a opri ceea ce el a numit efectul de domino al populismului în Europa prin blocarea accesului lui Geert Wilders la putere. Angajamentul luat de premierul olandez a fost făcut mai mult pentru efecte retorice pentru că există șanse mici ca Geert Wilders să devină prim-ministru și șanse încă și mai mici ca olandezii să sprijine un Nexit, cel puțin până nu se lămuresc cum se va sfârși experimentul britanic. Dar retorica lui Rutte este relevantă pentru starea de spirit din Europa unde, printre politicienii mainstream domină un sentiment al urgenței că ascensiunea populismului sau efectul de domino trebuie să fie oprite.
Întrebarea este dacă sunt pregătiți să o facă cu orice preț. Rutte a descris campania antipopulism în termenii unui turneu final de fotbal în care alegerile din Olanda reprezintă sferturile de finală, alegerile din Franța – semifinala, iar alegerile din septembrie, din Germania, finala. În ultima vreme, există un alt curent de gândire în rândurile social-democraților, potrivit căruia declinul stângii nu poate fi oprit decât printr-o deschidere către formele mai radicale ale stângii, precum verzii, comuniștii și stânga revoluționară pentru formarea unei alianțe pan-europene după modelul coaliției condusă la victorie de Antonio Costa în Portugalia.
Deocamdată, stânga radicală europeană este prea radicală – anticapitalistă, anti-NATO, anti-euro și adesea anti-UE – pentru ca o asemenea alianță să se poată realiza prea curând. Lucrurile s-ar putea însă schimba dramatic dacă în toamnă, în finală, SPD-ul lui Martin Shulz, va realiza o alianță cu stânga post-comunistă și post-STASI reunită sub steagul Die Linke. Abia atunci ar trebui să ne facem griji în legătură cu destrămarea Europei din interior, poate cu puțin ajutor de la Moscova.
